Apa care alearga

.A fost odata o apa. Un lac, poate o mare... Oglindind chipul iubitului ei, Soarele.
Apa era atat de indragostita de luminosul ei iubit, ca nu-si vedea marginile. Poate o fi fost doar un ochi de apa...
Dar ochiul acela privea mereu catre cer.
In zilele innorate apa tremura. Chiar si fara vant ea tot se incretea, cautand sa se miste, sa vada... Doar-doar sa fi putut sa dea deoparte mantiile cerului, sa il vada pe el...
Si cum nu reusea, apa plangea. Si plansetul ei se auzea suspinat toata noaptea, pana cand se mai indura cate un nor, spre dimineata, sa arate o parte din chipul iubit...

Soarele nici nu bagase de seama luciul apei. Nici aburii infiorati care se ridicau uneori de pe fata aceea tulburata...
Nu ca ar fi fost fara inima. Nici pe departe. Cum sa fie fara inima tocmai astrul datator de caldura, cel care tese viata in pantecul pamantului?
Doar ca era prea sus... Nu vedea bine de acolo, din inalt, ce se petrecea pe pamant.
(Vedeti voi, aici ne dam seama ca apa nu era o mare. O mare, de buna seama ca s-ar fi vazut... Precis ca era doar un biet lacusor de campie)

Cand privea asa pierduta spre Soare, fara sa miste, uitand sa clipeasca si sa clipoceasca, apa se mai si topea. Se topea aproape de tot, caci in arsita zilei aburii de pe fata ei erau tot mai multi si mai desi si... s-a intamplat chiar intr-o vara sa fie gata-gata sa dispara de tot. Inca putin si gata! s-ar fi zis cu biata apa, daca n-ar fi fost un nor mai batran sa umbreasca nitel soarele. Si noaptea apa a plans si s-a mai inmultit un pic...

Tot zbuciumul asta al apei nu se putea sa nu tulbure pe vecini. Vantul si padurea, florile si iarba, pasarile cerului si animalele padurii... Toate se tot vorbeau ce sa faca sa ajute biata apa indragostita de soare.
Si dupa un sfat lung, luuung de trei zile si trei nopti, si-au pus toate puterile laolalta si au croit o frumusica de lucrare...

Dimineata a trecut asaaa, fara veste, un vant, si a aruncat o frunza pe apa. Frunza s-a rotit, s-a rotit... A tulburat apa. A valurit-o, a scos-o din lenesa oglindire a chipului solar si... gata. Undeva apa a trecut peste margine. S-a miscat si a inceput sa curga. Vantul a venit iar si a impins-o mai departe. Pamantul s-a unduit usor, pe nesimtite, si a rostogolit apa la vale. Ierburile s-au facut punte si au trecut apa peste stanci, dandu-i drum nou. Pe masura ce curgea, apa se simtea mai vioaie si mai indrazneata. Privea in sus si luneca mai departe, parca vrand sa ajunga la portile cerului.
Pe masura ce apa curgea, norii se adunau sa o vada si sa o incurajeze. Tunetele lor ii strigau: "Hai! Hai!Haaaai!" si fulgerele luminau locurile mai usor de strabatut. Si deodata cerul s-a rasucit in el insusi, rasturnand din inalt siroaie de apa de ploaie. Si ploaia a udat si a inviorat apa cea curgatoare, care a inceput sa alerge.
Si alerga, si alerga... Peste dealuri si vai, peste campii si coline, pana departe, haaat departe... Strabatand platoul inalt al muntilor si strecurandu-se printre pietre si copaci.

Pana la o margine.
La o margine de pamanturi, ca pe o inaltime care se sfarseste dintr-o data, apa nu mai avu unde sa alerge. Pret de o clipa, o clipa cat cerul nesfarsit care se intindea acum in fata ei, privi inainte.
Si acolo...Mandru, sclipind din toate scanteile sale, Soarele se invartea pe cer, imprastiind lumina, caldura si viata.

