... Unde se vede ca incep a pricepe ceva. Doar incep...

.
Povestea acestui blog a inceput... nu stiu cand. Cand a inceput ea poate sa fie undeva, in multe alte vieti. Cine stie? Asternerea in cuvinte a fost in februarie anul trecut.
Cand incercam sa vorbesc, dupa o tacere de vreo luna de zile. Nu mai erau cuvinte. Tacusem mult, umbland intr-o lume a tacerii launtrice. Toata lumea cea stiuta pana de curand se facuse praf si pulbere. Praf de stele, daaa... pulbere pe pamant, daaaa, si spuma de mare. De ocean, mai bine zis, de vazduh inalt de tot - vazusem particule de gheata prinse in nemiscare in aer, deasupra oceanului -, de azur si de nor alb-argintiu...
Calatoria in Peru a deschis alta viata. Cu totul si cu totul alta.
Calatorisem mult si inainte, intr-o calatorie spre Est, dar in felul acela fara trup... doar in intelegere si invatare a unor comori de cunoastere.
Si acolo, pe culmea insorita de pe Machu Picchu si in miezul de aur si sange al Mamei Pamant, totul a sarit in aer. Tot. Tot-tot-tot. Citite si practicate, intelese si cuprinse, toate s-au scurs in pamant si au zburat inspre Soare. Eram undeva la zero.
Vreo luna am umblat asa. Zero in cap, infinit in inima... Aripi-aripi-aripi. Talpi-talpi-talpi. Eram uriasa, intre cer si pamant. Cam ca in poezia lui Nichita... (of, ce stia el, Doamne, ce stia! Abia acum am aflat ce stia).
Si dupa ametelea aia in care nu puteam vorbi, nu puteam rosti de uimire, de coplesire si de zero in cap, s-au asezat iar numai cele traite. Cele simtite. Cele vazute.
Si cele de dinainte, ramase ca esenta, si cele noi, luate doar din experienta directa, au recladit aceasta noua faptura umblatoare acum pe pamant.
Si ca la deschiderea gurii, gand preotul cheama la viata pe faraonul iesit din drumul in lumea de dedesubt, au inceput sa se toarne prin mine povestile...
Ca o gura prin care se scrie, ca cel ce scrie fara sa stie ce scrie, afland doar dupa ce a scris... Asa am cunoscut pe Povestitor, inlauntrul meu.
Si apoi s-a trezit iar Cantaretul...
Si mai de curand, Dansatorul...
Si nu stiam de ce spuneam ca sunt povestitor, nu scriitor... stiam eu ceva, dar nu pricepeam.

Pana cand, dupa un an de desfacut in bucati, pus pe masa si refacut, apoi calatorit in si intre lumi, am inteles de ce e asa.
Multi din cei ce au inceput a scrie un blog au avut, dupa o oarece vreme, o intelegere a de ce o fac. Si unii au si scris trebusoara asta. Acum zic si eu cam ce incep a pricepe.
Cum au iesit povestile dintr-un preaplin, venind din miezul meu trezit de Mama. Ca niste copii au venit... Ca niste copii ai Ei, veniti prin mine. Asa cum vin de fapt toti copiii.
Cum mi-am ales reactiile si m-am lasat doar in lumea asta, fara a intra in jocuri de bloguri. La urma urmei, e un mod al meu de a impartasi povestile. Candva, o sa fie poate (si) un altul. Mai sunt si cantecele, incepe si dansul...
Despre rostul povestilor incep a intelege ceva-ceva.
Si asta ma tine in incantare si mai mare, ca pe un copil in fata minunii propriei sale vieti.
Imi vad desfasurata in fata ochilor, ca pe o veche scriere aurita, una din foile din cartea vietii mele. Si stiu ca pot fi multe si diferite foi, cand aleg sa privesc in orice alta parte. Si stiu ca pot sa aleg si sa intru si sa ies din multe lumi. Si incep a sti cum e asta. Uluitor, tare, direct, fascinant, uneori cam dur si greu de mestecat si de inghitit, dar intotdeauna plin de esenta asta care sufla prin noi, asa cum sufla in orice din univers: Iubirea.

Si jocul asta ma incanta, ma umple de minunare si ma lasa uneori fara respir, ca apoi sa ma faca a respira si mai intens, tragand din Iubire cu toate fibrele, alea vazute si (inca) nevazute.
Siii eeee miinuunaaat....
.