Don Anto'

...

foto

-Don Anto', sunteti acasa?
Palaria de paie tremura un pic si mormai.
Pe dalele mici, napadite de ierburi, sunara pasi.
- Buna dimineata, don Anto'!
Palaria se intoarse si e inclina putin.
Barbatul in haine de oras, cu pantofi prafuiti si cu o mica geanta de piele cafenie, venise in spatele casei si se oprise langa trepte.
- Am venit, ca mi-a zis dona Luz ca azi ar fi potrivit.
Alt mormait.
Din spatele barbatului de la oras se auzi un soi de chicotit. Plaria de paie tresari si se apleca spre poteca.
De dupa picioarele musafirului se iti un cap cu par ciufulit, blond nisipiu. Ochi de alune si niste dinti micuti, intr-un soi de zambet strans repede cu siret, spre un colt al gurii.
Palaria de paie se ridica si lasa vederii un chip ars de soare. Don Anto'... N-ai putea sa-i stii varsta, dar era trecut de ceva timp de tinerete. Cute fine lucrasera pe sub ochi, adancind parca ascutimea nasului subtire, putin coroiat. O tigara uriasa, de foi, completa chipul acestui taran, imbracat cu camasa de in si pantaloni de bumbac, burlaniti langa sandalele vechi, vechi cat posesorul lor.
- Am adus baiatul, asa cum am vorbit. L-am indemnat tot drumul, iara am vorbit degeaba...
Don Anto' cobori treptele de piatra si se apropie de baiat. Ciuful balai se ridica spre el, si batranul isi cufunda privirea in ochii deschisi, stand parca sa soarba lumina aceea limpede.
Mormai apoi iara si lasa tigara pe prispa de piatra. Se aseza din nou si facu semn barbatului tanar sa se aseze langa el. Omul deschise geanta si scoase de acolo niste foi si o punga micuta. Desfacu punga si-i arata batranului. Erau creionae colorate.
- Uite, cu astea isi omoara tot timpul. Nu mai am intelegere cu el. Sta si deseneaza cai verzi pe pereti, si nici nu vorbeste, toata ziua.
Baiatul, cuminte pana atunci, sari dintr-o data si-i trase barbatului din mana punga cu creioane. Omul se uita spre batran: "Vezi?". Don Anto mormai iar si, cu o miscare a barbiei indemna "continuarea", care se facu imediat: Copilul lua si foile, se culcusi intr-un loc pe iarba, luminat de soare, si incepu sa deseneze.
- Numai asta face, toata ziua... Nu stiu ce sa ma mai fac cu el.
- La scoala merge?
Vocea batranului suna straniu, facandu-l pe barbat sa tresara. Era o minune sa-l auzi pe Don Anto' vorbind...
- Merge, si invata, nu ma pot plange. Dar... De cand s-a dus ea, nu-l mai vad asa, cum era inainte. Toata curtea era plina de el si abia il strangeam pe acasa noaptea. Acum doar sta si deseneaza. Nu stiu ce sa ma mai fac cu el. Nici cu mine. Mi-e inima o gaura, un afund, un pustiu, don Anto'...
- Ati cules via?
Omul se uita mirat la batran. Dar stia ca e mare lucru sa-l faci sa vorbeasca, asa ca primi intrebarea.
- Da. A fost bine. O sa fie un vin tare bun. Au fost strugrii dulci anul asta.
- Cati ati fost?
- Ooooo... am fost multi. Au venit si Manuel cu Carmen, si don Juan al batran cu copiii, si un nepot, cu noua lui prietena.
In timp ce vorbea, revazu toata scena. Carmen culegea strugurii si canta in gura mare, si ceilalti ii raspundeau in cor, la refren, si fusesera doua zile si doua nopti de pomina. Dimineata cam rece, dar noaptea, in jurul focului, 'nebunisera cantand si se luasera la intrecere care tescuieste mai mult... Prietena lui Marco le luase ochii tuturor cand jucase pe struguri, desculta... Inca mai auzea vocile cantaretilor, cand batranul intreba:
- Ati fost si pe culme?
Fusesera. "Culmea" era locul lor, al batranilor si tinerilor plecati. Lasasera, ca in fiecare an, cate o ulcica de zeama de strugure si un colac, sa se infrupte toti cei ce culesesera via, de cand se stia a fi ea.
