La marginea umbrei...
Raman aici in liniste.
In fata, brusc, intocmai ca un ghetar incremenit cu marginea infipta in pietris, incepe umbra Lunii. Doar ca albu-i negru... Ca un zid de negura, in fata mea sta asta. Umbra. Fata nevazuta.
Din toata stralucirea dinainte, din cantecul viselor, din campurile pline de sclipiri, nimic. Nimic nu e aici.
Imi creste un tremur dinauntru. Imi este ceva cunoscut... Da, am mai strabatut umbre. Dar ca asta inca nu. Nu stiu. Asta e o pasire in necunoscut. Fara lumini, fara nicio calauza.
Dar... Inainte de orice drum, intarea inauntru. Asezarea.
Ma las un pic sa stau pe fata Lunii.
Daca Mama Pamant imi este ca o inima ce-o simt cand sunt acolo, in casa mea, aici mi-e nou. Mai vorbeam eu cu Luna-n nopti anume, ori din cand in cand, dar inca nu o stiu. A venit timpul sa ne cunoastem...
Stau in tacere, in nemiscare, si intru in liniste. In toata nestiinta asta, in tot noul, este totusi un miez de care ma pot agata: eu insami. Eiii... nici aici nu stiu prea mult, dar asta-i singura calauza. Inima. Si ea nu da gres...
Inchid ochii. Hmmm... parca ar fi nevoie! In fata mea e numai bezna. Dar tot o fac. Obisnuinta catarii inauntru... Asa imi e mie cand vreau sa vad.
Raman si-ncep s-ascult linistea. Astept... Rasuflu lin. In povestea mea, mi-am facut si aer pe Luna, asa ca suflu. Las vantul Lunii sa-mi sopteasca si ascult si mai adanc... Nu stiu cat stau. Multimi de clipe, ceasuri, poate cat o noapte... Nu stiu... Nu mai masor vremea. Doar ascult.
Mi se face linistea si mai adanca. Imi aud si-mi vad ganduri razlete, venite asa, sa vada "ce mai fac"... Le vad, le las sa treaca... Pana se plictisesc si se lasa pagubase. Stau in linistea ascutita ca o sabie de cristal. Trag mai adanc din liniste. Ascult...
Aud in sfarsit, departe, adanc, infundat. Intai, ca o fluturare. O soapta. O bataie de aripa. Apoi mai tare... In sfarsit! Bum-bum... Bum-bum... Intocmai ca si mine. Bum-bum... bum-bum...
Inima Lunii.
.
vineri, 6 noiembrie 2009
joi, 5 noiembrie 2009
Pe Luna.Impliniri de vise
...
foto
Si iata... Mi-e totul nou, aici.
Las in urma corabia si fiintele stralucitoare, pornind de una singura pe Luna.
Imi rad de mine, inauntru: tot imi spuneu destui "lunatica". Ei, acum chiar sunt...
Si tot mi-am facut atatea drumuri asa, de una singura. Inca unul. In care stiu cum e sa asculti, sa simti, sa fii asa, atent, cu toate simturile.
In misterul Lunii asa se cere sa fii. In Ascultare.
Ascult, in timp ce merg, vantul lunar. E o noua limba, asta, un alt vant... Invat despre Luna ascultandu-l. Si imi spune multe. Ascult si aflu... Tot de pamanteni?!
Da, tot de ei... Vantul de asta spune.
E incarcata Luna de ce visam noi, de acolo, de pe Planeta Albastra. E plina de gandurile noastre, care bantuie pe fata ei purtate de vant... Ascult si imi e mai simplu, asa, mai linistit, sa aflu. Tot despre noi...
Oh, de-ar putea oamenii sa fie asa, doar un ceas, desprinsi de moara zilnica, ascultand, ascultandu-se pe ei insisi... Si-ar limpezi multe si ar taia atatea noduri... Ar fi mult mai usori. Mai limpezi. Poate mai fericiti...
Privesc in jur si ma incant pe peisajul asta luminos. Imi amintesc de povestea despre muntii din Luna, in care fiintele ce traiau aici, ajunse pe pamant, au ars de dorul muntilor luminosi si au tesut cu fire de lumina fata Muntilor Dolomiti... Inteleg acum acele fapturi. Lumina asta, ce se zice ca nu-i a Lunii, e chiar a ei, de fapt. A stralucitoarelor fire tesute chiar de locuitorii Lunii. Ii vad, ca fiinte luminoase, usoare, stravezii. Desigur, pentru a le vedea, trebuie sa stii SA VEZI... Antrenamentul privirii in curcubeu isi da roadele acum. Pot vedea fapturile Lunii...
