Incepe zborul...

Cercul strabunilor s-a strans iarasi. De fapt, cercuri-cercuri, multe. Cercuri concentrice.
Cand i-am vazut prima oara, in Anzi, in decembrie, eram pe pamant, in Valea Sacra a Incasilor.



Nu aveam cum sa cad mai mult, eram deja pe pamant... Am simtit coplesirea aia, in fata maretiei. Sublimi, batranii nu erau toti batrani. Femei si barbati cu varste diferite. Unii tineri, altii foarte batrani, acoperiti cu raurile trecerii pe chipurile tacute. Imbracati in piei de animale sau haine tesute din panza, din lana, in impletituri ciudate sau in imbracaminte din ziua de azi... Privind la noi, oraseni din alta tara, pierduti de demult si regasiti aolo, in vale, intre cercurile de piatra...
Cu ochii inchisi, ii vedeam pe toti in stand in cercuri in jurul nostru, si tacerea aia era plina de nesfarsita, netramurita iubire... Si de Inaltime. Asta era, inaltime, intr-o tacere smerita in fata Nevazutului, in prezenta Duhului...

A doua oara a fost in februarie. Primul pas in noul drum, in care mi-am primit primele daruri. Regasirea puterii in adancimile grele ale celor mai mari rani, frici si slabiciuni.
Atingerea mainii celei care atinsese alte maini, care atinsesera altele, si tot asa, mergand pana departe, in vremuri pierdute in neant. Dar pastrate in transmiterea atingerii si a invatarii pasilor. A Caii Frumusetii.
In mica mea legaturica, in care imi stransesem marturiile despre treceri, primeam acolo, iara in cerc, trecand prin foc si lepadand o piele - pielea de sarpe - , alta vedere a lor. Strabunii, ramasi langa noi de atata timp, nevazuti, se faceau in fine vazuti si apoi auziti.

I-am auzit in iunie. Povestea lor, a celor de mai aproape, a strabunilor mei, din neamul dinspre mama si dinspre tata, vorbindu-mi si dandu-mi daruri nebanuite. Daruri de putere, iarasi. Intelegerea izvorului durerii lor, acelasi cu al meu, de ani de zile. Intelegerea izvorului temerilor lor, al fricilor si al atator repetate povesti traite de ei si de mine.
Iesirea din poveste si intrarea in libertate. O stiam deja, dar era altfel, cu totul altfel decat fusese pana atunci. Zburasem ca pescarus, ca soim, ca vultur. Nu stiam insa de zborul pasarii colibri. De acea mica pasare care zboara si pana la 3000 de kilometri, hranindu-se cu nectar. Care gusta si gaseste cu maiestrie, iscodind adanc in flori, dulceata vietii.
Am inteles de la bunii si strabunii lumii ca dulceata asta o poti gasi si o poti trage, cu ciocul prelung de pasare colibri, din multe, nestiut de multe...
Stramosii au facut pfffff! cu o simpla sageata, si gata, ochii s-au intors spre vederea Frumusetii. Oriunde, lumina lor, una cu Lumina, gaseste partea aceea de bucurie si frumos. Doar sa privesti si asculti...

Asculta, priveste si taci.

Taci, din gura, din minte, din miscare, lasa sa patrunda viul si simte... Asta spun ei, de mii de ani. Asta spune pamantul asta pe care calci, cerul pe care il vezi, ploaia, tunetul, Soarele, Luna, stelele-surori, vantul, piatra, bradul, orice fir de iarba.
Bucura-te! canta coruri nestiute, si pe muzica asta colibri-ul poate strabate miile de kilometri din Alaska pana in Mexic, fara a se ingrijora unde va gasi dulcele, in aer, in ape...
Stie, inauntrul misterului, sa prinda dulceata vietii in care este cu totul inmuiat, in care se scalda, in zbor...

Incepe dansul, incepe zborul. Incepe trecerea, ca si cum am fi stransi pe marginea oceanului, de unde voi calatori, cu alti colibri, in zborul nostru de mii de kilometri in adancul nostru, cat mai adanc, spre a ne descoperi - dez-acoperi - inaltimile.

Ne scuturam aripile si ne pregatim de zbor. Avem cu noi deja cantecul, dansul, povestea, toate instrumentele de putere dobandite pana acum, cautand in noi insine.
Ne pregatim sa pasim pe cale. Se deschide calea pe cer, peste ape si munti. Inspre Inima.
Incepe zborul, incepe dansul...
.