Si in cel mai limpede si fierbinte sarut al ei, apa sari in gol, revarsandu-se in milioane de scantei, fiecare incercand sa atinga chipul stralucitor al iubitului.

Si intreaga natura ramase nemiscata o clipa. Clipa in care se nascu cea mai frumoasa cascada din lume...

Soarele o vazu si tresari. Si tresarind, misca cerul... si norii din cele mai indepartate colturi simtira si miscara si ei. Si toate vanturile stiura, si toate marile si oceanele si toate raurile si lacurile si toate apele lumii stiura. Si apele din ochii oamenilor, acelea numite lacrimi... Toate stiura de clipa aceea cand Soarele a vazut si a simtit dragostea apei.

Si cu toata stralucirea lui, cu toate luminile si focurile arzandu-i pe chip, Soarele s-a aplecat si a sarutat fiecare din milioanele de stropi ai cascadei, desenand cel mai mare si mai frumos curcubeu din cate s-au vazut vreodata.

Si in locul acela de lume, in marginea de inalt, in fiecare dimineata si in fiecare seara Soarele se lasa in bratele cascadei, rasarind si apunand in ape...
Iar dragostea lor naste intruna curcubee...
.

Long time no talk...

.
Cam fara vorbe, ultima vreme...
Mai mult tacere, mai mult muzica.
De ce muzica asta? ma intreaba unii si altii.
Unde e peste tot numai muzica asta? Unde? Praful si pustiul umplu lumea si tu canti...

Ma uit si tac. De multa vreme mai mult tac.
Dar cant... M-am facut apa, m-am facut vant... de dimineata ori de amurg.
Si cant... Uneori usor, abia auzit... Alteori e bataie de toba. E sunetul inimii Mamei Pamant...

Si asa din cand in cand vine pe malul apei mele cate un om. Cate un insetat. Pe insetati ii cunosti dupa mers. Sunt beti de sete. Se clatina...

Eu le spun Calatori. Cand se asaza pe malul vietii lor, obositi, insetati si totusi fara a sti sa bea... Uscati de sete, cu apa langa ei.
Asta e semnul. Asezarea asta. Cand sunt gata sa se opreasca din alergat si sa soarba...

Uneori inca alearga pe langa mal. Uneori inca se zbat, cautand si strigand "de ce?" Uneori, cu niste ate rupte in mana inca incearca sa tina in maini fraiele vietii.
Ca si cum ai putea pune capastru Apei...

Si vine asa peste ei, binecuvantata, oboseala. Aia care ii face sa se aseze pe mal si sa incerce, macar o clipa, sa priveasca in Apa Vietii. Si sa se vada pe ei insisi. Nu ce au auzit ca ar fi, nu ce au fost invatati ca ar fi, nu cum ar trebui sa fie... Se vad cum sunt.

Si vine asa peste ei, binecuvantata, suflarea Apei... Si ii pleaca usor, pe mal. Ii inveleste cu blandete, ii culca si ii leagana. Si se asaza peste ei, dulce si ostoitoare, pacea.

Si incet ei se scufunda in propriile adancuri, purtati de dorinta de a isi muri moartea si de a isi invia viata. Si cu fiecare respir ei se curata si se limpezesc. Si se descopera, se dez-acopera Izvorul Inimii. Se risipeste ceea ce omora. Se descatuseaza ceea ce invie.

Si asa omul se ridica, usor clatinat, ametit, de data asta ametit de propria putere, si priveste lumea. O vede altfel. Acum e viu...

Fiecare Calator isi desfasoara aripile in fata mea, le falfaie de cateva ori, sa le incerce, sa guste, sa se obisnuiasca cu zborul. Si apoi pleaca in drumul lui.

De o vreme vad tot minuni de-astea. Nu pot vorbi despre ele. Nu am cum, nu am ce. Asa face minunarea, te lasa fara vorbe.
Poti doar sa te pleci cu o mana pe inima, ingenuncheat in fata maretiei, si sa dai clipa ta, asta cat sufli si cat iti simti inima vie, catre Marele Respir...
.

