Poveste de dans...

.

foto

Luminile slabe din mica incapere abia lasau sa se vada chipurile calatorilor ce-si gasisera adapost, pe ploaia aceea rece.
Micuta cafenea era ticsita de tot felul de oameni, ajunsi catre noapte in acea asezare din gura desertului. Lemnul lambriurilor stransese in el, iar acum dadea pe dinafara, mirosul de mosc si amestecul ciudat de mar, nard si cafea.
Cafele si ceaiuri cu arome misterioase incalzeau locul, dar si mai multa caldura se facuse din privirile aprinse ale mesenilor. Ochii tuturor se legasera de de trupurile dansatoarelor care se unduiau in mijlocul incaperii. Doua fete tinere, frumoase, umpleau intreg spatiul cu miscari serpuite si acum cei ce serveau la mese ar fi putut aduce si apa chioara in cestile de sticla, iar drumetii n-ar fi bagat de seama ce sorb din ele...

La una din mese, mai catre iesire, era o femeie in straie cafenii, gustand aroma cafelei si privind mai mult ploaia, in noapte. Prinse in pletele lungi straluceau mici boabe umede. Abia ce intrase, si inca i se aburea rasuflarea peste cafeaua fierbinte. Palmele prinsesera ceasca si o roteau, sub privirile ei cautatoare. Parca ar fi vrut sa vada ceva acolo, in intunecimea cafelei.
O umbra si o adiere rece trimisera aburii cafelei in dreapta si-n stanga. Mirosul de lana uda o facu pe femeie sa-si ridice privirea. Langa ea, pe scanul ingust, se lasase un barbat. Fara sa o intrebe nimic, se asezase si acum o privea, zambind. Zambetul incalzea neasteptat fata aceea maslinie, arsa de soare, cu ochii negri-noapte, nasul usor coroiat si plete lungi pana peste umeri.
Femeia se trase un pic inapoi, invartind ceasca spre marginea mesei si netezind lemnul cu palma, ca si cum ar fi alungat firimituri ratacite.
Un baiat din cei ce serveau la masa se apropie si se apleca spre noul venit, asteptand.
- Rece si uda, noaptea asta, zise barbatul. Baiatul astepta mai departe, fara sa clipeasca. Nu cu raceala noptii avea el treaba...
Dar omul nostru avea chef de vorba.
- Vin tocmai din Las Cadenas si mi s-a spart plosca, mi-am pierdut si ultimul fir de apa. O zi, aproape o zi... Multa sete...
Ochii baiatului se aprinsera.
- Avem o bunatate de vin...
- Stiu, vinul casei, nascut de mii de ori si botezat de tot atatea. O sa te te rog mai intai o tarie, mai cu foc, si niste apa rece si proaspata, intr-o carafa. Si doua pahare.
Baiatul mari ochii.
Omul privi spre femeie. Aceasta inca rotea ceasca pe marginea ei de masa.
Baiatul pricepu, caci aceasta era treaba lui, sa priceapa. Disparu ca vantul si se intoarse ca gandul, cu cele cerute. Apa, in sticla carafei, aburea...
Omul bau incet din tarie, gustand, mestecand sorbitura. Privi spre dansatoarele care luptau si cu gravitatia si cu fumul ce se ingrosa in incapere.
Femeia il simti si ridica si ea capul, indraznind sa-l priveasca. O simti si el, se intoarse si-i zambi iar, doar o adiere...
Ea lasa iar privirea in ceasca, masurand marginea de jur-imprejur.

Se tot mira de ce-i venise. Era o femeie in toata firea, trecuta prin multe. Prezenta strainului o tulburase. Omul cu ochii negri o facuse sa-si aminteasca si sa vada mai multe. Drumul ei pana aici. Nu drumul de acum, ci drumul de viata. Cu vaile seci, cu urcusuri anevoiase, cu multa saracie e a vietii. Nu, nu saracia lispurilor obisnuite, ci un fel de secatuire o facuse sa plece prin desert. Isi spusese ca daca il va strabate, atunci cand va iesi din desert se va termina si secatuirea. Si il trecuse, ajungand aici, in micuta asezare din marginea pustiului, unde, iata, de doua zile tot ploua.
I se arsese fata, i se asprisera palmele si talpile. Nu fusese niciodata o frumusete, iar acum nici albul chipului nu-l mai avea. Desi nu mai era foarte tanara, parul ii era tot negru si lung. Singura ei podoaba.
Drumul o facuse intr-un fel mai aspra, caci trebuise sa razbata mai mult singura.
Si acum omul din fata ei o facea sa se simta iar femeie, si nu mai stia. Nu mai stia cum. Si mai rau decat toate, simtea ca omul asta o simte, o stie...

