...
In ceturile diminetii, cativa pui de nori se stransesera catre marginea muntelui, sa vada mai bine mogaldeata care se misca incet, furniceste, peste stanca rosie.
De multa vreme nu mai vazusera straini de loc indraznind pe varfurile Marii Pietre Rosii.
Barbatul, intunecat la plete si la chip, aplecat peste carare, sufla greu. Ochii priveau varful piciorului si micile pietre, care aduceau un pic de popas talpii, in alunecusurile slefuite ale terenului stancos. Din cand in cand fuioare alburii - rasuflarea lui obosita - se incolaceau catre sprancenele stranse adanc intre cute.
Luminile rasaritului inroseau si mai mult piatra, facand pamantul sa para sangeriu.
Ultimii pasi pe cararea inclinata. Colturile pietrelor de pe margine il impinsera in sus si hop! se vazu dintr-o data pe culme. Privirea intunecata cauta marginea stancii. Ca o cocoasa uriasa, Marea Piatra Rosie crescuse asa, din pamant, si pazea tariile cerului, acolo, sus... De jur imprejur, cateva pietre cenusii, un pic straine parca de loc, inchideau rotund platoul de pe varf, indemnand la odihna. Printre ele, mici fire verzi si cateva flori albastrii aduceau un pic de viata peisajului straniu, desprins parca de pe alte locuinte stelare.
Din cativa pasi, barbatul se apropie de piatra si o atinse. Pumnul drept, strans, incepu sa alunece pe fata lunecoasa a stancii. Mana stanga pipaia mai sus. Gasi un loc in care simti ca ii e potrivit sa se lipeasca de stanca. Se lasa cu tot trupul pe ea, aducand bratele deasupra capului. Obrazul gasise un loc in piatra, ca si cum ar fi fost prins in causul unei palme. Omul ramase asa, respirand incet, tot mai usor, pana ce firul rasuflarii se facu mai subtire ca matasea de borangic.
O adiere usoara ii atinse umerii obositi. Ca o boare calda, placuta, luand usturimea si durerea. Parca o mana blanda se asezase in spate, sub ceafa.
- Nu-i asta locul.
Vocea sunase ciudat. Calda, usor aspra, cu un miez amarui intr-o dulceata cantata.
Se scoase cu greu din bratele stancii si se intoarse.
Pe una din pietrele cenusii, o femeie in rosu. De unde aparuse? Nu era acolo cand venise. Doar el singur venise, pe firul acelei dimineti.
Parul negru si lung ii acoperea spatele. Usor aplecata peste genunchi, femeia fuma dintr-o ciudata infasurare de foi, groasa, ca un trabuc. Sufla un abur alb cu capul lasat un pic pe spate. Il privi usor dintr-o parte, cu un ochi verde, patrunzator.
- Nu-i asta locul. Dar esti destul de aproape. Mergi de-al lungul pietrei si inconjoar-o. Vei gasi.
Omul se desprinse din umbra pietrei.
- Ce sa gasesc? Mi s-a spus sa ajung la piatra. Am ajuns. Nu-i asta?
- Asta este. Dar nu-i asta locul pe care il cauti.
- Ce caut? Cuta dintre sprancene i se stranse si mai mult. La fel si pumnul drept, acum cu unghiile infipte si mai adanc in carne.
Femeia trase un fum, sufla apoi prelung albul puternic aromat si cobori de pe piatra dintr-o miscare supla, scurta, sarind drept in picioare. Il privi scurt, apoi o porni cu pas iute inspre piatra rosie. Disparu dupa rotunjumea ce lucea in soarele catarat pe marginea de jos a orizontului.
Omul se lua dupa ea. Cotind spre stanga, abia zari un falfait rosu, disparut iute dupa piatra. Grabi pasul. Iara, falfaire... Se indarji si mai mult pe urme. O gasi, in sfarsit...
Tot pe o piatra cenusie, asezata iar ghemuit. In stanga, Marea Piatra Rosie deschidea o scobitura mare, inalta, aproape patrata, cu umbre adancite in coasta stancii.
Femeia il privea linisit, tragand iar din invelitura aia de foi ciudata....
Omul se apleca un pic peste marginile taiate drept, ca si cum o dalta ar fi cioplit locul pentru a fixa o usa.
Privi apoi intrebator la femie. Deja stia insa raspunsul...
