Luminisuri

...

foto

Vazusem cam tot era de vazut in orasul acela, in partile lui luminate. Pe seara ne strecuraseram de pe vapor, oarecum cu voie, tinand seama ca aveam cu noi un barbat. Eram sase femei si-un barbat, colindand strazile din Luxor.
Chiar si noi radeam de situatie si savuram din cand in cand cate o replica a trecatorilor destul de pusi pe glume si uneori chiar obraznici, care ne scanau repede si radeau, zicand tare "El Khalifa!". Tovarasul nostru de drum se simtea bine, dar si noi pe langa el, caci asa, in jurul Califului nostru, puteam sa umblam un pic prin oras fara ghid, doar dupa cum ne ducea inspiratia.

Trecand dincolo de magazinele luminate, cu bijuterii la care nici nu te puteai uita - nu din cauza maiestriei podoabei, ci din cauza preturilor de supralux - am ajuns in niste stradute mai inguste. Ne feream de zone foarte umbrite, dar aveam totusi destule de vazut si in zone mai putin comerciale.
Ne-a atras un ras cristalin, insotit imediat de alte rasete, cuvinte multe-multe si un ton vesel. Nu cerea traducere.... Ca un stol de vrabii, dar ca erau voci... Cautand sursa rasului, am dat de cateva pravalii puse perete in perete, mici dar cochete, cu tot felul de culori jucand in saluri, margele si podoabe, tablouri si papirusuri cu scenele clasice din textele piramidelor.
Am trecut de ele, eram deja plini de "suveniruri"... Si am dat de asta:
O micuta odaie, parfumata, luminata ca ziua. Prin usa deschisa, ne-am strecurat obraznic privirile, culegand bob cu bob rostogolirile de ras dinauntru. Patru femei infasurate in haine superbe, desprinse direct din "O mie si una de nopti", impodobeau cu flori parul lung si negru al celei de-a cincea. Parca si vedeam pe Dunyazad, sora Seherezadei, in rochia-i de nunta de culoarea caisei... Fara sa intelegem cuvintele multe si grabite, am stiut cu totii ca acolo era impodobita o mireasa. Chipurile noastre, lipite de usa, unul deasupra celuilalt, ca un sir de nauci muzicanti din Bremen, or fi fost speriind pe femei, caci frumoasa a inceput sa tipe cand ne-a vazut. Si nu lasasem pe Califul nostru sa se uite, ne strecuraseram doar noi, prin usa totusi deschisa larg... Tipetele lor si valurile agitate ne-au alungat, lasandu-ne sa vedem doar putin chipul acela, uluitor, nespus, incredibil de frumos al fetei imbracate in matasuri brodate.
Ne-am indepartat repede si am luat-o la nimereala pe strazi, oarecum derutati de hultancele alea ce-si aparau frumoasa comoara.

Si fara sa ne dam seama, am ajuns intr-un loc plin cu gunoiae. Multe cartoane ingramadite unu-ntr-altul aratau ca pe-aici sunt adaposturi de oameni ai strazii. Desi luminate, spatiile dintre case lasau loc si umbrei si multor miscari mai mult ghicite sub maldarele de resturi de cutii. Ne-am dat seama ca nu-i un loc in care s-avem treaba si am vrut sa ne retragem, cautand iesire spre strada principala. Dar iar am auzit glas. Micut, cristalin, cam ca rasul dinainte, dar altfel. Parea glas de copil. Canta usor murmurat, usor cautat, ca si cum ar fi bajbait pe firul acela inca nestiut al cantecului. Asa cum o flacara abia palpaie, inconjurnad multa vreme lemnul ce nu se da prins in foc, facandu-si apoi dintr-o data urcus, asa si glasul acela prinse deodata cararea, se agata de ea si urca intr-un cantec plin de viata. Nu stiam nicio boaba din vorbele-acelea, dar ne era limpde ca-i un cantec vesel, o joaca, o alergare vie, o bucurie. Ciudat si mult altfel decat cantecele auzite in ultima vreme. Am scotocit iar cu privirea, si am vazut asta:
Langa o movila de cartoane si saci transparenti, langa un soi de butoi de plastic, o fetita cam de noua-zece ani. Canta. Cu fire de par desprinse rebel din stransoare, ca o mica aureola de ineluse in jurul capsorului plecat, copila juca in maini o papusa de carpa. Si canta.
Sandalele vechi lasau sa se vada degete mici, innegrite de praf. Chipul intors spre papusa se misca incetisor, ca si cum cantecul era vorba ei cu micuta-i comoara. Din cand in cand, salta jucaria si radea, impletind cantecul si rasul.
Papusa de carpa... am recunoscut-o. Mama. Mama mea imi facuse si mie, cand eram copil, aratandu-mi cum avusese ea papusa: pe un scutec infasurat ca un sul, invelit in alt scutec, un chip cu ochi mari desenati cu creion albastru, muiat in saliva, cu genele lungi si dese, o gura rosie zambitoare, tot din creion colorata. Papusa de carpa a multor copii, din tari diferite...
Cantecul de copil ce-si canta, facandu-si singur jucarie, acolo intre cartoane....

Miscarea din coltul umbrit al stradutei ne-a scos din privire si din ascultare. Un om, un barbat cu parul carunt, s-a tras spre copila ferind-o intr-un fel de privirile noastre. Intr-o galabya cenusie, s-a asezat turceste langa ea. Miscarea blanda, facuta incet, sa nu-i rupa copilei cantecul si rasul, ne-a spus mai mult decat orice cuvinte...
Ne-am tras si mai mult inapoi si omul ne-a simtit. Si-a aruncat privirea spre noi, iute si tare, ascutita, gata sa apere copila cantareata. Dar ne-a vazut pe toti topiti de duiosie, vrajiti, intrati cu totul pana peste cap in dulceata aceea a copilariei, de mii de ori mai mare decat fastul din "O mie si una de nopti."
Si peste toate cuvintele lumii, a inteles. S-a lasat un pic pe spate, atat cat sa vedem copila care nici nu bagase de seama ca are spectatori, s-a dat de-o parte, ca si cum ne-a fi zis" Priviti-o! Priviti si bucurati-va!"

Ne-am bucurat.
Intr-un colt de lume, intr-o umbra de strada, un copil ne-a impartasit cu lumina...
.