Focul de luna plina (I). Caravane.

.

foto

Peste desert sunt nevazute ape. Nu se vad, dar se misca si poarta pe ele caravane lungi...
Apele astea miscatoare duc calatorii pe drumuri rotite, drumuri rotunde care se strang spre un miez. Raze umblatoare de calatori adunate spre mijloc, spre locul focului de luna plina.

Cautatorii de apa sunt insetati si drumul e lung. Desertul inimii lor ii mana tare departe, dar toti simt chemarea si nu se lasa, oricat ar fi de mare departarea.
Chemarea limpezirii de sine...
Chemarea asta incepe sa arda la unii de tineri, la altii mai tarziu... Cu cat e mai crud calatorul, cu atat el e mai usor, dar se misca mai incet decat celalalt, cel ars de viata. La acesta setea este mai strasnica, mai arzatoare si el parca alearga peste nisipuri, cu acea nebunie a ultimei sanse, a ultimei licariri de speranta.

Calatorii nisipurilor se pregatesc pe tot drumul pentru focul cel mare. Focul ce arde tot, pana la izvor.
Pentru a da de izvorul limpede al inimii lor, de marea linistita a sufletului, se cere intai sa se faca foc.

Drumul nisipurilor e cel mai curat. Arata doar foi aproape albe, uneori orbitoare, cand soarele taie nemilos linii pe nisip... Peste intinderea alba calatorii vad umbre... Isi privesc viata lor, ca pe multe povesti adunate intr-una. Si o vad iar si iar, desfacand fir cu fir intelesuri, deslusind umbrele si luminile din ei insisi.

Caldura nemiloasa a soarelui, vantul desertului, noptile reci si instelate lucreaza adanc in trupurile obosite, aducand calatorul pana in pragul nebuniei. Si acolo, in prag, el nu mai are unde sa fuga. Sub arsita zilei, lipit de nisip, nu mai poate decat sa coboare adanc in el insusi.

Iar cu toata coborarea, omul devine cumva mai usor, se ridica, se-nalta, ca si cum s-ar face vant in desert...

Poate de oboseala, poate din clatinarea camilei ce-i poarta, calatorii ce vad in ei insisi incep sa amestece lumina cu umbra. Incep sa gaseasca in umbra samanta luminii, si totul incepe sa joace in fata ochilor...
Da, o fi Fata Morgana aceea ce lasa pe om sa se vada in fel uimitor... 
Da, sigur e Fata Morgana cea care le-arata unde s-a pierdut zambetul lor de copil, indrazneala visarii, jocul cu toate, pana si cu moartea... sau cu viata.
Tot ea e pesemne cea care ii face sa vada din nou aruncatele si pierdutele parti din ei insisi: indragostitul, cantaretul cel vesel sau trist, cautatorul comorilor lumii, iubitorul de cerbi, vanatorul de vise, dansatorul pe strada, cel care cladeste, cel care porneste spre zari indepartate... si atatia altii, pierduti, rataciti odata cu trecerea anilor...

Si pe cand isi tot vad si destrama umbre si lumini, calatorii fac drumul. Drumul ce pare ca se va sfarsi undeva, in nori. Si tocmai cand nu se mai vad a ajunge, caravanele ating fundul vaii.

Undeva in desert e o vale rotunda. Ca si cum Soarele s-ar lasa in amurg chiar acolo si tot de acolo si-ar face urcarea pe cer, dimineata...
Acolo, in mijlocul vaii rotunde, cercul de pietre arata vatra focului. Locul in care, din vremi nestiute, se face focul cel mare. Focul pentru gasirea apei...

Si cand calatorii ajung...


(va urma)

Can you see my vision?

.

foto

I feel like the sun

I feel like the rain

I feel I've just found reason for living again...

Can you see my vision

Of a red hot summer in white

When love was the feeling

With no indecision

We were turning that key inside

To get in the moment

Povestea asta adevarata e coplesitoare!