Ca si cum ar fi facut asta candva, si nu o data, se apropie de piatra si se lipi de ea, cum facuse mai inainte. Cu mainile ridicate, spre colturile de dreapta si de stanga ale portii sapate in piatra. Pumnul drept, si mai strans.... fruntea lipita de stanca, buzele atingand recele lucios, pieptul ingropat in adancul tare si drept al Marii Pietre Rosii. Respira incet, incet, pana ce se lasa asa, ca si cum ar fi stat nu in picioare, ci culcat pe fata pamantului.
Deodata, o lovitura in frunte, in cuta dintre sprancene... Ca si cum o palma ar fi lovit scurt, nu dureros dar tare, acolo. Sub pleoape, in ochii inchisi, izbucnira lumini, apoi imagini incepura sa se deruleze rapid, ca un film...
Copil, calca descult in apa marii. Primul val... Prima lui iarba... Prima gaza in palma. Mama. Bun. Tata. Cald, puternic. Atingere blanda si timida pe buze. Ea... prima "ea"... Cadere libera si durere. Aurul aruncat printre degete. Fuga-fuga-fuga. Oprirea brusca si clatinarea. Capul cazut in piept, genunchiul spart. Sange, foc, cenusa... Lacrimile uscate pe obrazul arzand de durere si furie.Drumul lung prin furtuna. Secul, fara-apa...
Pamant ars, alergat si apoi tarat... Luna peste golul din suflet. Si acel tanguit prelung, cantecul barcagiului...
Ultima imagine falfai un pic sub pleoape si apoi se stinse. Intuneric. Adanc, mare, negru. Apoi, colorat... Roti de culori invartind incet, apoi repede si iar incet. Violet dand in alb, in albastru, in rosu, iar violet, iar alb...
Simti undeva, in miezul pieptului, vartejul. Acelasi ca in ziua in care pornise drumul catre Marea Piatra. Acum puternic, dureros, deschizand larg inima, fierbinte, moara invartind miezul, framantand, inuntru-in-afara, ca o roata vie.
- Intoarce-te spre mine.
Vocea femeii il lovi usor in ceafa si fara sa isi dea seama, era deja cu spatele lipit de piatra si cu fata in vantul caldut al diminetii. Ochii, tot inchisi, priveau rotirile culorilor luminoase...
Simti atingerea ei in piept. Palma mica, moale, apasand roata aceea fierbinte. Alta atingere scotoci, trase si forta deschiderea pumnului drept. Deschise ochii, respirand scurt, suierat.
- Lasa-te.
Vocea ei calda il purta intr-o apa adanca a linstii. Mana ei, mica si tenace, desfacu pumnul si trase afara hartia ghemotocita. Femeia o lua, o netezi si se uita la bucata de hartie pe care nu se mai vedeau scrisurile. Doar linii frante si dungile sangerii. El stransese tot drumul pumnul, cu unghiile infipte in carne, cautand sa rupa firul durerii inghesuite acolo, pe inima de hartie. Intinsa, netezita un pic, hartia avea forma de inima.
Femeia puse hartia in palma si sufla usor asupra ei. Aseza apoi cealalta palma peste, acoperind ca intr-o scoica. Ridica palmele langa buze si le vorbi soptit. Ca un cantec, incet de tot, cuvinte neintelese pentru omul proptit in piatra. Se uita ca vrajit la descantec, urmarind bataia vantului in rochia rosie...
Brusc, femeia ridica palma de deasupra. Intinse spre el pe cealalta, in care fusese hartia insangerata. El privi uimit la conturul cenusiu ramas acolo, in palma ei. Firul de cenusa avea forma de inima...
O pala de vant se arunca peste fata lui, inchizandu-i ochii si sufocandu-l. Intoarsa inauntru, simtirea il aseza in lacul linistii, limpede, curat, cu fata neclintita de vreo incretire. O pace adanca il cuprinse si simti cum i se limpezeste mintea, cum se deschide cuta dintre sprancene. Vantul ii mangaie pletele intunecate, coborand pe umeri, pe ceafa, pe spate si dezlipindu-l usor de pe stanca.
In piept inflori, din ce in ce mai mare, pana cuprinse tot trupul, o caldura blanda si dulce.
Vantul ii strabatu intregul trup, luand cu el urmele arderilor si lasand curat si limpezit tot inauntrul.
Deschise ochii. Femeia rosie, nicaieri. Doar o aroma usoara, de amestec de ieburi arse, plutea in aer, printre fuioare alburii.