Si vad sclipind ici-colo, pe campii intinse, luminile colorate din cupele cu visele noastre, ale pamantenilor. Ma-ntreb ce-o fi cu ele. Caci nu stiu inca ce se face cu visele noastre, care umplu Luna.
Ma apropii de un palc de vise. Sunt adunate ca florile-n buchet, luminand, palpaind viu acolo, in cupe de smarald, rubin, safir si ametist... in multe pietre pretioase. Pe ele curge de undeva, din inaltul albastru-nchis, ploaie de lumina argintie. Si lumina asta le acopera, ca un vesmant cald, lucitor, ca pe bobul de grau in neaua pamanteana. Doar ca ele stau putin asa, sub caldul invelis, caci urmeaza a se implini... Cum oare? N-apuc sa ma intreb de tot si vad... Vad cum se face. O cupa rosie, frumoasa, de rubin, se-nalta usurel din stratul luminat si-ncepe a pluti asa, peste campie. Undeva, sub stratul argintiu, palpaie tare o lumina alb-albastrie... Pulseaza, precum un far in noptile pe marea pamantena... Cupa cea rosie grabeste, plutind pana deasupra fulgului alb-albastriu de lumina... Si ajunsa acolo, incepe a canta... Sunete de harpa. Raman sezand pe campul luminat, privind si ascultand, ca intr-o vraja... Cupa suna si se roteste, viu, ca si cum ar chema, ca si cum ar trage pe fir de cantec cristalin de harpa, ceva ce lumineaza acolo... Si iata... stratul de praf de-argint se scutura usor, se varsa de o parte si de alta a unei cupe albe, cu luciri de curcubeu... Vas de opal, piatra pretioasa a iubirii, a sperantei...
Cupa se-nalta, se roteste viu, ca o flacara alb-curcubie, ajungand langa cea rosie, sub ea. Capacul se desface si lumina dinauntru lasa la vedere globul de vis dinauntru... Desi sunt departe, pot vedea. Da, inauntru e un vis de dragoste. Asa se vede, cu multe nuante rosii si albastre. Cu multe imagini dulci, placute, tandre. Din cupa rosie se desface un vis la fel, putin mai colorat in verde. Semn ca cel sau cea care-l viseaza a strans speranta multe, multe-n vis... Visele nu spun ale cui sunt. Ele doar desfasoara acolo, inauntru, in globurile de cristal, imagini si culori si raze... Dar ele unele-pe-altele se stiu... Se potrivesc asa, prin chemare de lumina si prin cantec, si se aduc unul in altul... Asa si cu visele "mele", pe care le privesc acum. Fiecare se inalta din cupa lui, se toarna unul intr-altul, nascand un glob luminos, cu toate culorile intr-ansul. Se roteste un pic globul asta, parca sa-si aseze mai bine inauntru noua alcatuire. Si o data incepe a lumina si mai tare, pulsand, ca o floare de lumina cu multe ape si scantei... Mai sta putin asa, deasupra Lunii, invartindu-se pe loc din ce in ce mai tare, pana ce dintr-o data capata lumina si mai multa si... viteza! Da, ca si cum ar fi intr-un vartej, globul cel nou cu vise-mpreunate se ridica rotit si se indreapta iute, ca o stea, cate Pamant...
Mama-mama, ce vitezaaaa! Cred ca cei doi visatori ce au visat la fel isi vor primi in noaptea asta implinirea viselor, ca pe un fulger... Imi rad iar inauntru. Prevad deja o intamplare in care doi vor spune c-au fost loviti de fulgerul iubirii...
M-am lasat prinsa in vraja asta, a privirii jocului de vise si acum ma ridic, rascolind praf de argint pe fata Lunii.
Ma las din nou in cautare, caci am de gasit un vis, visul meu ratacit... In fata, undeva nu prea departe, se vede umbra adanca. Inuneric. Nici urma de praf de argint, lumini, culori. Ma-ndrept spre fata nevazuta a Lunii, in cautarea visului pierdut...
.
Si iata... Mi-e totul nou, aici.