Stau pe margine cat pot de mult si ma uit la desen, la film...
Ce citeam si vedeam despre unii si despre altii mi se intampla mie. Si inca nu ma pot cuprinde in rolul asta nou, e mare de tot, si totusi, oricat de mare ar fi, eu sunt cu aripi cu tot si aba incap...

Povesteam candva ca am gustat pe "sa mori ca sa traiesti"...
Tot imi venise asta, arderea si stergerea unei vieti, si nu stiam cum e sa vina alta. Ei, uite, uite-o cum vine!

Vartejul Fortei e mare si ma tine pe margini, si pot sa cad, dar acum stiu ca oriunde ar fi, caderea e chestia aia de o tot visam si nu o pricepeam de fel. E cumva o iesire, ca sa treci DINCOLO. Si dincolo e inalt...

... mmmm... nu, nu pot sa zic. Ma stradui de ceva vreme si nu merege. Cuvintele sunt putine, astea care au trecut cu mine acum... Poate vor veni mai incolo. Nu stiu.
Acum... acum sunt in viziunea de o vazusem in vara lui 2009. Incredibil, si atat de adevarat ca ma da pe spate. Sunt chiar pe spate, in iarba, numar luminitele astea miscatoare din aer - prana - si ma privesc iar de pe margine. Nu fac nimic. Vartejul lui EnTheos face tot, eu doar sunt si suflu si oamenii vin si se adapa din cantec... din poveste...

Prima pasire in drumul prin Curcubeu... Cu Zana Povestilor, invatand impreuna cu altii Calatoria Eroului...
Daaaa.... m-am asezat si am lasat Cantecul sa iasa. Si a iesit. Nu-mi amintesc prea mult, caci Cantecul se canta singur si ia tot, nu poti sa stii ce se intampla, esti doar vas, doar fluier...
Dar oamenii au zis ca l-au simtit. Au zis ca au simtit viata din el. Asta-i bine. E bine pentru ca oricat de diferiti am parea la suprafata, oricum ar fi mastile, miezul e tot acelasi. Si inseamna ca s-a facut atingerea acolo. E firesc, viata aude viata, viata simte viata, viata raspunde vietii.

Si am vazut si m-am bucurat ca oamenii insetati vin sa se bucure de povesti, vin sa-si aseze mintea la o parte si sa guste din cantec, sa-si atinga inima...
Buun, buuun, e bine...
Si se deschid si se joaca si se bucura si apoi daruiesc, ca niste copii daruiesc... cu tot, cu totul...

Si vad ca ziua asta n-a fost singura. Vin altele si altele, si jocul asta se face mare, si vad...
Poti vedea? Can you see my vision?

Atingerea blanda de Sine... Puternica, tremuratoare, cutremuratoare si totusi blanda, deschizand, desferecand poarta inimii.
Puterea stralucitoare, claritatea mintii puse acolo unde ii este locul, in mana Inimii... sa patrunda (cat poate) sa inteleaga (cat poate) si sa taca (cat poate) pentru a lasa facerea sa se faca...

Zambetul, scanteia din ochi si rasul. Rasul ala care a venit de la femeia care se descatusase si acum incerca sa-si dea drumul... nu mai stia, dar... dar tot a iesit rasul ala, rasul cu mii de ochi...

Povestea. Forta transformatoare a magiei. Oamenii se minuneaza cand dau de minuni, inca se minuneaza de propria stralucire, de chipul ne-mascat. Si totusi e asa de firesc sa fii in suflare si sa crezi... si odata ce crezi, te simti purtat de Putere si esti in clipa in-fiintarii.

With no indecision

We were turning that key inside

To get in the moment

Da. Traitul asta in Acum, asta care da bataie de cap... si cum sa nu dea, cand capul se pune de-a curmezisul... ce simplu a fost sa pui capul sa umble in flux, in loc sa inoate impotriva curentului...

Si peste toate... Iubirea.

When love was the feeling

Aia care misca tot si tine tot.

A fost ca si cum ne-am fi strans calatori, intr-o caravana ce umblase mii de ani in desert, si in sfarsit am gasit fantana. Si n-a fost nevoie sa coboram galeata. Doar prin simpla vedere a fantanii apa a tasnit, atingandu-ne...

