Semne (II). Omphalos.

...

foto


Omphalos. Buricul pamantului...

Cand mi-am luat un an jumate de libertate, m-am pregatit mai inainte.
Ceva acolo, pierdut, ratacit, nu o latura ci o farama "practica" a mea, m-a facut sa-mi iau un concediu platit inainte de "anul sabatic".
Asa ca mi-am luat concediu si am plecat un pic in Grecia.
Ajungand, printre altele, si in Delphi.

Urcusul acela mai mult alergat nu prea ma trimitea in extaz. Am uitat repede de Apollo, de misterii, de oracol, de povestile cu "o fi fost" sau "n-o fi fost".
Oricum, despre Cantaret nu mai aveam indoieli. Se facuse o carare de lumina a intelegerii, pornita de la stelele care stralucisera deasupra mea cu trei ani mai inainte, in noaptea urcarii pe muntele Sinai.
Acum urcam repede, contra cronometru. Excursiile astea, tip "tur" au farmecul lor, dar si prea putin timp sa respiri ce-i acolo, in locurile pe care pasesti.

Templul, cu ruinele sale, nu m-a impresionat prea mult. Nu simteam urma oracolului. Nu intram in nicio poveste.
Am avut insa altceva. Atingerea pietrei in forma de ou.
Omphalos. Cea cu care cei din vechime marcasera Buricul Pamantului.
Am pus mana pe ea, stand asa cu totii impreuna, ciorchine cu miezul de piatra. Inchiderea ochilor nu mi-a adus mai multe lumini. N-am vazut culori si straluciri. Nu era ca in Egipt.
Dar atingerea a fost "tare". Simteam acolo, in ou, un puls. Piatra era vie sub palma. Am zis ca iar sunt impresii de-ale mele. Desigur, asa si era. Impresii. Presii, presiuni din in...
Pe langa asta, o senzatie de "cazut" undeva, in adanc. Nu neplacuta. Doar ca era ca si cum nu aveam pamant sub picioare, fara sa ma sperie asta.
Cam atat fusese acolo.
Si cineva ne-a spus atunci: "Asta va marca un moment important in viata noastra. E un miez. E buricul pamantului."
Chiar este. Omphalos.
Pentru ca peste ...cinci ani si jumatate aveam sa ajung tot in Buricul Pamantului. De data asa in Cuzco. "Qosqo", in quechua, limba vechilor inka. Cuzco, buricul pamantului.
Locul unde iti simti legatura cu Mama. Cu Divinul Creator, ca femeie. Nascatoarea. Iubirea care respira in tot...
Culcat pe burta mamei, copilul nou nascut simte cel mai bine inima ei si pe alui, batand intr-un singur puls. Nu stie unde e el si unde e ea, mama, nu poate simti separat. Nu are inca o constiinta de sine.
Si apoi crescand, de cate ori se apropie de trupul mamei, legatura asta izbucneste in simtirea dragostei, curgand, curgand, curgand...

Psihologii vorbesc de taierea cordonului ombilical, ca semn al iesirii din dependenta de parinte, de mama, si trecerea in autenticitate si responsabilitate. Da, asa e firesc, sa cresti si sa zbori din cuib, liber.

Dar eu m-am dus acolo fara sa stiu ca imi refaceam cordonul ombilical. Ca simtire doar, caci el era dar nu il mai simteam de multa vreme. Legatura cu Mama. Aici, in Peru, i se zice Pachamama. Mama Pamant dar si Mama Universala, dar si Dumnezeu Femeie.
In aceste locuri oamenii inca saruta pamantul. Ii multumesc pentru roade si unii inca nu se hranesc pe ei si pe copiii lor pana nu dau intai hrana pamanului, ca multumire. Chiar si dumicatul mestecat, il mesteca multumind Mamei ca le da viata, ca ii hraneste.
Si la noi inca sunt oameni care se inchina inainte de masa. Multumind Dumnezeului pentru hrana. Poate unii si pentru viata.
Pamantul... doar una din fetele Divinului/Divinei.
Toate ale lui sunt pretuite, ca daruri revarsate cu iubire de Iubirea insasi.
Iar Apa... alt chip al Ei.
Sfanta, asa e ea! Pretuita, e putin spus. Iubita. Asa e in acele locuri. Iubita.
Ca si oamenii. Ca si cerul. Ca si pasarile si pomii, muntii, campiile, vantul...

Atunci cand am atins piatra din Delphi nu stiam. Nu stiam ca Pythia venise in locul unde fusese Python, sarpele- dragon, sau serpoaica Drakaina, pazitoare a buricului pamantului. Loc unde Pyhtia avea sa aduca oamenilor ceea primea de la Mama Pamant. De la Gaia, cum ziceau grecii. Mama. Tot Mama... Pachamama.
Acum stiu. Acum imi port aceasta atingere aici, pe pamantul tarii mele. Nu conteaza locul, inima Mamei se simte tot timpul. Peste tot. Forta ei se simte, vie, in trup, peste tot. Si ne tine in putere, inauntrul puterii ei. Uneori ne dam seama. Si atunci viata ni se schimba, fara putinta de intoarcere la starea de dinainte. Incepem, in sfarsit, sa traim... Si in nebunia asta noua, viata incepe sa se vada asa cum e. O minune.
Cand nu se vede asa, nu e pentru ca viata nu e frumoasa. Ci pentru ca nu o vedem.
Atunci ne intoarcem, copii, pe burta Mamei. In genunchi, pe pamant, pe iarba ori pe nisip, ori mai bine culcati, sa simtim. Sa-I simtim inima.
Si Ea ne mangaie, luand oboseala. Si Ea ne atinge, ne canta, ajutandu-ne sa plangem si sa varsam aleanul. Si Ea rade si se bucura, ridicandu-ne apoi drepti, in picioare, puternici si vii.
Suntem tinuti in brate si hraniti cu viata. Curatati si limpeziti. Luminati. Frumosi.
Si intotdeauna, fara exceptie, fara nicio exceptie, iubiti.
.