Las in urma corabia si fiintele stralucitoare, pornind de una singura pe Luna.
Imi rad de mine, inauntru: tot imi spuneu destui "lunatica". Ei, acum chiar sunt...
Si tot mi-am facut atatea drumuri asa, de una singura. Inca unul. In care stiu cum e sa asculti, sa simti, sa fii asa, atent, cu toate simturile.
In misterul Lunii asa se cere sa fii. In Ascultare.
Ascult, in timp ce merg, vantul lunar. E o noua limba, asta, un alt vant... Invat despre Luna ascultandu-l. Si imi spune multe. Ascult si aflu... Tot de pamanteni?!
Da, tot de ei... Vantul de asta spune.
E incarcata Luna de ce visam noi, de acolo, de pe Planeta Albastra. E plina de gandurile noastre, care bantuie pe fata ei purtate de vant... Ascult si imi e mai simplu, asa, mai linistit, sa aflu. Tot despre noi...
Oh, de-ar putea oamenii sa fie asa, doar un ceas, desprinsi de moara zilnica, ascultand, ascultandu-se pe ei insisi... Si-ar limpezi multe si ar taia atatea noduri... Ar fi mult mai usori. Mai limpezi. Poate mai fericiti...
Privesc in jur si ma incant pe peisajul asta luminos. Imi amintesc de povestea despre muntii din Luna, in care fiintele ce traiau aici, ajunse pe pamant, au ars de dorul muntilor luminosi si au tesut cu fire de lumina fata Muntilor Dolomiti... Inteleg acum acele fapturi. Lumina asta, ce se zice ca nu-i a Lunii, e chiar a ei, de fapt. A stralucitoarelor fire tesute chiar de locuitorii Lunii. Ii vad, ca fiinte luminoase, usoare, stravezii. Desigur, pentru a le vedea, trebuie sa stii SA VEZI... Antrenamentul privirii in curcubeu isi da roadele acum. Pot vedea fapturile Lunii...
Si vad sclipind ici-colo, pe campii intinse, luminile colorate din cupele cu visele noastre, ale pamantenilor. Ma-ntreb ce-o fi cu ele. Caci nu stiu inca ce se face cu visele noastre, care umplu Luna.
Ma apropii de un palc de vise. Sunt adunate ca florile-n buchet, luminand, palpaind viu acolo, in cupe de smarald, rubin, safir si ametist... in multe pietre pretioase. Pe ele curge de undeva, din inaltul albastru-nchis, ploaie de lumina argintie. Si lumina asta le acopera, ca un vesmant cald, lucitor, ca pe bobul de grau in neaua pamanteana. Doar ca ele stau putin asa, sub caldul invelis, caci urmeaza a se implini... Cum oare? N-apuc sa ma intreb de tot si vad... Vad cum se face. O cupa rosie, frumoasa, de rubin, se-nalta usurel din stratul luminat si-ncepe a pluti asa, peste campie. Undeva, sub stratul argintiu, palpaie tare o lumina alb-albastrie... Pulseaza, precum un far in noptile pe marea pamantena... Cupa cea rosie grabeste, plutind pana deasupra fulgului alb-albastriu de lumina... Si ajunsa acolo, incepe a canta... Sunete de harpa. Raman sezand pe campul luminat, privind si ascultand, ca intr-o vraja... Cupa suna si se roteste, viu, ca si cum ar chema, ca si cum ar trage pe fir de cantec cristalin de harpa, ceva ce lumineaza acolo... Si iata... stratul de praf de-argint se scutura usor, se varsa de o parte si de alta a unei cupe albe, cu luciri de curcubeu... Vas de opal, piatra pretioasa a iubirii, a sperantei...