Omul privea spre dansatoare. Privi si ea. Si atunci se sparse toata vederea. Din toata acea adunare de oameni, in fumul odaii putin luminate, nu mai vazu nimic. Decat dansatoarele. Una blonda, cealalta bruna. Cea blonda, mai firava, se opri odata cu cantaretii, si ramase in centru doar bruna.
Si privind-o, femeia calatoare cazu in capcana asta, care prindea pe pe cate unii. Privea cu buzele intredeschie, sufland abia simtit, cu ochii lipiti de trupul dansatoarei. Palmele ii coborasera de pe marginea cestii si se miscau pe lemnul masutei, mangaind, zvacnind, batand ritmul odata cu tobele.Umerii ii tresareau, talpile loveau podeaua, in ritmul acela ciudat, nou, plin de vraja.
Barbatul o privea, culegandu-i tresaririle, cu luciri tot mai stranii in ochii intunecati.
Deodata o miscare mai brusca, nascuta din muzica aceea nebuneasca, o facu sa se vada si vru sa-si traga palma cu care batuse la "toba" masutei. Dar mai iute fu mana lui. De cealalata parte a mesei, barbatul isi arunca mana peste a ei si-i prinse palma sub a lui. Incepu sa bata usor ritmul, acolo.
Ea il privi cu ochii mariti. Barbatul lasa palma ei si incepu sa bata din palme, in ritmul acela aprins, privind-o. Intai mai incet, apoi din ce in ce mai tare, si mai tare. Fiecare bataie din palme o atingea adanc in trup... Apoi langa ei altii incepura sa bata. Tot mai tare, tot cu ochii la ea.
Indemnul era limpede.
Flacara aceea, care i se tot invartise intai in picioare, acum ii intrase in pantece si o arunca dintr-o data in sus. Tasni in picioare, cu manile ridicate, gata sa prinda bolta noptii. Totul se clatina: masa, omul cu ochii negri, mesenii, peretii cu lumini colorate. Si podeaua.
Isi dadu seama ca ea se misca. Fara sa stie cum, se misca in acea unduire vrajita, amestecata cu zvacniri de sold si fluturari de maini, tremurand umerii, pieptul si picioarele. Pantecele era un sarpe viu, de foc, care tragea dupa el ori impingea picioarele si bratele, aruncand din cand in cand focul in miscarile bruste ale soldurilor.
Focul ii cuprinse tot trupul, arzandu-i obrajii. Ochii i se aprinsesera si privea peste lume, undeva, departe, peste desert...
Dansa. Cum nu o facuse niciodata.
Dansa pentru copilaria ei, care mai mult nu fusese...
Pentru femeia care nu se stiuse frumoasa.
Pentru copiii nenascuti, iubirile neiubite, ori iubite si destramate in desert.
Pentru cer si pamant, pentru viata, pentru moarte.
Pentru fiecare suflare din ea, ce a fost si o sa fie.
Se simtea prima data vie, plina de viata. Se simtea pe ea, in trup, insa mare cat lumea. Se rotea si impingea cu bratele in sus, in jos si in laturi, pipaind marginile noi ale simtirii. Cu capul pe spate, cu bratele ridicate, se invarti, adunand toata lumea intr-un ghioc, acela al suflarii sale...
Cand muzica se opri, ramase cu mainile in aer, ca o pasare cu aripile deschise, cu pieptul tresaltand, cu obrajii arzand si cu ochi de foc.

Tacerea tinu incaperea in palma pret de cateva clipe, sub aburii salbatici inca rotind, nauci...
Barbatul cu ochii de noapte se ridica usor, pasi catre femeie, o lua usor pe dupa umeri si o aduse spre masa lor, ajutand-o sa se aseze.
Ii intinse apoi, zambind, paharul acela, ce o asteptase cu apa curata, rece si proaspata...

.