Impartasire...

.
Daca in aceasta dimineata
Ai deschis ochii si ai vazut Frumusete...
Frumusete imi e,
Bucurie imi e,
Dragoste imi e
Ziua asta

Daca in aceasta dimineata
Ai deschis inima si ai gasit Dragoste...
Dragoste imi e,
Bucurie imi e,
Frumusete imi e
Ziua asta

Daca ai deschis gura si ai gustat Bucurie...
Bucurie imi e,
Frumusete imi e,
Dragoste imi e
Ziua asta

Si daca inca nu ai deschis...
Sau ai deschis
si nu ai vazut inca,
nu ai gasit inca,
nu ai gustat inca

Iesi in ziua si mergi in lume.
Daca ti-au fost toate, fa-le si altora
Daca nu ti-au fost inca, ti se vor face.
Si facandu-ti-se, fa-le si altora.

Si asa, oricum ar fi fost, va fi de acum doar intr-un singur fel:
Impartasire...
.

Avertisment

.
Mmmm-mmmm............
Mmmmmm-mmmm....

Mmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm

Invartesti usor degetul peste vartejul asta din inima. Si te cufunzi in placere. Placerea de a trai. PLACERE PURA.

Ce ciudat... Oamenii trec repede peste frumusetea vietii. A lor sau a altora. Repede, sa nu vada. Ca si cum aia, lumina aia ar fare rau ochilor...
Ca si cum nu ar fi, ca si cum nu ar fiiiiiiiiiiii...

Ce ciudat... trecere repede, sa nu se rupa cumva firul vai-de-vietii.
Ce ciudat... vorbitorul despre minuni vorbeste o limba straina.
Ce ciudat...
- Ce cauti aici? du-te mai incolo! lasa-mi locul de pacoste, lasa-mi locul de porcarie... lasa-mi vai-de-viata.
Nu vezi ce se intampla in lume? Pe ce lume traiesti???

Ma dau mai incolo. Exista atata loc... Atatea alte lumi. Paralele sau perpendiculare. Sau circularo-spiralitice... Lumi paralumice... paraluminice...

Pun muzica si vorbesc despre minuni si minunari. Despre vai-ce-minune-de-viata.
Je m'en fiche totalement de linia rosie de pe buletin (chiar daca nu se vede, este, na!) si ma cufund in placere, ma umplu de placere, explodez de placere.

N-am incotro. O sa vorbesc limba straina pana... pana voi trece prin stele si mai departe...

MMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMM........


PS continunad pe acelsi ton ireal, imposibil, fals si nebun de legat, am stat sa ascult muzica, umplandu-ma de placere. Sunt unii oameni care chiar stiu sa asculte si se umplu de muzica si m-am dus langa ei. Am stat ca si ei la picioarele uriasului canteret de ghazal... aceasta minune (iar minune!) de poezie de dragoste picurata in cantec.



Si ca sa fie si mai si minunarea, am ascultat si pe copilul asta - minunea asta de cantaret.
Da, n-o sa iasa nicodata pe vreun sintetizator asa ceva. Oricat ar fi sunetul...
Cantecul se toarna cu sufletul, nu se mestereste din buton...
.

.

Rotate view

.
Rotate view

Clockwise... counterclockwise...

Asa poti roti o imagine... o asezi sub ochi ca sa pricepi ceva. Apoi o rotesti iar si iar...

Poti sa faci asta cand nu esti in poza cu pricina. Cand esti cumva mai sus si poti sa o privesti rotind incoace si incolo.

Cam asa fac de ceva vreme.
Ma uit la viata mea.
Si ma imbat.
Nu, nu din cauza rotirii, ci de incantare. De felul in care se vede poza... Rotind asa si asa si asa, vad mai multe, mult mai multe decat daca tineam poza fix intr-un fel. Nu mai zic ca nu vedeam mare lucru daca eram inca in poza....

