Al saptelea cantec s-ar fi putut sa nu fie. Dar a fost...

.

.
Azi e a saptea zi de cand cant pietrelor mele. E tare interesant, cum ma grabesc sa ajung acasa, sa-mi desfac legaturica si sa fac focul. La flacara calda si buna si aromata – e un lemn care mirrrroasssse innebunitor, a Peru in primul rand – la flacara aia zic, le cant pietrelor mele. Ele sunt toavarasii mei de drum de trei ani, vor fi cu mine pana cand ne vom intoarce iar in stele.
Stau aplecata peste ele si cant si le hranesc cu cantec si caldura si rasuflare.
Si azi, in a saptea zi – mai bine zis in a saptea seara – am fost un pic obosita. M-am asezat langa ele intr-o asteptare, asa cum fac cand vreau sa intru iar in liniste, in pace. Intr-un fel tare intelept, viata mi-a aratat, cu cata blandete a putut ea – si uneori blandetea ei mi s-a parut prea putina, dar ea stie mai bine! – ca atunci cand ma las in liniste mi-e mai usor sa ma misc si solutiile vin, nu ma lupt eu spre ele. Acum aveam nevoie de ceva...

Si le-am spus pietrelor mele ca azi nu pot sa le cant. Nu iese. Dar o sa stau cu ele si o sa le aduc iar lumina si caldura, o sa la hranesc cu foc... Si pe cand desenam in aer, peste ele, cu lemnul cel aprins si apoi fumegand – ah, ce miros, Doaaamneee! – m-am pomenit ca ma legan usor, apoi putin mai tare... Si pe urma s-a lasat dintr-o data un val, ca si cum o marama de borangic s-ar fi pus peste capul meu. Si a coborat incet, blanda, linistea. Dinauntru, de peste inima mea un pic obosita s-au desfacut lin, unul cate unul – poc! poc! – niste cercuri. Si am rasuflat adanc si rar, lasandu-ma pe calcaie. Am inchis ochii si am sorbit linistea. Si uite-asa, de acolo, din ea si din inima ce-mi crescuse s-a ridicat iar cantecul. A fost intai leganat, ca o flacara mica, apoi a crescut, s-a facut aidoma cantecului ce vine cand sunt pe piatra mea draga de langa o apa a mea draga.
M-am aplecat peste pietre si am rasuflat peste ele si le-am multumit. De data asta ele m-au hranit...

M-am simtit iar ca atunci cand stau pe pamant. Nu se compara cu nimic asta, asezatul acolo, in palma, si lasatul. Cu totul, cu totul... Poate doar cu lasatul in apa marii. E la fel, doar plutirea difera, la inceput.
De aia nu imi mai e asa de importanta si nici necesara vreo carte. Cat de minunate ar fi ele – si sunt, cu ele m-am hranit atat si mi-am ostoit setea multa vreme. Acum le mai gust, cu placere, nu cu nevoie. Dar pamantul mi-a arat drumul cel mai curat si scurt spre cer... Ala de trece prin inima. Si prin tacere. Acolo, in adanc, in linistea inimii, mi se deschid toate... Mi-e drag de tot izvorul asta, drag de tot! Si mi-e ciuda, mi-e ciuda mult de tot ca nu se poate da tuturor, asa cum dai intr-o palma, cheia asta. De fapt se poate da, chiar se da, dar nu se ia, nu se primeste. Stiu, mie daca mi-ar fi dat cineva cheia asta, sa-mi zica cu tot dragul: "Uite, ASTA E CHEIA FERICIRII. Nu-ti trebuie nimic altceva. Nu mai ai nevoie, nu te mai tine nimic si nimeni legat, strans, ordonat... Poti sa umbli unde vrei, sa te arati asa cum esti, sa poti si sa stii ca poti. Sa incepi sa traiesti cum iti e drag." Cu toata inima de mi-ar fi dat-o, n-as fi luat-o. Cum adica, Cheia fericirii? Ce, asta se gaseste asa? Si in plus, sa fie doar asta, asa simplu?
N-as fi luat-o pentru ca n-as fi crezut. Si ar fi fost firesc. Fiindca n-as fi simtit. Fiindca asta e tot, toata "filosofia". Hehe, da, dar eu nu eram gata... Nu statusem pe pamant.

Asta mi-e ciuda: secretul asta, care deschide credinta, ca sa ia oricine cheia. Secretul asta, fara carti si cursuri si alte treburi complicate. Statul pe pamant. Dar... pare prea simplu. E incredibil de simplu. Si renuntarea la complicat e al naibii de grea...
.