Atingerea

.
Caldura amiezei de vara apasa micul oras, turtind acoperisuri, turle si asfalt. Firele de iarba tremurau in focul aerului inca incins.
Mica insula de umbra a cafenelei de sub smochini abia reusea sa-si apere musteriii. Norocosii prinseserea un colt de seara mai racoroasa, sorbind cu nesat ceai rece, serbeturi si dulceturi sofisticate aduse din tari de tare departe...
Iasomii, trandafiri, bergamote, lamai, portocal... arome peste arome umpleau umbra aceea, iar trecatorii se agatau de ea, cautand, doar-doar o fi un pic de loc si pentru ei...
Dar locul era mic si multi ramaneau sa infrunte arsita.

Sub umbra, o femeie gusta un sorbet aromat, de cel bun de bun...
Privind pe sub borul mic al palariei de pai urmarea tremurul usor, abia palpait, al frunzelor copacului datator de umbra.
Marginile verzi ale frunzelor dezvaluiau cand si cand, intre pete albastre de cer, cate o sageata mai iute sau mai bland zburatoare - vreo pasare ce indraznea sa strabata inaltul.
Privirile cautau sa respire acel inalt, sorbind usor inspre umbra doar linistea...

Adusa inapoi dinspre sus, privirea i se agata de firul acela drept, intins de ochii unui privitor de dincolo de umbra acelei gradini. Lipit cu spatele de zidul crapat al unei case, in umbra aproape transparenta, un barbat. Statea pe marginea de piatra a bordurii si o privea.
Mai intai, ea se stranse un pic. "Oare ce...?" Dar privirea aceea o prinse, asa cum nu se intamplase demult. Nu mai apuca sa se mire, sa se intrebe "ce vrea si asta".
Privirea aceea, ca un cuprins bland al obrajilor, ca o mangaiere...
Deschisa, senina, directa si clara, cum nu mai vazuse.
Omul acela, intunecat de atata ars de soare, o privea intr-un fel... Ca si cum ar fi deschis un fir luminos catre ea, iar acum ea se lasa sa lunece pe firul asta, sa se duca adanc in... nu stia ce.
Privirea lui, ca o primire intre palme... prelungirile inimii.
Deschiderea asta ii venea tocmai acum. Acum cand, cu ultimele puteri, fugise din viata de pana atunci. Prea multa truda, prea multa lupta. Orice, oricum, oricat ar fi facut sau ne-facut, toate se impiedicasera, se intarisera si ea ajunsese ca un bulgare de piatra. Abia mai sufla.
Fugise din tot si din toate, iesind pur si simplu de pe linia vietii de de pana atunci.
Linie?! Ha! Mai mult serpuire... Dar ce mai conta acum? Drept sau serpuit, drumul se stransese, se ascutise, era prea taios. Gata! Gata, spusese si plecase pur si simplu.
"Ah! Ai fugit!" ziceau unii si altii. "Ai fugit? Nuu, ramai si te lupta."
Poate ca ar fi facut asta daca ar fi putut se miste. Dar era stransa, in bulgarul de piatra.
Cand si cum se facuse acesta, cum se adunase in jurul ei?
Nici asta nu mai conta. Nu acum. Poate dupa - daca ar fi putut sa miste - ar fi stat sa desfaca.
Acum insa fugise si se adapostise in gradina cu dulceturi si cafele. Plecase sa simta, pentru cat o fi fost sa fie, un pic din dulceata vietii. Doar un pic, doar cat sa...
Si acum omul asta statea acolo si intindea firul acesta spre ea. Si acolo, in umbra aromei de flori si de dulce, acolo, in locul acela frumos, ea se lasase sa lunece din zidul de piatra din jurul inimii ei in deschiderea aia limpede si primitoare.
Nici nu vedea chipul acelui om. Vazuse ca e un barbat uscativ, ars de soare sub maieul acela un pic prafuit... Dar ea vedea numai ochii. Si acum nici macar... Vedea doar...
Oooooo, ce vedea?
Intrata pe fir, in adancul acela luminos, vedea... O femeie frumoasa, mergand printre oameni. Cu pasul usor, cu fata de zambet si ochii de ape curate... Mergea si se unduia, ca o adiere ori ca un vant puternic. Apoi pasii se apasau bine pe pamant. Pe urma se inalta ici si colo, ca si cum ar sari din piatra in piatra. Femeia purta in par flori de iasomie. Si mirosea iasomie in jur, pe tot drumul ei...
Cand vazu stiu ca se vedea pe sine. Stia ca e ea, asa mandra cum se vazuse. Stia deja ca e unul din felurile in care ar fi vrut sa fie.
Si auzi glasul celui care o privea:
- Cine alegi sa fii?
Se cutremura si se trase usor inapoi din firul privirii. Se rascoleau toate intr-ansa, foarte repede, foarte tare. Crescu intr-un fel in ea insasi.
Privi apoi inca o data. Tot acolo, tot deschis, omul mesteca o frunza... Nu inchisese inca poarta privirii, astepta.
Ea rasufla si se lasa iar, ca si cum ar fi sarit din inalt intre norii pufosi, stiind ca brate puternice o vor prinde. Si mai vazu. Mai umbla putin, sa mai vada ceva din ce ar vrea. Si din ce nu mai voia sa vrea.
Si auzi iar:
- Cand alegi cine vrei sa fii... si soaptele continuara sa-i spuna ce si cum.
Ea asculta si zambea, topindu-se ca si aburul apei de pe pahar...
Si cand toate fura gata, se prinse putin de marginea privirii aceleia, o saruta cu tot dulcele ei si inchise ochii.
Ramase asa, sa se simta pe sine, dupa vartej... Si sufla. Plamanii se umplura si rasufla mult, puternic, limpede si bun. Se misca. Liber, larg, deschis...
Bulgarele de piatra se faramase.
Deschise ochii spre cerul curat, se ridica si se scutura din tot trupul. Privi peste drum.
El nu mai era.
Doar un ochi mic de apa langa marginea de piatra...
Se apropie, privi. Si vazu. Se vazu. Pe o margine de drum, pe o banca, pe o piatra, primind in privire pe cel aflat tot pe o margine. Aceea a propriei vieti.
Vazu si-i placu ce vazu. Zambi si pleca apoi, pasind usor.
In urma ei, iasomia se revarsa, parfum peste toata gradina...
.