Pentru ca am crezut. Si crezand, am vazut.

Jocul se continua. Sunt in vartej, viata merge cu pasi mari, luminosi si puternici. Spuneam ca o sa las urme... Se pare ca da. Se pare ca Povestitorii mai fac si poteci, si cine vrea vine. Cu noi sunt Dansatorul si Cantaretul... siii...
Incet (sau poate mai repede) invatam smecheria cu bagatul mainii in viata si rasucirea ei. Ne rescriem povestea, ne cantam cantecul.
Posibil... posibil sa...  
(dar inca e devreme, mai incolo)
.

Renastere, revenire, re-fiintare

.

Raul curge si creste... inapoi spre mare. Spre Mare...

Am revenit... renascuta, re-facuta...
A fost un drum mare si tare, ca toate dumurile cu inima. Alea in care intri si nu stii unde ajungi, doar stii ca vrei sa mergi sau ca te trage el undeva.
Mai intai a fost o tacere. Mi-a fost trist de tot ca mai puteam fi eu. Am zis eu cate ceva, dar ... nu era de spus. A fost sa trec prin asta.

Acum, cand am trecut, ma uit in urma si vad desenul si inteleg. Cat pot sa inteleg.
A fost, ca toate ale vietii, o minune.

Intai nu am inteles de ce. De ce, cand tocmai incepusem cant, sa povestesc, sa adun oamenii in palme si sa zburam impreuna in stele, dupa ce ne coboraseram in adancul pamantului, dupa inima... tocmai atunci am primit drept in fata, in piept, pe TACI! Si o mana puternica mi-a zgaltait pamantul sub picioare.

Intai am ametit, am inghitit, am tacut... Ar fi trebuit sa raman asa si sa port o masca sau mai multe, sa joc un anume joc, altfel... Si mi-a fost frica. Frica sa nu raman pe drumuri, daaaa... Eii, una din frici, una care ne vine multora.
Si apoi a inceput iar sa se miste roata. M-am dus in munti, cu zburatorii mei, sa cercetez radacinile fricii. Si am dat, inca o data, de inima. Si, draga de ea, s-a adapat iar la Izvorul vietii, de unde nu mai putuse sa bea, ca nici sete nu mai simtise, nimic.
Si m-am intors si am vazut desenul. De data asta l-am vazut de sus, ca zburasem cu vulturii... Si am inteles. Era simplu. Era doar de ales. Sa traiesc sau sa mor. Sa traiesc insemna sa plec in lume, pe drumuri, asa cum imi fusese frica atunci. Dar si sa-mi cant cantecul, sa-mi spun povestile, sa-mi primesc in palme oamenii care vor sa se simta vii... Sa mor insemna sa port mastile alea, sa tac, sa ma prefac... sa fiu robot.
Nu. E plina lumea de roboti. Sunt destui, poate sa fie oricare...
In locul meu insa nu poate trai altcineva. Si, ca sa fie si mai complicat, odata ce am atins bucuria si forta vietii, nu mai pot sta in cutie nici daca vreau...
Asa ca m-am scos frumusel din masina de tocat si am pornit la drum. Unul nou, care nici macar nu a fost desenat. Exact cum invatasem in Roata Medicinei, in zborul pasarii colibri: poteca inca nu exista. Mergi insa, fa pasul, si drumul se va asterne pe masura ce pasesti...
Cam asa e si acum. Intai, in acest timp in care am timp – iesind din metafore: sunt jobless, am timp! - m-am plimbat in parcuri. Am descoperit in Bucuresti parcuri pe care nu le batusem cu piciorul, locuri grozave in care poti sa stai cat vrei pe pamant si sa te bucuri de tot. Am iesit la ceai si cafea pe saturate, am inceput iar sa dansez.
Si apoi... AM CANTAT! Da, asteptam asta, sa vina Magicianul care sa dea capacul la o parte, sa scot glasul inimii, asa cum tot batea el „la poarta” de vreo doi ani. Si a iesit! Doamne, cum a iesit! Am cantat pentru muntii mei de aici si din Peru, pentru marile mele, pentru strabunii mei povestitori si invatati sa se bucure de minunile pamantului, pentru dragoste si pentru viata.
Apoi, asa cum fusese mesajul primit, am cantat pe strada, am inceput a vorbi cu glasul cel nou, TARE si CLAR!
Si vazand astea am inteles ca parcursesem inca un proces de tamaduire. Viata mi-a adus acea imprejurare in care ceea ce stiam si mai lucrasem cu mine si cu altii sa-mi fie acum incercare si reusita. Sa trec prin frica si sa ies dincolo, curata si puternica. Si in loc sa tac, sa cant TARE si CU PUTERE, aflandu-mi si in cantec puterea vindecatoare.
Indemnul primit de la Cantaret a fost clar si puternic: Canta-ti cantecul, spune-ti povestea!
Asa ca asta si fac...
.

