Fluier...

...


In noaptea asta o sa dorm acasa.
Am urcat dealul meu, cel mic si rotund si dulce inimii mele.
S-a racit un pic casa, ca n-am mai fost demult pe aici, si am intrat asa, usor, lasand usa casei deschisa si dand odaii timpul necesar sa se obisnuiasca iarasi cu mine.
Mi-e ca un invelis, ca o piele, casuta mea, plina de cantece si povesti... Si vise implinite ori agatate de grinzi, sa se umple de arome, de culori, de voci, de istoriile spuse de cei dinauntru...

Am adus niste vreascuri culese pe drum si le-am asezat in vatra lasata pustie de ceva vreme. Am aprins focul si prima flacara, mica si rosie, a cuprins rasucit un varf de ramura de brad. Fac focul cu ramuri, ca asta am gasit pe langa poteca. Ramurile verzi ard si ele, cand pui in foc suflarea ta si-i dai inima...
Focului i se canta si i se spun povesti. E viu si treaz, mai treaz decat suntem noi de multe ori... Niciodata nu-i confuz, temator, ezitant, si mai ales inconstient... Stie bine toate cele ce au trecut prin lemnul care-l hraneste, si ne mai stie si pe noi.
Cand da drumul albastrului, ma trag inapoi si il las sa se urce in dansul lui. Cercetez umbrele de pe peretii odaii. Aici m-am jucat deseori, cautand deslusiri si primind raspuns la multe intrebari. "Ghicitul in umbre" i-as zice, daca m-as fi vrut ghicitoare. Dar asa, doar ma joc cu jocul acesta si imi gasesc un fel de a intelege propriile raspunsuri la propriile intrebari...
Am pus pe mica sobita un ibric urias cu apa pentru ceai. In curand va mirosi grozav aici, amintind de asta-vara, cand sorbeam ceaiul in inceputul diminetii.

Pe usa deschisa imi intra primul musafir: un pui de caprioara. Astept sa-si gaseasca mai bine, mai cu curaj, unda mirosului si sa se obisnuiasca. Stiu ca urmeaza sa apara si mama. Aha! uite-o. Ii luceste in ochi jocul flacarilor si face sa para a privi cu luceferi... Mi-amintesc iar de cerb, "calauzul" meu in maiestria fluierului. N-am timp sa-mi amintesc prea mult, ca in linistea asta se aude, innebunitor, tulburator de ma secera, fluierul ala, din Anzi... Sunt pe bancuta de lemn si nu cad, fizic, dar ma topesc, ma prabusesc in mine. Ma dau pe jos, curg, ca o pasta, ca o apa... Ma intind, pur si simplu, pe podea, la picioarele caprioarei. Mi-s ochii in lacrimi si nu mai vad decat printre ape, ochii ei luceferi... Vine incet deasupra mea si ma priveste, cu botul plecat. Ma atinge pe frunte. Inchid ochii. Sunt trasa brusc undeva, in sus, prin intuneric, pe urma vad terasele verzi si cercurile de piatra din Valea Sacra. Si iara cad si mai mult in mine: Acolo, in cerc, cu "batul de putere" in mana, venise randul sa spun ce vreau. Am zis ca stiu ca va trebui sa fac o schimbare, ca o simt mare, uriasa, venind tare peste mine, si imi simt o frica la fel de mare. Dar stiu ca voi face schimbarea si cer curaj pe masura, sa trec prin ea. Si instrumente, cu care sa trec prin frica...
Acum sunt iar acolo, ma vad, de data asta imi dau seama ca aveam deja in mana instrumentul acela. Batul de putere, un fluier...
Cantec. Glas. Voce. Rostire. Cuvantul rostit, scris sau cantat.
Cantecul se aude mai tare, mai duios, ma face felii si se strecoara prin ele, printre ele, in ele, ma face praf si pulbere. Pe urma sunt sorbita de fluier, de invizibilul fluier, care ma tine in el, asa praf cum sunt, si ma scoate apoi, iara om, dar parca un om "de aer"... Nu stiu ce-i asta, dar stiu ca ma apropii in fine de ce am visat doar pana acum. De Cantaret.
Ma trezesc pe podeaua odaii, intinsa cu fata in sus. Pe sobita bolboroseste apa de ceai... Imi simt fruntea umeda si-mi dau seama ca botul caprioarei ma atinsese inainte sa intru in vis...
Ma ridic ametita si in timp ce torn apa in cana de lut, peste ultimele frunze de coca, aud inca, indepartat, cantec de fluier...
Cred ca voi ramane aici, acasa.
Visele asteapta sa se dezgate din grinzi, din grinzile Universului, si eu sunt aici, sa le prind...
.