Ma uit si ma minunez. Firele "intamplarilor" de acum multi ani mi se vad acum clare. Acel "cum-vine-de-se-leaga"... Imi vine sa ma pup si sa pup pe toti si pe toate, cei de acum si de altadata, din viata mea...
Ca si cum mi-as privi viata de sus, zburand cumva pe deasupra ei, rotind imaginea, rotind "vederea"... rotate view...
Si incep a pricepe.
Of, Doamne, Neale Donald Walsch, ce dreptate avea God cand iti spunea: "V-am trimsi numai ingeri"... Mare intelept, God asta...
Sunt ingeri cu totii. Mai ales cei pe care i-am crezut demoni. Mai ales...
Am inteles de ce si asta mi-a dezlegat mahnirile, toate strangerile, amarul, furia, durerea... S-au dus, suflate de respir, pe masura ce intelegeam.
Si asta mi-a dat inapoi suflul, respirul, cheful de viata. Mi-a adus minunarea.

Marele Invatator, propria viata... Marele Desenator, Iubirea insasi...
Asa s-au invartit toate... Cu cata blandete s-au asezat... Toate pietrele din drum, tot atat de multe marcaje. Ori trepte. Ori locuri de popas.
Toata orbecaiala, ce buna dezlegare, ce desfasurare a simtirii...
Au cazut iara panzele si ceturile si incep sa vad...
De pilda, chiar zilele astea, mi se face un cerc. Oameni cu care am inceput un drum acum aproape douazeci de ani vin spre mine, sa incheiem cercul. Spre a putea eu, in sfarsit, sa incep un nou drum. Unul pe care mi-l fac asa, pasind in gol. Dar treptele incep sa apara...

Cum sa nu fiu in incantare? Cum sa nu ma minunez cand vad acum in jur desene, povesti, scheme si harti, acele fire care arata cum se face marele joc?
Cand inteleg si pe unul si pe altul si pe mine. Cand vad cum jucam rolurile? Cum sa nu ma minunez cand pot sa vad din afara scenei? Cand pot sa rotesc, ca sa pot pricepe? Si asa si asa si asa...

Inteleg de ce unul isi joaca rolul de victima, altul pe asupritor, altul pe salvator. Ma vad pe mine prin toate trei. Pasul in afara face sa vezi... chiar daca pici iar in alt rol... Incet se desface chinga si incepi sa te ridici, sa vezi...

Si da, este un fel de a iesi. Chiar acum trec mai departe, la lectia urmatoare.
Care nu e inca scrisa in manualul de zbor.
Da, stiu ca profesorii spun doar un pic, doar pana aici... sa te lase sa vezi si sa desprinzi din viata, nu din carti, scanteia aia care te lumineaza... Cartile vin pe urma, aratand ca si altii au fost pe acolo...
Da. Unul din felurile de a iesi este ekstasis. Doar asa si zice, ekstasis - iesirea, nu? Doar il stiam... Topirea aia in Varf...
Si este usor sa treci in el cand rotesti vederea pana invartesti lumea...
Rotind, ramane doar vartejul si... gataaaa....
.

PS da' tot ne intoarcem pe teren. Ca sa dam raportu' si altora. Cine stie, poate (a)tragem si pe altii in sus... (ori in jos. pana la urma, tot aia.)
.

Am zarit...

.
Calma e tranquilidade 
para receber o amor

Liniste si pace...
Poarta catre iubire...

Pe poarta asta, hai sa ne suflam impreuna...
Hai sa ne suflam, dintr-o suflare...