BUCURIA DE A TRAI - SEMINAR DE SAMBATA

.

Ma bucur sa asez aici invitatia unei prietene, ANDREEA RADULESCU.

Mai ales ca e o trezire a BUCURIEI DE A TRAI.
ASTA este ceea ce ar fi sa ne ocupe tot timpul...

Dragii mei,

Aveti program sambata dupa-amiaza!!!

Va invit pe 28 mai 2011, ora 16.00 la un seminar de dezvoltare personala, o avanpremiera a seriei de workshopuri sub numele "BUCURIA DE A TRAI". In cadrul acestora, vom incerca, prin metode psihoterapeutice si mai ales cu ajutorul vostru, sa descoperim resurse nebanuite ale mintii si sufletului fiecaruia, principalii responsabili ai modului de interactiune cu cei din jurul nostru!

"Bucuria face parte din esenta noastra, este sentimentul fundamental la care avem acces cu totii. Cu totii iubim bucuria si toti avem o dorinta profunda de a interactiona unii cu altii in moduri care sa ne aduca bucurie. Iar daca nu ne mai regasim bucuria, este pentru ca majoritatea dintre noi ne-am ingropat-o sub straturi de prejudecati si de sentimente reprimate. Provocarea pentru noi este sa continuam sa inlaturam aceste straturi, pana cand bucuria reapare si reincepe sa curga si sa ne umple din interior."  Arnold M. Patent

 

Aveti in attach toate detaliile seminarului. Va rog, spuneti despre seminar si altor persoane care credeti ca sunt interesate!

Andreea RADULESCU,

- psiholog, psihoterapeut in supervizare, absolvent formare in PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA

 0767 543 273 (dupa ora 17)

psihoandreea@yahoo.com

.

Calutul meu sur

.

foto

Dintre toate, cea mai adanca durere mi-a fost sa nu fiu asa cum sunt...

Am deschis usa si am iesit, lasand sa intre vantul prin mine si sa ia ce nu-i al meu.
Si vantul a venit si a luat...
Si mi-a cantat cantecul mortii si al invierii.

Si am cerut ajutor celor patru vanturi, cerului si pamantului. Si Lui, mai ales Lui...

Si a venit asaaaa, de departe, pe pajistea inverzita, langa piatra mea cea rosie, acolo unde imi fac si desfac viata.
A venit el, calul meu sur-rotat.
M-a uimit caldura lui. Mai intai l-am simtit. Pieptul lui mare si cald s-a lipit de fata mea si m-a tinut mai tare, mai mult, mai bland si mai puternic ca o imbratisare. Inima lui batea ca o toba...
M-am desprins greu de acolo, din caldura lui, si m-am dat in spate, sa-l privesc. Ochii jucau in ape negre si aurii. Gene lungi, mangietoare. Si-a tremurat pielea picioarelor, a fornait usor.
Si m-am pomenit sarind pe spinarea lui, dintr-o rasucire. Parca facusem asta de cand lumea...
Poate ca da. Poate ca in lumea din care venim eu si Rotatul meu noi am fost mereu impreuna.
M-a ridicat dintr-o data, lasandu-se pe spate. A nechezat si a inceput sa alerge. Mai intai usor, apoi am simtit suierul vanturilor pe langa urechi. Eram, eu si el, o sageata.
Am sarit peste ierburile inalte, peste movile si pietre, am inconjurat un lac albastru-de-tot, am intrat asa, o sageata, in adancul padurii. Calul stia bine padurea, m-a purtat fara gres prin desisuri si luminisuri, pana am strabatut dincolo. Dincolo, la mare. Am dat de locul larg si stralucitor... De iubita mea cantatoare, de Mama Cantecelor, marea...
Am ramas acolo, privind si respirand impreuna, toti trei: marea, calul meu sur si cu mine.

