miercuri, 28 octombrie 2009

Revedere : Mate de Coca (7). In burta Mamei (I)

...

M-am intors la povestile astea. Am facut aseara o noua scufundare. Despre scufundarile launtrice e mai altfel de povestit, nu e usor sa gasesti cuvinte. Nu ca mi-ar fi greu sa le dau pe fata - nu mai e nimic de ascuns, dimpotriva, e vremea iesirii, a dezvelirii, caci am aflat ca nu am de ce sa nu... am doar sa da... dar nu poti prinde in cuvinte ceea ce gasesti ascuns in tine. Izvorul launtric e uluitor si intalnirea cu el e mereu ametitoare... Pana iti revii, in forma in care poti spune, e ceva timp... Si tot nu poti spune tot...

Intrarea in propria sursa e ca o intalnire cu momentul facerii tale. Si asta m-a readus ieri - in timp ce vorbeam cu un om, un necunoscut (pana atunci) despre asta, despre miez - la povestile din Peru.
Alea care mi-au deschis palmele, din care a inceput sa curga ce gasesc tot mai adanc, inauntru.

O sa pun cateva aici, pentru cei ce inca nu stiu de unde e si cum e cu Mikka, asta...
( Poata afla ei, mai repede decat mine, de unde si cum...)

Prima revedere: In burta Mamei.



In ziua aceea cu ceata, dupa descoperirea Soarelui, am avut parte de o alta experienta transformatoare. Inca isi foieste aripile peste mine purtandu-ma usor in zborul vulturului, peste Machu Picchu. Inca mi se tot desfac minuni din ea, caci asa o "intamplare" nu este stransa doar in momentul acela, desi trairea a fost patrunsa atunci. Ceea ce a deschis intamplarea asta, pentru mine, este un alt fel de a trai. Un inceput. Sau o initiere, cum zicea Mallku.

Dupa ce ne arsese pe fata soarele care era doar in simtire, nu si pe cer, ne-am strans un pic in gura grotei si am asistat la o alta intamplare. Timpul povestii ei e altul...
Dar dupa aceea, ne-am trezit purtati cativa pasi mai la dreapta, pe o poteca, pe buza stancii, dincolo de care am dat de un loc mai larg si de o scobitura in munte. In stanca, ca o gura strambata de ras, o taietura isi arata spre noi maruntaiele de piatra, printre umbrele launtrului.
Mallku a inceput sa spuna ca unii din noi ar putea incerca experienta urmatoare. Ca se trece prin stanca, strecurat, devenind asemeni sarpelui, fortand ajungerea in partea cealalta prin lunecari si pipairi.
"E ca si cum copilul iese din pantecele mamei, zbatandu-se sa treaca prin carne si cautand disperat sa scape de stransoare. E locul unde simti ca esti limitat si poti sa depasesti asta; poti trai momentul neputintei si sa il treci, ori poti da inapoi. Oricine poate opri incercarea si se poate intoarce".
Alanna, sotia lui si ghid al nostru ca si el, a trecut prima, aratandu-ne, cat am putut vedea, cum se strecoara prin crapatura piezisa, cum se impinge in talpi pe peretele stancos, se trage in maini si aluneca asemeni sarpelui, disparand apoi undeva, in sus, in umbra.
O tanara femeie a trecut si ea. Apoi, alta...
Pe urma, a aratat spre mine. Nu ma vedeam trecand asa usor. Dar am fost incantata ca el ma gasise ca potential candidat. Insemna enorm. Adica, vedeti, el credea.
Am pasit intre buzele stancii, pipaind cu palma, aplecandu-ma, mangaind piatra si sarutand-o, cum ne aratase Mallku. Semn de pretuire pentru Mama. Inca nu stiam ce vie e piatra aia, ce vii sunt toate pietrele.
Am lunecat in sus, m-am intins pe planseta de roca inclinata, si am prins cat am putut de sus cu palmele. Tragandu-ma pe coate, am incercat sa merg mai sus. Stanca m-a prins, si am crezut ca intepenesc intre falcile ei. Am dat din picioare, cautand sa ma imping in talpi, ca fata dinainte. Dar eu eram mai mica de "lungime"... Mi-am amintit de sfat:"Lunecati ca sarpele. Simtiti ca pruncul setea de aer. Treceti dincolo de ce va strange, de ce va limiteaza." Am cautat pe stanca locul mai larg, cat sa ma pot undui si sa pot ajunge cu palmele in sus, spre o margine de piarta, unde vedeam ca e o iesire, o cadere in spatiu larg si mai inalt. M-a strans stanca mai tare. Am simtit atunci sufocarea, greul muntelui in spate, clestele in coaste. M-am dus cu gandul la copilul ce se naste. Nu am fost mama, n-am nascut, dar am vazut femei nascand. Am prins ceva din cum ii este mamei la nastere, macar cu cat am putut eu sa imi dau seama. Dar abia acum ma trezeam gandind la chinurile pruncului nascut. La zbaterea lui pentru aer, pentru viata, pentru libertate. La trecerea ce pare imposibila prin tunelul stramt de carne.
Inca o sfortare, mainile ajung peste pragul stancii. Ma trag in palme, in coate, imping cu varful picioarelor. Ma opintesc si, brusc, alunec in mica scobitura de sub prag, ca un copil expulzat intre picioarele mamei. Ce usurare! Ce bine e la larg! Respir. Traiesc.
Inca ametita, ma ridic si fac pasii spre iesirea din grota. Dincolo, Alanna, cu bratele deschise, zambind, cu mii de sori intre ele, in piept, coboara sa ma intampine. Imi prinde capul si umerii in imbratisare, si intru in caldura ei. Ma umple, de la piept in jos si-n sus, un val de foc bun si bland, dar puternic. Alanna intinde mainile larg, deasupra capului meu, si cheama pe Pachamama, Mama Pamant, Mama Universala, Divinul, cum vreti a-i zice. Ma umple cu mangaierea Ei, face sa simt seva care urca prin talpi si ajunge in bubuit in cap. Tremur ca si cum s-ar turna in mine foc, forta si blandete. Vad ochii Alannei care sunt acum porti prin care Universul se uita la mine. Acolo e nesfarsitul. Si netarmurita iubire.
Ma pierd in privirea aia si-i spun "Multumesc, Mama!" Zambeste. Iara, mii de sori...
Sunt martora renasterii mele, cautand sa invat a merge in noua viata.
Pasesc incet spre tovarasii mei de experienta care, cam nauciti si ei, se privesc unii pe altii si zambesc cam stangaci. Insa ochii, ochii lor spun tot. Eu imi dau seama ca inca nu-mi dau seama ce-a fost asta.
Intr-adevar, aveam sa petrec inca cinci zile dupa intoarcerea in Bucuresti ca sa invat a merge, "intre doua lumi"... Pana am putut inghiti si digera forfota orasului.