Cupa se-nalta, se roteste viu, ca o flacara alb-curcubie, ajungand langa cea rosie, sub ea. Capacul se desface si lumina dinauntru lasa la vedere globul de vis dinauntru... Desi sunt departe, pot vedea. Da, inauntru e un vis de dragoste. Asa se vede, cu multe nuante rosii si albastre. Cu multe imagini dulci, placute, tandre. Din cupa rosie se desface un vis la fel, putin mai colorat in verde. Semn ca cel sau cea care-l viseaza a strans speranta multe, multe-n vis... Visele nu spun ale cui sunt. Ele doar desfasoara acolo, inauntru, in globurile de cristal, imagini si culori si raze... Dar ele unele-pe-altele se stiu... Se potrivesc asa, prin chemare de lumina si prin cantec, si se aduc unul in altul... Asa si cu visele "mele", pe care le privesc acum. Fiecare se inalta din cupa lui, se toarna unul intr-altul, nascand un glob luminos, cu toate culorile intr-ansul. Se roteste un pic globul asta, parca sa-si aseze mai bine inauntru noua alcatuire. Si o data incepe a lumina si mai tare, pulsand, ca o floare de lumina cu multe ape si scantei... Mai sta putin asa, deasupra Lunii, invartindu-se pe loc din ce in ce mai tare, pana ce dintr-o data capata lumina si mai multa si... viteza! Da, ca si cum ar fi intr-un vartej, globul cel nou cu vise-mpreunate se ridica rotit si se indreapta iute, ca o stea, cate Pamant...
Mama-mama, ce vitezaaaa! Cred ca cei doi visatori ce au visat la fel isi vor primi in noaptea asta implinirea viselor, ca pe un fulger... Imi rad iar inauntru. Prevad deja o intamplare in care doi vor spune c-au fost loviti de fulgerul iubirii...
M-am lasat prinsa in vraja asta, a privirii jocului de vise si acum ma ridic, rascolind praf de argint pe fata Lunii.
Ma las din nou in cautare, caci am de gasit un vis, visul meu ratacit... In fata, undeva nu prea departe, se vede umbra adanca. Inuneric. Nici urma de praf de argint, lumini, culori. Ma-ndrept spre fata nevazuta a Lunii, in cautarea visului pierdut...
.
marți, 3 noiembrie 2009
Pasind pe Luna...
...
glitter-graphics.com
Si iata... se deschide lumina si mai mult... Voi fi ajuns deja in Luna. Astept aici, inca ascunsa langa vis, in cupa verde. Prin smaraldul fin pot vedea...
Oh, Doamne! Stiam ca nu-i vis, dar tot nu pot cuprinde... Fapturi superbe vin si iau din largile camari cupele cu vise.
Sunt de argint si aur, un soi de zei plutitori...
O mana diafana poarta cupa in care stau ascunsa. Parca si visul meu vecin se roteste mai tare, tremura in jocul sau de culori... Inima imi bate cu putere. Mi-e ca o sa sparg cupa. Mi-e ca o sa ma simta.
O, da! Capacul verde se ridica si iata, fiinta ce ma poarta, ma priveste. Asa cum am mai vazut. Cum i-am mai vazut: trup de statuie aurita, si totusi diafana, ochii albastri, cu miezul brodat pe margine cu raze violet. Asa erau cand i-am vazut candva, cu ochii deschisi, pe cand am stat noaptea aceea in curtea luminata bland a templului din Luxor... Cei din vechime, din Egipt, i-au vazut...Acuma, iata, unul din"ei" ma priveste...
De aia imi e drag albastrul-cer, da, si de aia... De ochii lor... Faptura asta ma cuprinde cu o palma aurita, ma ridica usor pana la ochii aia...
Mi se aduna rasuflarea toata intr-un punct. Nu e in varf de buze, nici in piept. Parca respir in ochii lui, ai Albastrului aurit...
Simt "inauntru" intrebarea "De ce-ai venit?" Nu "Cine esti?", caci deja stie. Stie si de ce am venit, sunt sigura de asta, dar trebuie sa spun, cinstit, inca o data.
"Sa-mi caut visul", zic, "tot inauntru", fara voce. "S-a ratacit, cred eu, pe undeva..."
"Paseste cu-ndrazneala si gaseste-l". Glasul acela tainic, auzit in mine, curge ca o miere, bland...
Ma lasa jos, pe fata Lunii. Si vad in jur.
Multime de fapturi din astea, invesmantate in abur de aur sau argint, cu ochi albastri-viorii...
Ma-ntorc spre "al meu" Albastru. Stie dinainte intrebarea. "Vrei sa vezi pe Omul din Luna. O sa-l vezi. Cauta intai de vis..."
Nu stiu cum, poate cand m-a pus jos, in praful de argint al Lunii, mi-am luat iar infatisarea mea, de om. Pasesc usor, plutit, pe fata Lunii. Albastrii ma privesc cu blandete si parca vad, adica simt de fapt, surasul cald din ochii lucitori... Imi amintesc de asta. Am mai fost aici candva!