Si apa s-a limpezit, s-a netezit, s-a ridicat in fata ca o oglinda uriasa si am vazut...

Brrrrr... ce negura rece... Asta era turnul in care ma lasasem inchisa? Mi se parea mai degraba o pestera ingusta, dar pana si pestera e mai calda, mai in pamant, mai la Mama... Era recele cel mai rece, cel de pe urma.
Mi-am vazut spaimele si neputintele, dar de data asta nu dinauntrul lor, ci de pe mal... De pe calul meu care alearga sageata si sare peste orice...
A fost mult mai bine ca alte dati. Privita in fata, frica s-a speriat ea insasi, caci ma pierduse din cleste. Alunecasem si sarisem in sa si eram sus, pe calutul meu drag si puternic, cel cu inima mare, care ma purtase in salturi peste, prin, dincolo...
Am suflat peste tot ce vazusem, marcandu-mi vederea, intelegerea, acceptarea si inceputul lepadarii de cele vazute si intelese.
M-am simtit teribil de vie si de tare cand frica s-a topit in ape, tremurand... Marea s-a lasat iar spre maluri si am vazut in sclipirile ei bucuria. A ei si a mea.

M-am simtit binecuvantata de tot si de toate. Mi-am primit cu minunare invierea si ridicarea, alergarea si zborul.
Si-am venit cu calutul meu drag inapoi, prin padure, peste ape si ierburi, catre locul linistii mele, acum luminat de luna plina.
Si am facut un foc strasnic, aruncand toate cele ce nu-mi sunt bune si de folos... Luand cu mana, din flacari, lumina si hranindu-ma cu ea. Si plangand de bucuria neincaperii in pielea cea noua, de bine.
Si calutul cel drag a mancat din jaratic, asa cum face el de cand lumea... de cand lumea noastra.

Sunt in trecere pe aici, ca peste tot.
De data asta insa pasesc tare, apasat, cu puterea renasterii.
S-ar putea sa las urme...



Deocamdata, bag mana in viata si o rasucesc.
.

Coborand impreuna...

.

foto

Coborand impreuna, in muntii inverziti, drumul ni se face impletire de carari si de maini... Soaptele se indulcesc si apasa usor aerul in jur, asezandu-l pe umeri, rasfirandu-l peste obraji...

Coboram incet, in noaptea din ce in ce mai adanca - corabie albastra si inalta, alunecata pe iarba mirosind verde crud, verde tare, verde plin, dupa ploaie...

Se luneca pasii si noi coboram incet, amintind pamantului atingerea celor pierduti unul in altul. Nu mai stim merge prea bine, e doar leganare usoara, si noaptea - corabie albastra si inalta - ne poarta ea singura, asezandu-ne bland pe carare.

Ametind, ametiti, ametim visul acesta din urma, al mersului impletit peste muntii-nverziti...

Si imi spui sa-mi las teama de-a zice cum zic... Sa ma las chiar asa, cu lumea frumoasa cantata si spusa-n povesti...
Si ma tin de ce-mi spui, ca de-un ram de cires inflorit... Ca de apa din rau... Ca de aer...