Isi aminti ca plansese tacut, ingenuncheat impreuna cu baiatul, langa piatra Mariei. Si-i povestise si ei cum a fost culesul, anul asta, si ce a mai facut de cand se mutase cu baiatul la oras.
- Ce ti-a spus Sebastian?
Bunicul Sebastian plecase si el de multa vreme. Fusese gradinar priceput si avusese slujba de seama la senor Costantin, cel mai bogat om din tinut. Omul nostru fusese si el o data pe acolo, pe la casa aia, ca un palat, si vazuse ce minunatie facuse batranul: gradini cu tot felul de copaci, tunsi in forme felurite, si alei intre flori, puse atat de frumos incat faceau covoare, ca niste picturi... Unduiri de culori, amestecuri de petale si forme si arome, totul era viu si colorat, ca un rai... De unde o fi stiut un om de la tara sa faca asa ceva?
Undeva, in mijlocul curtii, era o statuie din alea, din care curge apa. Un mic bazin, de marmura alba, inconjura o femeie frumoasa, alba si ea, care tinea in brate ramuri cu trandafiri infloriti. Din pieptul ei, intre sani, unde era tot o floare, curgea un mic paraias, si el se mirase cum facusera oamenii aia asa o statuie, cu inima curgatoare...
Isi aminti iar de Maria si ofta.
- N-a spus nimic, don Anto'. Doar mi-a aparut iar asa, ca in vis, si am vazut a mia oara gradina aia ce-o facuse pentru senor Costantin. Mereu vad gradina, asa frumoasa. Pacat de darul batranului, a fost un fel de pictor, dar el picta asa, cu flori si copaci. Am vazut-o o singura data si mi-a ramas in inima.
Iar mormait. Palaria de paie se trase in jos, umbrind iar chipul acela fara varsta.
Omul intelese ca asta fusese toata vorba.
- Cand sa mai vin, don Anto'?
Palaria tacu. Mainile arse de soare cautara prin camasa si scoasera o noua tigara groasa, de foi...
Barbatul isi cobori umerii si se introarse, apropiindu-se de baiat. Se apleca sa-i zica ceva, lasand mana dreapta spre umarul copilului, dar ramse cu mana in aer, impietrit. Foile albe se umplusera de desene, si aratau numai covoare de flori si copaci. Siruri de culori amestecate, insule verzi, copaci si pasari, inchipuind gradini de paradis. Si acum baiatul zugravea o statuie in mijlocul unui bazin de piatra. O femeie cu trandafiri in brate. Varful tocit al creionului albastru tocmai infatisa un fir curgand din inima statuii...
Ramas fara suflare, omul privea peste parul balai al copilului, urmarind degetele micute, si dintr-o data privirea i se umplu de ape.
Cu ochii in lacrimi, omul se intoarse spre batran. Acesta se ridicase in picioare, cu chipul vulturesc inseninat a zambet, cu ochi luminosi, intorcand spre el lumina soarelui, atat de puternica...
Mana tremuranda a barbatului atinse usor, usor de tot parul balai. Omul se cobori in genunchi in fata copilului, cautand sa vada, prin apa ce-i ineca ochii. Cu toata apa aceea, vazu soarele in ochii alunii. Biatul privi mirat spre tata, apoi spre batran. Culese din chipul de vultur caldura aceea si-si inflori zambetul si mai tare. Apoi manuta care purtase creionul albastru se ridica usor spre obrazul inlacrimat din fata lui.
Barbatul inchise ochii si se lasa mangaiat de aripa de inger.

Se ridica intr-un tarziu, adunand cu maini tremurande hartiile colorate si creioanele, pe care le puse cu grija in geanta de piele. Se intoarse spre batran.
- Multumesc, Don Anto'...
Batranul zambi si se lasa iar sa coboare sub umbra palariei de paie.
Omul de la oras pasi incet pe poteca, strangand din cand in cand pleoapele, ca si cum asa ar fi putut opri valurile fierbinti ce-i izvorau din piept, urcand sa iasa prin ochi.
In palma lui stransa, se strecura si se cuibari o inima mica, umeda si calda ...
.