Pasesc usor, ghidata doar de inima. Aici, acum, pe Luna inca-i noapte. Dar fata Lunii straluceste toata, caci praful argintiu ridica raze inalte si eu calc pe covor de lumina. Corabia luminoasa ramane acolo, undeva, in spate, si merg plutit pe Luna...
Imi caut visul ratacit pe-aici, pe undeva... Asa cum mi-a spus Albastrul, il voi gasi, pasind cu indrazneala...
.
glitter-graphics.com
Si iata... se deschide lumina si mai mult... Voi fi ajuns deja in Luna. Astept aici, inca ascunsa langa vis, in cupa verde. Prin smaraldul fin pot vedea...
Oh, Doamne! Stiam ca nu-i vis, dar tot nu pot cuprinde... Fapturi superbe vin si iau din largile camari cupele cu vise.
Sunt de argint si aur, un soi de zei plutitori...
O mana diafana poarta cupa in care stau ascunsa. Parca si visul meu vecin se roteste mai tare, tremura in jocul sau de culori... Inima imi bate cu putere. Mi-e ca o sa sparg cupa. Mi-e ca o sa ma simta.
O, da! Capacul verde se ridica si iata, fiinta ce ma poarta, ma priveste. Asa cum am mai vazut. Cum i-am mai vazut: trup de statuie aurita, si totusi diafana, ochii albastri, cu miezul brodat pe margine cu raze violet. Asa erau cand i-am vazut candva, cu ochii deschisi, pe cand am stat noaptea aceea in curtea luminata bland a templului din Luxor... Cei din vechime, din Egipt, i-au vazut...Acuma, iata, unul din"ei" ma priveste...
De aia imi e drag albastrul-cer, da, si de aia... De ochii lor... Faptura asta ma cuprinde cu o palma aurita, ma ridica usor pana la ochii aia...
Mi se aduna rasuflarea toata intr-un punct. Nu e in varf de buze, nici in piept. Parca respir in ochii lui, ai Albastrului aurit...
Simt "inauntru" intrebarea "De ce-ai venit?" Nu "Cine esti?", caci deja stie. Stie si de ce am venit, sunt sigura de asta, dar trebuie sa spun, cinstit, inca o data.
"Sa-mi caut visul", zic, "tot inauntru", fara voce. "S-a ratacit, cred eu, pe undeva..."
"Paseste cu-ndrazneala si gaseste-l". Glasul acela tainic, auzit in mine, curge ca o miere, bland...
Ma lasa jos, pe fata Lunii. Si vad in jur.
Multime de fapturi din astea, invesmantate in abur de aur sau argint, cu ochi albastri-viorii...
Ma-ntorc spre "al meu" Albastru. Stie dinainte intrebarea. "Vrei sa vezi pe Omul din Luna. O sa-l vezi. Cauta intai de vis..."
Nu stiu cum, poate cand m-a pus jos, in praful de argint al Lunii, mi-am luat iar infatisarea mea, de om. Pasesc usor, plutit, pe fata Lunii. Albastrii ma privesc cu blandete si parca vad, adica simt de fapt, surasul cald din ochii lucitori... Imi amintesc de asta. Am mai fost aici candva!
Pasesc usor, ghidata doar de inima. Aici, acum, pe Luna inca-i noapte. Dar fata Lunii straluceste toata, caci praful argintiu ridica raze inalte si eu calc pe covor de lumina. Corabia luminoasa ramane acolo, undeva, in spate, si merg plutit pe Luna...
Imi caut visul ratacit pe-aici, pe undeva... Asa cum mi-a spus Albastrul, il voi gasi, pasind cu indrazneala...
.
luni, 2 noiembrie 2009
Dupa vise...
...
De cand Luna se umple cu vise si se tot umple, m-am facut asistent de vise...
Si am vazut ce frumos se implinesc, la unii si la altii.
Pana intr-o seara, cand m-am trezit cu un copilas langa mine, unul din aia rotunjori, cu bujori in obrajori. Stateam acolo, intre frunze, pandind cum se urca visele in corabie, si mai notam in carnetel si cate un vis cunoscut si recunoscut, din cele ce puteam vedea in cupele stralucitoare purtate de zane si de elfi. O manuta m-a tras de haina, si-am auzit glasciorul subtirel, ca de clopotel:
"Si tu? Ai visat?"
"Sigur ca da",i-am zis, coborand spre el, ca sa vorbim in soapta.
