Pe Luna. La marginea umbrei

La marginea umbrei...
Raman aici in liniste.
In fata, brusc, intocmai ca un ghetar incremenit cu marginea infipta in pietris, incepe umbra Lunii. Doar ca albu-i negru... Ca un zid de negura, in fata mea sta asta. Umbra. Fata nevazuta.
Din toata stralucirea dinainte, din cantecul viselor, din campurile pline de sclipiri, nimic. Nimic nu e aici.
Imi creste un tremur dinauntru. Imi este ceva cunoscut... Da, am mai strabatut umbre. Dar ca asta inca nu. Nu stiu. Asta e o pasire in necunoscut. Fara lumini, fara nicio calauza.
Dar... Inainte de orice drum, intarea inauntru. Asezarea.
Ma las un pic sa stau pe fata Lunii.
Daca Mama Pamant imi este ca o inima ce-o simt cand sunt acolo, in casa mea, aici mi-e nou. Mai vorbeam eu cu Luna-n nopti anume, ori din cand in cand, dar inca nu o stiu. A venit timpul sa ne cunoastem...
Stau in tacere, in nemiscare, si intru in liniste. In toata nestiinta asta, in tot noul, este totusi un miez de care ma pot agata: eu insami. Eiii... nici aici nu stiu prea mult, dar asta-i singura calauza. Inima. Si ea nu da gres...
Inchid ochii. Hmmm... parca ar fi nevoie! In fata mea e numai bezna. Dar tot o fac. Obisnuinta catarii inauntru... Asa imi e mie cand vreau sa vad.
Raman si-ncep s-ascult linistea. Astept... Rasuflu lin. In povestea mea, mi-am facut si aer pe Luna, asa ca suflu. Las vantul Lunii sa-mi sopteasca si ascult si mai adanc... Nu stiu cat stau. Multimi de clipe, ceasuri, poate cat o noapte... Nu stiu... Nu mai masor vremea. Doar ascult.
Mi se face linistea si mai adanca. Imi aud si-mi vad ganduri razlete, venite asa, sa vada "ce mai fac"... Le vad, le las sa treaca... Pana se plictisesc si se lasa pagubase. Stau in linistea ascutita ca o sabie de cristal. Trag mai adanc din liniste. Ascult...

Aud in sfarsit, departe, adanc, infundat. Intai, ca o fluturare. O soapta. O bataie de aripa. Apoi mai tare... In sfarsit! Bum-bum... Bum-bum... Intocmai ca si mine. Bum-bum... bum-bum...
Inima Lunii.
.