Si-mi mai zici ca desi ti-e stiuta caderea, si chiar acum ti se-ntampla si tie - si cu atat mai mult stii cum imi este  cand cad - esti aici ca sa mergem de mana, asaaaa... Ne-o primi moale iarba cand o fi sa ne-asternem, ne-o primi cald pamantul, ca o palma uriasa, si ne-om legana...

Si-mi mai zici ca e fara de rost risipirea, ca stii cum e sa spui in desert... Si esti cel dintai intalnit care stie la fel nebunia credintei nebune in om... Si stii si cum este sa mergi inainte, cu frica si tremur... si totusi, sa mergi.
Mi-ar fi fost greu sa cred ca uite, mai e un nebun, daca nu as fi fost dinainte-n credinta nebuna in om...
Si-asa ca ma las sa-ti simt mana cea buna si doar multumesc Iubitului, ca te-a pus pe muntele asta, unde umblu si eu...

Mi-e noua si nestiuta si tare draga mana asta, si ma impletesc cu totul in degete, in brat, pana pe umar, pana pe gat, pana in par... Ma desfasor apoi si cobor, sa ne continuam coborarea in noapte, pana ne-om gasi linistea, adormind intre ierburile muntilor inverziti...

Ne-om trezi doar cu inceputul focurilor de primavara.

Si atunci vom vedea ca n-a fost doar vis...
.

In timpul noilor ploi

.

foto

In timpul noilor ploi
Vom deschide larg usile caselor,
- case vechi, prafuite de timpul adormit inauntru -
Sa ni se curete locurile
Si ranile vechilor zidiri
Pe care ni le-am facut noi siguri acum si altadat'

In timpul noilor ploi
Vom deschide ferestrele,
Sa intre lumina si apa
Si sa spele fricile noastre cele mai adanci:
Frica de moarte si frica de viata,
Frica de dragoste si frica de stralucire

In timpul noilor ploi
Vom deschide ochii,
Sa ni se limpezeasca vederea
Si sa indraznim a privi oamenii,
Cautandu-le scanteia din ochi
Ca sa vorbim cu ea asa cum vorbim cu a noastra,
Cu dragoste...

In timpul noilor ploi
Vom deschide larg gurile
Lasand sa intre si sa iasa libera
Rasuflarea
Si Cantecul Lumii
Asa cum ne-a fost el cantat de la inceputul timpurilor
De strabuni, de pasari si arbori, de ape si munti
De pamant si de cer
Si mai ales de Iubitul

In timpul noilor ploi
Ne vom regasi in sfarsit in jurul focurilor
Cantand si privindu-ne in ochi,
Strangandu-ne unii in altii ca intr-o singura inima
Si respirand noul aer
Al noului cer si al noului pamant

Si focul va arde, sub caderea ploii,
Adunand in juru-i ultimii oameni liberi
Care vor isamanta si invia pamantul :
Oamenii - Curcubeu
.

Asternutul

foto

Asternutul, ca limpezire, dupa furtuna. Ca asezare in pace, curata, noua, moale si buna, intre foile noului vis...

Asternutul, ca intindere a trupului, ca lasare, ca in sfarsit eliberare din propriile chingi... primul pas in iesirea din margini

Asternutul, ca ingenunchere curata si alba, cand vezi in sfarsit cum ai fost tot timpul tinut in palma de Iubitul...

Asternutul, ca inmiresmare de sine, ca innoire, ca buna primire si mangaiere a propriei fapturi...

Asternutul, ca intindere, lasare cu totul, cu toata credinta, intre sforile Papusarului, vazand ca jocul e joc si ca nesfarsita e dragostea Lui...

Asternutul, ca inceput de drum, ca asternere la mersul pe cale... orice ar fi sa aduca, sa vina, sa dea si sa ia

Asternutul, ca vraja de dragoste, pregatind in curatul facut in intru deschiderea inimii

Asternutul, ca tot ce-ar mai fi de facut...     
.

El cantor no se va a callar

.


Si se calla el cantor calla la vida
porque la vida, la vida misma es todo un canto
si se calla el cantor, muere de espanto
la esperanza, la luz y la alegría.