Iar la marginea de jos a portii in piatra, ratacit intre asprimile muntelui, intors curios cu fata spre soare si umed de roua, un trandafir rosu.
21 de comentarii:
Mikka, trebuie să spun din tot sufletul că mi s-a tăiat răsuflarea citind aceste rânduri. O poveste superbă, scrisă aşa de bine... Mi-aş dori să întâlnesc o astfel de femeie în roşu. Rămân în minte cu imaginea muntelui, cu imaginea femeii şi cu acel trandafir care se ridică impetuos peste întreaga construcţie literară. Jos pălăria!
am privit si eu, de dupa una din pietrele cenusii...
rochia mea era cenusie, doar in palma aveam o inima rosie. mica, prea mica sa ajunga, si abia palpaind.
langa mine, mormane de hartie arsa, de cenusa.
dupa ce le va lua vantul imi voi incerca si eu forma in golul din Marea Piatra.
Chris,
Ma bucur ca ai vazut si ai inteles.
Ca sa ti se taie si mai mult rasuflarea - in sensul bun, desigur - ce-ai spune daca ai sti ca asta e o poveste adevarata? Ca poarta exista? Ca magia se face?
Am fost si eu in poarta. Poze sunt pe album.
Cu trandafirul nu stiu cum e, asta e de la muza...Ca si povestirea acestei intamplari adevarate.
Ajnanina draga,
Barbatul care a primit pacea in inima a iesit din poarta. A facut loc altora, care vor face si ei trecerea. Vindecatorul ranit, primul pas in magie, e pentru toti cei ajunsi acolo, cu inima im plama. Ca in albumul foto din marginea paginii, multi am facut intrarea si iesirea, trecerea in lumi noi si intoarcerea in liniste.
Cenusa deja ai risipit-o... Bravo, e deja facuta limpezirea. Ramane drumul in piatra. Inchide ochii intra in poarta, vezi. Langa tine, barbatul cu plete negre si camasa rosie atinge inima mica din palma si sufla, lasand doar conturul. Urmele arderii si ale transformarii. Asteapta si vei vedea... ori, cum spunea iubitul nostru comun, Monte Cristo: "Asteapta si nadajduieste"...
Mikka,
demult n-am citit ceva atât de liniştitor.
Ca să-ţi deschizi ochiul minţii, e nevoie de o femeie, să înţeleg :D
toate sunt simbolice în povestirea ta. Probabil că ne vei mai deschide şi alte "porţi".
Gabriela draga, multam de vizita...
O femeie? Intr-un fel, da...
Desi aici e vindecarea unei suferinte din dragoste, si fiecare este ajutat de aspectul "celalalt".
Barbatul este vindecat de femeia lui. Tandretea si blandetea lui, launtrul sau sensibil, misterul lui, de multe ori ascuns si ingropat sub stancile lui "tu esti barbat! n-ai voie sa...".
Lucrarea e facuta in fiecare.
Sunt simboluri, e si intamplare adevarata.
Poarta exista. Cea din poza e poarta din Peru. In adancul Mamei Pamant sunt multe forte.
E lumea magiei aici, si vede cel ce vede, in ea...
Bucura-te!
Peste frumusetea gandului tau atat de frumos expus, m-au impresionat si gandurile pe care"ajnanina" le asterne ca o completare a ceea ce spui si iata ca, dintr-o data constat frumusetea pe care trei doamne reusesc printr-o postare, o completare si un comentariu placut, sa ma faca sa inteleg ca viata ofera sensuri nebanuite atunci cand cauti, cand palpezi frumosul:)
Povestea devenită realitate face ca valoarea acestei postări să fie şi mai mare...
Draga Paul,
Ma bucur ca a fost o forma de palpare a frumosului, pentru tine.
Ce frumos ai spus...
Asa e, viata are mistere care ni se dezvaluie, cand cautam... Si uneori, printr-un noroc, ne apar in cale, pur si simplu.
Draga Chris,
Doresc tuturor calatorilor cu pumnul strans sa isi atinga poarta linistii lor. Povestea asta sa le fie si lor adevarata.
Mikka draga
am revazut albumul tau zabovind asupra imaginilor din peisajul Marii Porti.
m-am apropiat mai mult de ea, atrasa de fascinatia locului in care incape si masura mea, cu inima si cenusa cu tot.