"Si?"
"Si ce?"
"Au venit toate?"
"Cum sa vina?"
"Pai mie toate mi-au venit. Si jucarii, si o surioara."
"Aha!".. M-am gandit un pic. "Nu, n-au venit toate".
"Si?"
"Si?..."
"Pai, nu te duci sa vezi unde s-au dus? Poate s-au pierdut pe drum"...
M-am gandit. Da, poate cel mic are dreptate. Copiii stiu de multe ori mai bine...
"Dar cum sa merg? Sunt prea mare, or sa ma vada si nu pot sa ma strecor pe corabie. Uite si tu ce lumina e acolo, mai tare ca ziua."
"Pai nu te faci mica?"
"Cum?"
"Eiiii!!! Tu nu stii? Nu ai facut tu povestea??"
Oh, copiii astia! Asa e. Ei stiu mai bine. Doar vin din magie si inca o vad, nu-i asa?
Asa ca.... M-am dat de trei ori peste cap si m-am facut mica-miiicaaaa... Am luat din primul clopotel inflorit strai albastru si gata! Dar tot nu puteam sa ma strecor pe corabie. Acolo sunt doar visele puse in cupe din nestemate, si nu intra nici zane, nici elfi... Cum sa fac?
Ma invartesc pe malul lacului albastru al padurii de argint, incercand sa ajung acolo, in burta corabiei aurite, ca sa ajung in Luna, pe urmele viselor.
Si ma uit cum se face trecerea. Zanele si elfii poarta in brate pretioasa comoara, visele omenirii... Le duc pana in camarile incapatoare dinauntrul corabiei coborate din Luna si le aseaza cu grija unul peste altul, cupa peste cupa... Vad asta strecurandu-ma in spatele unei zane, mergand cu pas pitic pe urma ei.
Si ei vin si pleaca, si raman visele, in cupe stralucite.
Ah, cred ca stiu. Ma strecor intr-o cupa. Ma dau iar de tri ori peste cap si ma fac si mai mica. Tusti! Intru aici, in cupa asta verde, langa un vis care palpaie inauntru.
Asaaaaa.... Acum o sa ma duca si pe mine corabia in Luna....
Astept sa se termine toata foiala asta, toata miscarea atator mici mesageri... Si astept... Intre timp visul, vecinul meu de aventura, se desfasoara in fata ochilor mei indiscreti. Privesc si ma minunez. Nu stiam ca asa arata un vis: ca un glob de cristal, cu ape colorate ca de curcubeu, cu sclipiri si fulgere ce-l strabat, cu imagini, cu muzici, cu soapte... Imi cer iertare pentru furisarea aici, langa el, si pentru vederea lui, a visului atat de drag unei inimi. Nu voi spune, promit.
Nu voi spune ce vad. Nici despre locurile astea frumoase, cu atata verdeata, cu atatea culori minunate. Nici despre omul asta care paseste pe iarba. Cum merge incet, risipind stropii de roua din firele verzi. Cum undeva, mai departe, o tanara femeie priveste cumva catre el, catre soare... As vrea sa stiu al cui e visul... Al ei, al lui? Vad. Vad, dar nu spun, nuuu...
Privind la vecinul meu vis, nu am bagat de seama ca miscarea din jur s-a oprit. S-a facut liniste, si doar cantecul acela vrajit se aude, cantecul zanelor... Simt o plutire usoara, o lunecare, si o boare miresmata...
Cred ca am pornit.
Sunt aici, in cupa cea verde, cu un vis, si deja plutesc inspre luna, in uriasa corabie de aur.
Mi-e un pic inima mica, de neliniste, caci nu stiu cum va fi acolo. Mi-e si mare un pic, de placerea zborului, de bucuria indraznelii. Si de magia de a imi trai propria poveste....
.
sâmbătă, 31 octombrie 2009
vineri, 30 octombrie 2009
Dansand in inima...
..
glitter-graphics.com
Invat sa pasesc usor, fara a mai lasa urme pe zapada.
Aburii diminetii asa trec, lin si bland, fara urme peste nea, fara urme... Doar fura un pic din luciul de curcubeu, doar un pic, cat sa stie zapada ca ei au trecut peste ea si a sarutat dulce albul scanteietor...
Am furat de la abur misterul zborului lor... Pot fi ca un fulg, pot fi mica de tot, usoara, stravezie, invizibila. Pot trece usor peste tot, chiar si peste tine.