Si se calla el cantor se quedan solos
los humildes gorriones de los diarios,
los obreros del puerto se persignan
quién habrá de luchar por su salario.


'Que ha de ser de la vida si el que canta
no levanta su voz en las tribunas
por el que sufre,´por el que no hay
ninguna razón que lo condene a andar sin manta'

Si se calla el cantor muere la rosa
de que sirve la rosa sin el canto
debe el canto ser luz sobre los campos
iluminando siempre a los de abajo.

Que no calle el cantor porque el silencio
cobarde apaña la maldad que oprime,
no saben los cantores de agachadas
no callarán jamás de frente al crimén.

'Que se levanten todas las banderas
cuando el cantor se plante con su grito
que mil guitarras desangren en la noche
una inmortal canción al infinito'.

Si se calla el cantor . . . calla la vida.

.............................................
NO. EL CANTOR NO SE VA A CALLAR!

Am zis nu.
Am zis nu.
Am zis nu.
Am zis NU!

si cantaretul n-o sa taca.
nu poate.
nici mort nu poate, ca nu s-a nascut acum sau altadata, nu s-a nascut
si nici nu moare
e de cand lumea
el si cantecul si viata sunt totuna
si de sub pamant o sa cante
de fapt prin pamant el canta mai bine
ca pamantul e Mama lui
si din pamant isi ia viata iar si iar
n-o sa taca
nici mort nu poate sa taca
fiecare din cei plecati vine iar
si iar si iar
si nu se pot inchide ochii lui
si nici gura nu se astupa
nici inima nu se astupa
nici cantecul nu se astupa
ca nu s-a nascut si nici nu moare
e de cand lumea

"vom trai din nou"...
"vom trai din nou" ziceau ei
si stiau ca unii doar pleaca putin
sa mai auda odata tunetul de acolo, de unde se fac cerurile,
si se intorc in mainile si in gurile si in inimile noastre
si canta
uneori numai noaptea
intre frunze si ierburi, sa invete copiii despre cantecul nemurit
alteori ziua, sfaramand porti si ziduri
cu chitarele lor insangerate

nu, cantaretul n-o sa taca
e prea tarziu,
deja e prea tarziu,
se-nvata unii cu gustul gurii deschise
chiar daca i se sparg buzele uneori
cantaretul canta
ca asta e el, este cantec
si nu se poate opri
nici daca ar vrea
si tocmai asta e
ca nu vrea
.

Mi-e dor de mine...

.

.

Mi-e dor de mine...

Ma rasucesc in frunzele de anul trecut,
iesite cu bine din iarna,
amestecate brun in firele verzi
ale ierbii de anul trecut...

Ma rasucesc pe pamant
ca un sarpe
cautandu-mi inceputul...
Nu ma gasesc asa repede, asa bine
Mi-e dor, mi-e dor rau de tot de mine...

Stau in camera mea plina de liniste
infasurata in patura calda, colorata a pamant
Mi-e un pic inca infiorare si mi-e dor,
mi-e dor de mine.
Cobor incet inauntru, imi plec capul,
ma scufund, cerand inca o data sa ma des-fac
Din asa-ul de-acum.

Mi-e dor de cand calaream pe spinarea soarelui
Si cantam ca o frunza verde si dulce
In gura iubitului meu,
Intre buzele lui care povesteau
Despre facerea lumii si despre zei...
Zeii care munceau pamantul,
Aveau dureri si bucurii
Si invatau sa se dea pe ei insisi lumii
Nascand porumbul, nascand oamenii.

Mi-e dor sa cant iara tare, pana departe
lovind cu palma in coapse, in pantec, in piept,
facandu-ma toba, fancandu-ma fluier
facandu-ma frunza verde si dulce...

O sa ma scot din culcusul paturii calde,
o sa mai ies o data in frigul lumii,
sa spulber zapezile cu talpile goale.
Acolo, nu foarte departe, e un foc.
Si langa el mai sunt inca
Oameni care calaresc pe spinarea soarelui.
.