Dintre valurile minunilor lumii asteia, ti-am zarit, iubite, mana ta draga...
Am vazut degetele tale, palma si incheietura mainii.
De amandoua datile era un snur impletit, legat la incheietura.
Acum stiu. Cand va fi sa vii - si ziua e aproape, o stiu -  o sa te cunosc si dupa asta. Dupa snurul impletit.
Pe cand ascultam muzica asta, undeva intre lunecarile flautului de bambus a fost o suflare mai altfel.
Si am stiut iara...valurile nestiutului s-au desfacut si am primit aroma aia.
Acum stiu. Acum stiu si din parfumul tau o unda...
Si a mai fost ceva. Zambetul. Pe doua chipuri diferite, aceeasi lumina. Aceeasi curgere a inimii prin ochi...
Incet, mi se desface lumea si incep sa vad, printre perdele.
Incepe sa se faca desenul, noul tablou. Si incep sa te zaresc.
Doi mesageri au venit, aratandu-mi semnul. Snurul impletit.
Si in felul lui, fiecare, a intins mana, purtand in palma miezul de liniste si de pace.

Asa ca suflu usor, lunecand in miezul acesta dulce. Undeva, inauntru, adanc si inalt, acolo unde pamantul saruta cerul, ne vom vedea...
.

...

.
In varfurile degetelor, usor, usssssooooooor...

Picatura sarata a lacrimei, izvorand din dulce infiorare.

Mi-e cald si bine in nou-nascuta noapte. Imi tes firul dulce al binelui, il pipai si il impletesc, respir de respir de respir...
Gust cu nesat, regasind un miez atat de drag! Mi-e draga-de-tot regasirea asta. Ascult muzica unei alte renasteri, facuta candva cu atata dulceata si dragoste. Mi-o regasesc, alerg spre ea pe campia inflorita a dorurilor mele. Ma minunez de regasire. Regasirea acelui bine gingas, bland, abia atins, ca un obraz de nou-nascut...

Mirare - mira, priveste - in fata minunii... inauntrul minunii...

Invartesc lumea sub degetele picioarelor, rotindu-ma usor de tot pe Om Mani Padme Hum...
.

Si, primita de la Ajnanina, asta:



Ca pastrare a magiei in care am pasit vineri seara prin poarta deschisa de Deva Premal, Miten si Manose... Femeia, Barbatul si Zeul cantand din flaut de bambus.
.

Cafea siiiii...

.
Uneori, in alt fel, liniste.

Si cafea in alt fel...

Picura apele astea dulci si eu sorb...

Doar atat. Cafea. Siiii...


.

Uragan si alte nebunii

.
La inceputul saptamanii am primit o stire. "Din cauza apropiatului si asteptatului impact al puternicului uragan Igor, toate bancile din Bermude vor fi inchise in ziua de 20 septembrie 2010."
Aha. Deci undeva, in lume, niste oameni asteapta sa fie loviti de uragan. Ei stiu clar ca vine. Pentru ca o banca nu se inchide asa, cu una cu doua. Sunt implicatii multe, o retea de legaturi si increngaturi... Darmite sa se inchida toate bancile intr-o regiune sau o tara. Deci e clar, "uraganul Igor vine si tre' sa inchidem tot ce putem"...
Ma gandeam cum asteapta oamenii aia - vreo 67.000 - sa vina uraganul, sa faca ce face si sa treaca. Dupa cum suna tot felul de instructiuni, ar fi sa stea culcusiti si adapostiti, sa suporte ce o sa fie si apoi sa isi reia viata. Cum vor putea...

La mine a fost altfel. Nu stiam ca o sa fie uragan. Ma gandeam eu la o furtuna, ceva, dar... Nici macar nu am avut semnale si intructiuni. Cand m-am dus si eu frumusel, ca omul, sa mai iau o lectie de zbor, sa mai umblu putin prin stafunduri ca sa ies si sa urc, nu stiam ce vine. Stiam doar ca o sa cobor.
Vorba unui Batran din Anzi (la fel ca unui tanar din "zona chineza a vietii mele"): cu cat cobori mai mult, cu atat urci mai mult...
Eiii, si apai am avut parte de coborare. Umblatul prin strafunduri, pe acolo pe unde nu mai stiu si nu am mai vrut sa stiu, e trebusoara de maaaare adancime. Si nu e ceva neaparat cu intuneric, fantome, brrr...uhhaha-uri, bloody and horror movies.
Noooo... Fix ca in zisa de mai inainte, in miezul intunecimii, acolo unde n-ai vrea sa te duci nici cu gandul, gasesti comori. Locul cel-mai-fricii devine locul de unde desfaci un miez de putere. Partea din tine care fugise departe de lumea dezlantuita sau partea alungata de tine, fiindca ai crezut ceva ce ai zis tu sau ti-au zis altii despre tine, partea aceea o gasesti umbland prin launtru-ti si o primesti spre intregirea ta. O primesti cu dragoste. Cu muuuulta dragoste. Si clipa aia de dragoste dintru inceput, din regasire, este de nepretuit... Esti tu si tu, daruiesti si primesti dragoste din tine si pentru tine.

