Dupa apa (I)

.

Ramasese satul fara apa. Nu se stie de ce, intr-o zi nu mai iesise nimic din fantani, doar tarana... Ca si cum s-ar fi tras izvoarele inapoi, in burta Pamantului.
Micul parau ce despartea verdele dealurilor sa facuse nevazut, lasand doar o urma a trecerii sale in luciul pietrelor slefuite rotund...

S-au adunat satenii la Batran, sa-l intrebe. Cu sprancene groase lasate umbris peste ochii inchisi, cel mai batran, cel care vazuse multe, a stat o vreme inconjurat de multimea care se tot foia si vocifera. Incet, oamenii s-au potolit si au lasat linistea sa umple locul, asteptand pe Batran sa le spuna.

Timpul trecea si tara dupa sine soarele rostogol dupa deal, facand sa se miste amurgul in dare rosiatice, peste ierburi, case si oameni.
Omul ramasese cu ochii inchisi, asezat pe o piatra, cu satenii inconjur la picioare. Linistea se intinse mult, si mai mult... fir incordat si intins, de statea sa plesneasca.
Intr-un tarziu, plesni. Scancetul unui copil o facu cioburi, rostogolite la picioarele batranului. Ca si cum abia ar fi asteptat asta, batranul deschise ochii. Satenii suflara si suspinara, surprinsi, lasand capetele pe spate. Ca si un val de vant maturand iarba...
Batranul ridica o sprancean alba si-si pironi ochiul si degetul spre unul din cei adunati acolo, aproape, in asteptare.

Omul tresari si primi in piept soaptele multimii. Era tanarul care-si pierduse de curand sotia. Fusesera mai multi la marginea raului, intr-o zi insorita, si acolo, nu se stie cum, apele parca au urcat dupa ea, pe mal, si au luat-o. Cautasera patru zile la rand trupul femeii, dar degeaba. Nici urma, nimic...
Tanarul ramasese fara nevasta si cu parul aproape in intregime albit.

Acum Batranul aratase spre el. Asa cum erau obisnuiti, aratarile Batranului nu se desluseau intrebarii. Nici nu era nevoie sa se intrebe ceva. Se stia ca omul avea sa faca o calatorie.
Unde si cum, asta nu conta. Odata deschisa linia aia cu degetul catre om, Batranul facuse deja borta in destinul omului, agatand firul din viitor... Firul avea sa-l duca.

In zori tanarul plecase deja, usor, pe nesimtite, fara urma. Intampinase rasaritul singur, pe una din pietrele mari picate parca din cer peste dealuri. Statuse acolo tacut, cautand in inima lui linia drumului. Intr-un tarziu un croncait de corb il trazi din amorteala. In loc sa asculte si sa caute, atipea... Suparat un pic pe el insusi, se ridica si porni intins spre marginea padurii, o linie inca verde in zare. Stia ca de-l prinde intunericul fara adapost nu va fi dleoc bine.
Mersese toata ziua, cu scurte popasuri, dar scurte de tot... Catre seara era deja in miezul intunecat al padurii. Alcatuise un adapost din ramuri bine fixate intre doua trunchiuri groase de copac.
Vremea calda avea sa inlesneasca un somn linistit, doar sa fie pace si intre vietuitoarele padurii.
Adormise acolo, ghemuit pe o parte, dupa ce-si cantase singur, usurel, ca unui copil. Noaptea i se deschisese iar rana din suflet si curgea duererea, curgea... Se mira de unde atata. Ca un izvor nesecat, la fel de puternic ca la inceputul curgerii. Si atunci se simtea ca un copil, neajutorat, setos de atingere calda si draga.

Si dormind el asa, dupa ce-si cantase, se trezi in vis...
.