Acolo a fost prima experienta in burta mamei. Doar asta, si a fost enorm. M-am intors fara multe din zidurile carate cu mine atata timp. Am lasat acolo zbateri si temeri, imbracand doar... pielea pruncului nou-nascut. Care stie, asemeni copiilor de incasi, asemeni copiilor traitorilor din zilele noastre din acele locuri, ca Mama Pamant si Tata Soare sunt cu noi pana la sfarsitul timpului. Ca suntem iubiti, orice am face, bun sau gresit. Ca viata curge prin toate fapturile si prin pietre, rauri, frunze, pasari, vant, ploaie, munte, lac... si ca toate sunt forme ale viului in lume. Ca avem in noi puterea de a trece prin stramtori si a iesi in lumina, data de Mama care ne-a aruncat in lume, prin pantecele ei urias. Ca suntem atat de iubiti!

Am pastrat o vreme in mine nasterea asta. Povestea ei. Acum se vrea pusa aici, scoasa din stramtoarea gandurilor mele, care o strang, caci ea e larga, mare, uriasa si gandurile-s prea mici. Cuvintele pot face doar o schita, dar cantecul se creste doar in suflet... in traire. Doresc oricui sa se renasca, sa se aseze iar in burta Mamei si sa se simta viu si mai ales iubit!

13 comentarii:

Sergiu spunea...

interesant

Camelia spunea...

Draga Mikka,
super experienta..ma duce cu gandul la trecerea stramta, la zbaterea cand trecem dintr- o lume in alta, in noi, si nu stim cum vom trece si ce ne asteapta..
ideea de abandon in credinta ca suntem Iubire din Iubire..

ajnanina spunea...

ce bine e sa ne nastem din cand in cand, in mod constient...
ce bine ar fi sa fim la fel de constienti si de fericiti cand ne vom naste in urmatoarea lume...

orianda spunea...

ce poveste frumoasa Mikka! Intr-un fel sau altul, si foarte adevarata! :)

ajnanina spunea...

acu ma gandesc...
oare copilul cand se naste vede lumina de la capatul tunelului?
nu cred...

mi-ai amintit de...
http://www.thespiritwiki.com/index.php/Perinatal_Matrices

Lisandru Cristian spunea...

O experienţă inegalabilă. Sunt convins de asta...

Mikka spunea...

Draga Sergiu
Al naibii de interesant, cand traiesti asta!

Mikka spunea...

Draga Camelia,
Chiar super a fost! Da, e un fel de a te lasa in bratele Iubirii...
Foarte direct si complet!
Trecerea aia... am facut-o. E la fel de placuta si ajungi tot acolo. In plina simtire a Iubirii.

Mikka spunea...

Ajnanina, suflete, e bine intr-adevar. Dupa acel prag de constientizare, totul se schimba. Si asta e doar inceputul.
Gracias pentru link. Da, dupa experienta asta l-am descoperit mai bine si pe S. Grof... Posibil ca pruncul sa nu vada lumina, dar de simtit simte tot, e clar acum, pentru mine. Trimiterea ta m-a dus la intrebarea asta: cum o fi prima vedere a luminii? Mai ales ca de multe ori in sala de nasteri i se baga in ochi lumina artificiala...

Mikka spunea...

Orianda draga, da... poveste adevarata si frumoasa. Impreuna cu altele, mi-a schimbat viata...

Mikka spunea...

Draga Chris, da. Inegalabila si transformatoare. O doresc tuturor, indiferent in ce forma ar fi!

tasha spunea...

Frumoasa povestea...si daca spui ca intr-un fel si adevarata, mi se pare chiar fascinanta!

Mikka spunea...

Draga Tasha, da, e chiar traita, asa cum am descris-o. Si nu e singura, o sa reiau amintirea altora, din acelasi buchet.
Iti doresc sa ai parte de astfel de experiente, cel putin la fel de frumoase.