Focul de luna plina (II). Focul Cel Mare.

foto

Cand calatorii ajung, se aduna, cercuri vii, in jurul cercului de piatra.
Barbati si femei cu copiii si batranii lor… Incet, in noapte, ei isi cauta locul si se asaza in cerc, desenand, poate fara sa stie, inele de lumina. Inelele Marelui Sarpe, oglindite pe pamant. (precum in cer, asa si pe pamant…)
Veniti din semintii diferite, oamenii ajunsi aici par aidoma. Chiar daca ochii le sunt rotunzi sau oblici, pielea alba, galbena sau rosie, ei se vor da focului, spre curatare, lepadand aceleasi povesti, aceleasi poveri. Bataile tobei unesc bataile inimilor in cantecul uneia singure. Si de la o vreme oamenii sunt cercuri leganatoare, miscand usor dupa ritmul acestei singure inimi.
In mijlocul cercului de piatra, un batran si o fata sunt in genunchi, langa trupul lemnului care va incepe sa arda.
Batranul si fata sufla incet si palmele lor mangaie focul nou-nascut. Rasuflarile stau, stelele stau, vantul asteapta, toba asculta.
Si iata varful cel galben-stralucitor al flacarii mici nascute sub palmele Batranului. Langa el, fata sare in picioare, tipa si rade. Alte flacari micute se nasc si incep sa danseze iute, luminand. Atunci lumea respira, stelele misca, vantul se tremura si tobele incep iar cantarea.
Si oamenii canta.Incet mai intai, apoi mai tare, si iara incet… Focul incepe sa arda si sa vorbeasca. Limbile lui taie in noapte lemnul trosneste, vantul trage lumina in sus. Povestile focului se intind peste noapte iar oamenii vin acum sa-l hraneasca.
Incet-incet din cercurile vii se desprinde cate o umbra si vine langa foc. Cate un om se asaza in genunchi, langa pietrele calde ce marginesc focul cel mare. Omul se pleaca incet, ca la ruga, si spune ceva. Focul vine spre el, flacara vie si calda si buna, brate de lumina rosie-albastra-aurie, si-i primeste povestea. Cu dragostea lui de foc, cu viul lui de foc, asa primeste focul tot ce scoate omul.
Unii spun mult, altii plang, altii stau pe pamant intinsi cu fata in jos si palmele catre pietre. Cel asezat spune focului tot ce il tine legat. Toata durerea si ura, toata grija, toata frica. Povesti de doruri si vise, dorinte si cautari, poveri si intoarceri din drum… Toate se dau focului, arderii lui. Unii isi scot mai mult suferintele trupului, altii isi curata inima, altii arata focului pieptul gol, cu ranile sale, inca nevindecate, desi au tot cautat si facut tot felul de faceri.
Toate astea, scoase cu glas murmurat sau cu tipat, cu soapta sau doar in gand, sunt suflate intr-o frunza sau intr-un lemn micut si date spre ardere Marelui Foc.
Si cum fiecare stie ca asta e ca si clipa din urma in care se poate limpezi, ca a fi langa focul cel mare nu-i dat spre oricine si oricand, calatorul ajuns aici nu sta sa ascunda nimic.
Si chiar daca ar fi sa nu mai stie, sa fi uitat, sa fi acoperit cumva sa nu mai doara, focul ii canta, Mama Pamant il mangaie, luna cea plina il tese-n lumina si se scoate fir cu fir ce e de scos si de ars.
Si omul asa face. Sufla in frunza sau in lemn ultima ramasita de cenusa de pe suflet si din trup. Ultimul strop de otrava. Apoi umbla cu palmele in flacari, le mangaie, le saruta asa, atingand…
Si cum el este secat, ametit, un altul din cerc, un tovaras de drum il ajuta sa se ridice si sa mearga sa se aseze la locul lui din cerc.
Si tot asa, in noaptea cu luna plina cercuri de calatori isi dau Marelui Foc ce au de dat, ca sa se limpezeasca si sa mearga in lume curati si luminati, asa cum au fost zamisliti la inceput.
Pentru ca sa se umple apoi de apa cea curata…

(va urma)