Aburi de cafea

.

In cafeneaua asta lemnul imbraca peretii si tine adanc mirosul de mar si de mosc. Nu mi-e asa de departe. Incet, pe firul ochilor inchisi, ma strecor intr-insa cand vreau. Nu-i asa departe.
Mai ales in miez de iarna mi-e bine acolo. Acolo, aici...
Jocul asta al amintirilor e foarte fluid, foarte ademenitor.
Pe el poti aseza multe si, daca stii, poti face o punte asa, dintr-o data.
A, da... sa stii e sa crezi ca-i asa.
Ca-n jocul mai vechi de care spuneam odata, cand prefer capsuni, apoi asa prefer...
"Ma radea" cineva odata, zicand ca visez...
De parca asta ar fi taiat din dreptul...ori stangul celui ce paseste, facandu-i drumul stramb sau drept... in loc de a destra, a sinsitra... (A sinistra, cum suna! brrrrr!)

In jocul meu fac sa-mi fie zapada moale cand merg. Desigur, visare... da. Asa facea si un ins, intr-o iarna, mergand pe gheata ca pe asfalt. Asa invata altul pe altii sa mearga pe foc... Totul e-n cap si sub ochi... (ma rog, la-nceput :)) ).

Ma uit la frumoasa asta care zice ca undeva, pe drum, se pierde de viata. Ca nu o mai simte aproape.
Uite, hai la mine in cafenea. Sa iti zic aici, printre aburii atat de vii, cum e asta.

Povestea altei frumoase, care mi-a zis ceva, cand am intrebat-o cum e cu Peru.
"Nu pot sa-ti zic" zice ea. "O sa vezi... O sa iti fuga cuvintele, ca nu o sa poti spune, e doar de trait." Si totusi, mi-a spus... desi stia ca voi intelege doar prea putin fata de cum e sa traiesti aia, ce fusese la ea.
Fusese in jungla, pe Amazon. Acolo ramasesera noaptea in adapostul facut intr-o cladire de lemn, "cu vedere la junga". De fapt, cu deschidere la jungla, caci unul din pereti lipsea. Infasurata in tesatura ce o apara de tantari, incercase sa adoarma, dar... In jungla nu se da stingerea niciodata. Intunericul vine si cade odata peste tot, taind orice contact cu vreo raza de lumina. Nu tu luna, nici stele. Nimic. (pot sa-ti bagi degetele in ochi dar sigur ca nu vrei asta).
Misca tot timpul ceva, cineva, undeva... peste tot. Maraie, caraie, fosgaie, tremura, bate, se zbate... Vii toate alea si bezna totala. Prietena mea, pe perna ei, trece prin straturi din ce mai adanci de frica, pana da de fundul sacului. Teama, spaima, groaza, agonie si... extaz!
Spargandu-se marginile fricii, se simte fara strop de putere de a se mai teme. Si se lasa in "fie ce-o fi". Si simte atunci inima aia din gat cum se zbate inca, simte ca-i vie. Si intelege. Intelege ca fiecare secunda de viata e inca o secunda de viata. Daruita. Data asa, pe degeaba...
Simte atunci cum e sa fii tinut in palma de Mana Care Ne Tine. Si simte valul ala de peste tot, din inima ei batanda in gat, din ochii inchisi, din pantec, din tot ce e in bezna aia din jur. Valul ala de viu. De viata. Si stie ca aste e Iubirea. Aia de care vorbim fara a sti... Viata e una din fetele Ei.
Intelege si vine acasa alt om. Care simte in sangele sau ce e viul. Si mai mult, il simte in tot.

Ei, am tot spus povestea asta...

Drumul facut de mine nu a trecut prin jungla. Dar am gasit aceeasi tinere in palma intr-o vale verde, intre inaltimile Anzilor. Pe urma pe o ridicatura mica si intesata tot de verde, undeva, mai sus de cota 1000, la Sinaia. Acum ma poarta peste tot...

Asta e, draga mea... Aici, dintre aburii cafelei mele, in cafeneaua cu pereti lambrisati, sorb tot, fiecare clipa, cu placere, cu placere intensa...
Ma uit peste drum, la zapada de-afara si ma bucur ca simt picioarele inca ude, dupa ce am traversat orasul, sa razbesc prin zapada pan-aici.
Am picioarele ude, mi-e cald si mi-e bine. Beau cafea. Scriu astea. Sunt vie...
.