Si pe urma te iubesti. Incepi sa te vezi altfel. Incepi in sfarsit sa te vezi si sa te privesti cu intelegere. Si poti ierta si te poti ierta. Pentru ca asa, iubind, intelegi...
Imi spunea cineva odata ca face tot ce poate, dar nu poate ierta. Oricat de mult ar vrea, e doar din gura, nu din inima. Nu stiam nici eu prea bine cum sa... Dar acum parca pricep.
Una din des-faceri e intelegerea. Pricepi de ce si cand vezi - nuuuu... nu e treaba de minte, nu e niciun tipar, nu e tehnica, nu e "deci" - cand vezi in sensul ca simti, stii de ce dar nu poti spune, e de acolo, din "fara-cuvinte", cand pur si simplu STII si stii de ce era sa fie asa, ca sa fie asa cum e acum, adica exact asa cum trebuie sa fie, ti se face limpede tot si intelegi. Si se dezleaga multe si se face curat. Intelegerea din iubire goleste, scoate ceea ce tinuse fiinta ta agatata si n-o lasa sa mearga si si mai si, n-o lasa sa zboare... E ca si in scrierea lui Jules Verne, cand se taie sforile nacelei si balonul se inalta in vazduh, eliberat de ultimul lest.
Ei, cam asa imi e mie. Numai ca e intr-un fel ciudat. Nu sunt doar sus, plutind frumusel pe aripile vantului. Am intrat in uragan. Nu a venit el peste mine, ca Igor, nu l-am asteptat culcusita undeva, cu usile si ferestrele bine intepenite. M-am dus in el, fara sa stiu in ce ma bag... Cand dai drumul la lest, chiar si la nacela, cand lasi si dezlegi ceea ce te impieica, pe de o parte, si cand iti recapeti parti din tine - care iti vin ca noi, ca nu le mai stia de... nici nu conteaza de cand- , esti luat la varteje si aruncat de colo-colo. Nu e usor sa inveti iar cum sa mergi, cum sa pasesti. Plus ca mai vii si cu alte alea. Mai vii si cu o stare de bine de aia de nu incapi in piele. Mai vii si cu niste forta (oh, yeah, Luke a tras o fuga pana in Dagobah System si s-a intors cu reteta de mancare buna, frunza de radacina, de la la Yoda) si forta este cu tineeee... Ce sa faci cu ea? Cum o tii? Laserul face zzzuuum-zzzzzuuum si risti sa-ti dai peste picioare.

Eeehhh... Una peste alta, uragan. Asta e. Mai tare ca frutuna de anul trecut. Nici nu stiu daca vreau sa treaca asa repede. Incepe sa-mi placa felul in care dau cu fundul de pamant intr-un fel nou. Doare la fel de tare ca inainte, dar de data asta ma distrez.
Miscatul asta de colo-colo, rasucitul perspectivei si vazutul jocului... Oah, distractieeee! Cand te trage furtuna de gat in sus, sa vezi mai bine ce se petrece - see the big picture, ai???- , in timp ce tipi apuci sa vezi tabloul, esti gata sa prinzi shkema (zic "shkema" de douaj'de ori pe minut), si pe cand pici in "realitate" iti dai seama ca inteleapta concluzie, marea revelatie de o clipa ti-a si fugit, odata cu aerul ce-ti vajaie pe langa urechi, in "curentul" caderii...