Paul,
ma bucur ca si pasii mei de pe drum s-au alaturat la bucuria ta de a vedea drumul :)
sa te duca drumul acolo unde te simti cel mai fericit :)
am văzut fotografiile, toate, am citit postările ... de la prima ...
sunt fascinată, mai am de citit
am scris acum că nu ştiu dacă la sfîrşit, cînd am să termin(?) voi mai putea scoate vre-o "vorbă"
"POARTA" există şi-n noi :) nu-i musai să ajungi, fizic, la muntele roşu peruan deşi ... cine n-ar vrea ?
EU, sigur
Cella,
Femeie in rosu...
Ma bucur nespus ca ai trecut prin gradina, ca ai vazut si ca stii Poarta.
Asa e, exista in fiecare din noi.
In Peru am ajuns printr-o minune.
Stiu ca minunile vin in viata noastra si iti doresc sa ajungi si in Peru, si unde vei mai visa.
Doar asa, ca incantare.
Din cate inteleg, deja stii...
Multumesc Ajnanina, multumesc Mikka,
va daruiesc un zambet, o floare de mireasma de liliac inflorit patrunsa de liniste si pace sufleteasca!
Ajnanina suflet drag,
Uite cum face Poarta minunile ei "de acolo", aici, in afara oricarei conditii spatiale...
Cum zice si Cella, nu e nevoie sa fim neaparat langa ea, in Peru, ca sa se faca magia.
Si tu, draga mea draga, ai deschis Poarta in tine. Ai deschis magia... Ce poate fi mai bun?
Aaaa, da, poate fi ceva, placut, ce se poate face. De pilda, sa facem drumul inca o data, mai multi, pe acolo... in Altiplano, platoul inalt, de peste 4000 de metri.
Cine stie?
Draga Paul,
Multumim de frumosul dar, atat de gingas, de parfumat - imi place la nebunie parfumul de liliac - si daruit cu atata drag!
O zi de minune iti doresc!
Şi eu doresc multora să aibă curajul de a apăsa clanţa care deschide porţi către visare, către o lume mai bună, către lumile lor - chiar şi interioare fiind ele - în care s-ar simţi mult mai bine. Bineînţeles, trăgând din când cu ochiul şi la lumea reală în care sunt obligaţi să se desfăşoare de-a lungul timpului...
Chris,
Asa e, e un act de curaj.
"Courageous dreaming", cartea lui Alberto Villoldo, despre asta spune. Cum aduci lumile interioare in lumea reala. Si cum frumosul scapa inspre lume.
Nimic nu este doar poveste. Uite,de pilda,cum povestim noi, astia de aici, pe net.
Frumosul interior, impartasit "afara", ne face lumea "reala" mai frumoasa, zilnic. Doar un click, cum spuneam...
Oameni din toata lumea, care, foarte posibil sa nu se vada fizic niciodata, sunt foarte aproape si dau viata viselor lor, de multe ori, impreuna.
Asa se nasc si de construiesc proiecte indraznete. Asa m-am trezit eu, de pilda in lumea reala alaturi de cei de pe net, in felul in care nici nu visam. Construind chiar imprena ceva frumos.
Asa am inteles, concret, ca e foarte instabila granita dintre vis si real. Imi place sa vad cum intra in real ceea ce visez. E transformator si e fantastic de placut!
Bineinteles, intelegand prin vis "viziunea", nu o fantasma goala de continut si speranta.
Viseaza curajos si trage visul "aici"!
Multumesc de idee. Voi povesti mai mult despre visat.
Mikka,
sunt fascinata de personalitatea ta si fericita pentru ca simt mentorul din tine. Stii si vrei sa-i ajuti si pe ceilalti. E minunat, e divin.Puterea ta de a cunoaste miezul este extraordinara. Nu cred ca am mai cunoscut pe cineva atat de evoluat spiritual.
Te pup cu drag mare.
O, Gabitza draga, ai cunoscut...
Doar priveste-te in oglinda.
Nimic nu este cunoscut daca nu-i in rezonanta. Si asta, rezonanta, e cand ceva dinauntru "suna", raspunde la ceva "din afara". Esti tu, sub alta forma a ta. Just like that!
Mie imi este mare bucurie cand suntem, asa, atinsi de acest "sunat la fel" si in fine ne dam seama ca si cum suntem!
Hai ca maiine ne vedem si ne pupam "pe viu", in parc! Tot cu mare drag!
Hehe, asaaaaaaaaaa !!!
...sper sa ajung ;)
Trimiteți un comentariu