Kwan Yin...

...

Din nou, copy-paste

Ariane Buisset - Cele cinci nopti ale lui Fugen Botsasu


"- Si v-a cantat arii din China de altadata, cu salcii si cu flori de prun.[...]
- Da de unde? se razvrati Coana Lubenita. Ce va face sa credeti asta? Ne-a cantat cantece de rasadit orezul, cantece de seceris, de treierat, cantece de dor, cantece de pahar!
- Nu spune! zise demnitarul din ce in ce mai nedumerit. Dar ce era de plans in toate astea?
- Cum sa nu plangi, domnul meu! Auzeam viata! Viata noastra de fiecare zi! Muncile, mersul anotimpurilor, pamantul, campul, ogoarele... De stiut le stiam noi pe toate, cum sa nu le stim, dar mai inainte de a fi cantat ea era ca si cum nu le-am fi stiut. Ai fi zis ca pana in clipa aceea totul era un vis inselator! Cum sa va spun, in timp ce-o ascultam, totul invia! Ceva tasnea dinauntru, rupea ce-i ingradit, atat era de viu! Ma intelegeti?
[...]
- Ai auzit si tu koto-ul?
- Aya...
Se asternu alt rand de tacere.Parca incercau sa cantareasca ce anume li se intamplase.
- La inceput mi s-a parut ca-i un koto adevarat, ca-l aud purtat de valuri de-acolo, dinspre ai de sus, si-i adus incoace de vant.
- Aya... ofta celalalt.
Ii lipseau cuvintele.
- Stii, m-am intors nu ca mi-era pofta de ea, voiam doar sa ma dumiresc. Si tu? Credeai si tu ca se canta din koto, aici in mahala?
- Da' prost mai esti, frate! Cine sa cante la koto aici? [...]
- O fi fost ceva dintr-ansa, de dinauntru... Mai stii!
- Nu fi prost! Ai mai auzit tu de-o femeie din care sa iasa muzica, asa, ca un cantec de koto?
Timpul curgea incet. Clipe prelungi, parca fara sfarsit.[...]
- Si-l mai auzi? sopti cel dintai, rupand tacerea. Parea hotarat sa isi dezvaluie o taina.
Celalalat isi drese galsul ragusit.
- Nu stiu. E undeva, dar unde? Nu mai stiu. Era cand o strangeam in brate.
- Atunci...asta e!
- Crezi?
- Da. Asta-i! In ea... in tine... cum te atingi de ea auzi kotoul.
- E in capul ei?
- Tu auzi ce le umbla oamenilor prin cap?
- Nu.
- Cum crezi, mai frate, ca poti s-auzi ce-i in capul altora?
- Se poate, nu se poate, eu zic ca se poate. Daca esti...daca esti foarte...
- Foarte cum?
- Foarte bland.
- Nataraule! Nu era blanda. Era stravezie. Lumina.
- Nu lumina! Ardea!
Amutira. Razlete, gandurile alunecau departe, pe firul apei, se adunau din nou, se apropiau.
Pescarul striga deodata:
- Il aud!
Ce-auzi?
- Koto-ul!
[...]
- Unde? intreba in soapta.
- Acolo! Si arata inspre aschiile de luna scanteind la la picioarele lor. Abia daca auzeai ceva incet, ca un ecou.
Isi tinea rasuflarea.
- Fapt e ca femeia auzea tot, pricepea tot...
- Ne face s-auzim si noi...
[...]
- Nespus de aproape, departe nespus... rostea un glas necunoscut.
- Nu ni-i ingaduit sa judecam pe nimeni, zise al doilea.
- Omul este o fiinta de nepatruns, medita Watanabe.
Al treilea tacea mereu. Se intoarsera spre el. Se asezase pe jos. Plangea incet, in tacere, cu fata ingropata in palme.
- Am stiut! sopti. Am stiut!
- Vino-ti in fire, dragul meu, spuse cel dintai, imbunat.. Fiecare avem clipele noastre de slabiciune.
- Da, linistiti-va, spuse Watanabe. Ne-a rascolit pe toti aceasta intamplare.
- Fata asta!... Fata asta! ingaima omul printre suspine. Fata in chimonoul cu samburi de struguri.
- Ce-i cu ea?
- Stiu cine e!... E zeita! Fugen Botsasu, chipul pamantean al celei ce aude totul... mila intrupata... E zeita Kannon, mila insasi, fara ingradiri... fara margini... fata de toti si de toate!... Si chimonoul albastru cum e apa... nu era brodat cu samburi de struguri, nu!
- Cu ce altceva? intrebara toti intr-un glas.
- Erau lacrimi! Lacrimi siroind! izbucni omul, hohotind."