Cam asta e, dragi frati si surori. Daca va apucati mai serios sau mai in gluma de recuperarea sufletului, sa stiti macar ceva. Foarte posibil, foarte, uraganul... E bine sa stiti. Oricum, n-o sa va foloseasca la nimic, ca asta e shkema, sa fiti luati prin surprindere si mai ales prin sus-prindere.
Cat poa' sa tina? iar nu stiu... Unul din ghizii mei dragi de acum zicea ca pentru a integra doar o singura experienta, cu urmarile ei cu tot, i-au trebuit vreo sase luni...

Asa caaa... hoaahhh... ziceam cevaaaaa???
.

Nu ma lasa aripile...

...

Nu-mi incap inapoi, inca. Aripile ma tin... Ma tin in magie.
Sunt si aici si aici...
Vertigo. Ameteala spiralei e mare, lumea se misca incet pe langa rotirea cercului vietii...

De trei zile ma invart pe cer, roata-roata-roata...
Incerc sa ma intorc in mica stea ce ma aflu, si aripile nu ma lasa... Sunt prea mari, prea intinse...

Acum o saptamana am fost sa zbor iara. Pana sus de tot si pana in josul josului. Impreuna cu fratii mei si surorile mele, tovarasii mei de drum...
Cand paseam noi acolo, pe muche, tinadu-ne de maini, inainte de a ne da drumul in necunoscut, ni s-a spus:
- Indrazniti. Imbratisarea necunoscutului va asteapta. Pasiti in gol, se va imple indata.
Si apoi...  O sa fie o vreme mai lunga pana veti reveni in cuprinsul zilei... Pana veti invata iar pasii.

E al doilea cerc al spiralei ce ma trece prin necunoscut. Data trecuta, acum un an, a fost ce-a fost... Acum drumul e si mai adanc si si mai inalt...

Insir vorbe aici dar nu stiu sa spun. N-are rost. Nu prea mult, dar ma tot intreaba unii si altii :"Cand te intorci?"
Nu stiu. Nu mai stiu. Si nu mai sunt cine-am plecat... Am plecat, oare? M-am intors...?

Acolo, in munti, agatati in suflarea aceea de aur - rasucita spirala a vietii umbland intre cer si pamant - ne-am pornit iar, uniti, in cautarea sufletului pierdut... Ramas undeva, in adancuri, asteptand sa gasim calea catre noi insine. Sa ne re-facem.
Si am gasit. Oooooo, am gasit. Drumul prin umbre, acolo unde credeam ca-i doar valea plangerii, a dezelgat noduri si a sfaramat lanturi.
Lumea fiecaruia e plina de taine si umblam incetisor, fiecare prin inima altuia. Usor, usuuurel, cu dragoste si cu atentie. Recuperarea sufletului cuiva nu-i doar taina si magie, e daruire de dragoste. Si e mirare si minunare. La fiecare pas recunosti in harta cuiva cate un loc al tau. Scena de viata a unuia cuprinde in ea si pe tine, martor si in acelasi timp fiinta care a trait aceeasi drama.
Si chiar e doar drama, caci afli pe fiecare pas cum e totul un joc. Te ridici, purtat de aripi uriase (ti se dau - nu stii cand, dar te trezesti dus in sus, suuuus de tot) si vezi in ansamblu tot desenul, tot jocul... Vezi jocul vietii tale si pe al celorlalti. In fiece fibra a trupului simti transformarea, chiar trece prin tine si simti si traiesti si-ntelegi pe clipa cum vine jocul asta, cum se face... Ti se limpezesc ochii, si asta, vederea, vine din inima. Acolo, adanc, se face minunea si acum stii. Nu cunosti, stii cu toate ale tale, traite. Nu citite. Nu sunate si cantate frumos, cand doar ti se parea ca intelegi. Jocul vietii tale,  joc al lui si al ei si al lor... Acum stii cu tot trupul, prin care curg fiorii intelegrii aceleia facute pe clipa, cum este aia cu toti suntem unul.

