La vie en rose

...

Citind o postare frumoasa, mi-am amintit de perioada mea de monocromie. De televizorul alb-negru. Multi ani, bun prieten in casuta mea "de la bloc". Luat cu "programare" la Favorit, magazinul de cartier, si cu pile, desigur, sa nu stau la coada doua zile, ci doar una...
"Diamantul" ala mi-a oferit o sansa grozava de a vedea cum vad.
Intr-o seara, dupa ce ma uitasem yo multi ani la el, am facut un joc: Mi-am acoperat, pe rand, ochii si m-am uitat cand cu stangul, cand cu dreptul. Si am descoperit o ciudatenie: nu vad la fel cu ambii ochi. Oricum vad bine doar cu ochelari, dar si cu si fara ei vedeam diferit. Cu stangul vedeam nuantele de alb si gri cu totul diferit de ce vedeam cu dreptul. Nu alb curat, nu griuri neutre, cum era "normal", ci toate intr-o usoara nuanta de... roz.
Albul era un roz foaaaarte pal, si griul era un gri-roz.
Acum am tv color, - la care nu ma uit, ca am net - si nu mai fac jocul, dar de atunci, de la experienta aia - sansa grozava pentru generatia mea, televizorul alb-negru - stiu ca eu chiar vad viata in roz. La propriu...

Si imi explic si mai bine de ce mi se intampla acest fel de a vedea. De ce intre atatea feluri posibile de a imi aseza in fata ochilor lumea, de a o sorbi in privit, eu o vad in nuante usor rozalii.
De ce am pastrat felul de a vedea intalnit la copii...

De ce mi se pare mie viata asa de frumoasa. Cu atatea nuante, cu nou si frumos, in toate, si pe sus si pe jos...
E doar un fel de a vedea asezat acolo, de cand am venit din steaua mea...
.