Si jocul continua. Te intorci purtandu-te pe tine pe brate, in brate. Pe tine cel nou, cel intreg... Cu tine vin daruri de vraja, daruri de putere. Iti vii iar acasa, in casa inimii tale, in casa fapturii tale, cu darurile pe care le credeai pierdute ori nu-ale-tale: frumusete, curaj, putere, bucurie, gustul vietii, intelegere, vederea, harul de a asculta si a intelege fapturile lumii, legatura de sange cu tot ce e - fie ca are sange sau nu... Toate iti vin inapoi in simtire. Si vezi si simti si te minunezi, si te ridici sus, suuuuus, dincolo de stele, si mai sus, acolo, in miezul Marelui Soare. Firul acela de lumina care te tine viu in toate vietile tale, asta si aia si care or fi fost si-or mai fi, tine in el ca pe una Cerul si Pamantul...
Si tu urci si cobori, gustand cu fiecare respir nesfarsitul... te desprinzi si de fir, plutesti mai departe, in necuprins... Unde nu se vede, unde nu stii... Doar nesfarsita Iubire respira prin tine, si te inspira si te expira, si nu mai stii...
Si se face iar clipa si timp, si vii nou inapoi, in lumea asta, invatand iara pasii.
Usor, usurel, copile. Copil nou ce-mi sunt... Inima vietii se simte mai tare, Mama Pamant isi bate mai tare caldura si viata in fiece puls...

Merg printre oameni si simt cum ii mangai. Ma uit la fiecare si il ating usor, cu respirul. Ma inmoi in asta, in respiratia asta calda si vie, si suflu si ma legan incet, usor rotit, usor spiralat. Si inca mai sunt in magie. Acolo, in miezul linistii mele. De aici, din miez, ma rotesc si ating... Luuumeee nooouaaaa...

Si toate astea se trag de atunci si de acolo. A inceput acolo, in Valea Sacra a Incasilor, acum aproape doi ani. Acolo, cu batul de putere in mana, rosteam raspunsul la a doua intrebare. Prima fusese "Ce vrei?" Raspunsul meu fusese: "Vreau sa vad". Venit iute pe buze, de acolo, din inima. Nu stiam ce e aia, dar zisesesm ce venise.
Peste cateva zile, a doua intrebare: "Ce simti acum? De ce ai nevoie?" Suna ca doua, dar era o singura intrebare. Atunci, acolo, am zis: "Stiu ca vine ceva. O schimbare uriasa. Ma tem. Stiu ca am nevoie de curaj ca sa pasesc in ea. Asta e. Curaj." Credeam pe atunci ca acesta, curajul, e cumva "fara frica". Acum stiu altfel. Curajul e sa mergi inainte cu frica cu tot. Sa o simti si sa o faci sa mearga cu tine, mai departe. Iar umbra fricii e locul din care, cand treci mai departe, iti aduni puterea.

Acum, peste aproape doi ani, m-am vazut iar in Vale. M-am intors sa ma privesc si mi-am lipit firul vietii de momentul acela. Acum am curajul. Schimbarea s-a facut de la Sine. Asa cum presimtisem si nu chiar. A venit tare, asa cum simtisem, dar nu a distrus tot. Doar ceea ce nu-mi mai era de folos. A taiat si a cusut, a aprins focul si a ars, daramand ziduri, taind legaturi si lanturi, lasand loc pentru aripi si invartind roata vietii.
Si schimbarea continua. Nu stiu cat timp si nici nu conteaza. E doar flux...

Povestea asta noua suna ciudat, stiu. Am adunat-o cu greu in vorbe.
Puteam sa n-o pun, dar mi-a sunat undeva, intr-un loc dinauntru, un glas de copil care zice: spune-mi...
Pentru el, sa-i fie mai usor sa inteleaga, mai asez o poveste in locul meu de magie...

.