Si totusi...
Imi caut aici, peste zapezile tale, locul unde sa pun piciorul si sa pasesc apasat. Uite, langa tampla. Asa. Pasesc adanc, adanc de tot, intru pana la gandurile tale cele mai ascunse. Ma las asa, pe firul argintiu al tamplei, aici unde ai purtat candva, si mai porti uneori, o pana de vultur... Ma las asa, si cobor acolo, in cutele gandurilor tale. Stiu, de multe ori stiu, dar ma fac a nu sti. Fiindca imi place sa te ascult. Si imi pac la nebunie conversatiile astea, din ochi... Mai ales cand esti vesel, cand razi...
Da, acolo mai pasesc apasat. Intru in adancul ochilor tai, si ma las sa plutesc in culoarea aceea atat de limpede... Pamantul cu brazi, asta e acolo, in ochii tai... Si soarele meu de dimineata, si luna... Pasesc si mai adanc si culeg de acolo visele tale, vise de matase de noapte, de luciu de zi, vise de drum, vise de nor, de munte, de acasa...
Si mai cobor pe urma usor, lunecat, pe dupa umar, peste piept, si cand sufli mai prelung, tusti! imi fac loc in suflarea ta, cand tragi iar aerul in trup, si gata... curg in inima. Aici stau si doar sunt... Ma minunez si ma incant. Si cand e vremea potrivita, pasesc incet, atingand in stanga si in dreapta, desenand cuvinte cu talpile mele...
Nu, nu-ti calc inima in picioare. Ci scriu pe ea povesti de dragoste. Dansez un dans strabun, in care pasii scriu cuvinte magice, descantece, pecetluind impliniri...
Uite aici, dans pentru fiecare vis.
Iti las si un vis, unul nou. Nu, nu e al tau, e al meu... Desi seamana bine cu ce ai pus si tu in luna, spre implinire.
Daca trei nopti la rand il vei visa, atunci va ramane aici, in inima ta.
Ce va mai fi cu el, cu noi, vom vedea...
glitter-graphics.com
Invat sa pasesc usor, fara a mai lasa urme pe zapada.
Aburii diminetii asa trec, lin si bland, fara urme peste nea, fara urme... Doar fura un pic din luciul de curcubeu, doar un pic, cat sa stie zapada ca ei au trecut peste ea si a sarutat dulce albul scanteietor...
Am furat de la abur misterul zborului lor... Pot fi ca un fulg, pot fi mica de tot, usoara, stravezie, invizibila. Pot trece usor peste tot, chiar si peste tine.
Si totusi...
Imi caut aici, peste zapezile tale, locul unde sa pun piciorul si sa pasesc apasat. Uite, langa tampla. Asa. Pasesc adanc, adanc de tot, intru pana la gandurile tale cele mai ascunse. Ma las asa, pe firul argintiu al tamplei, aici unde ai purtat candva, si mai porti uneori, o pana de vultur... Ma las asa, si cobor acolo, in cutele gandurilor tale. Stiu, de multe ori stiu, dar ma fac a nu sti. Fiindca imi place sa te ascult. Si imi pac la nebunie conversatiile astea, din ochi... Mai ales cand esti vesel, cand razi...
Da, acolo mai pasesc apasat. Intru in adancul ochilor tai, si ma las sa plutesc in culoarea aceea atat de limpede... Pamantul cu brazi, asta e acolo, in ochii tai... Si soarele meu de dimineata, si luna... Pasesc si mai adanc si culeg de acolo visele tale, vise de matase de noapte, de luciu de zi, vise de drum, vise de nor, de munte, de acasa...
Si mai cobor pe urma usor, lunecat, pe dupa umar, peste piept, si cand sufli mai prelung, tusti! imi fac loc in suflarea ta, cand tragi iar aerul in trup, si gata... curg in inima. Aici stau si doar sunt... Ma minunez si ma incant. Si cand e vremea potrivita, pasesc incet, atingand in stanga si in dreapta, desenand cuvinte cu talpile mele...
Nu, nu-ti calc inima in picioare. Ci scriu pe ea povesti de dragoste. Dansez un dans strabun, in care pasii scriu cuvinte magice, descantece, pecetluind impliniri...
Uite aici, dans pentru fiecare vis.
Iti las si un vis, unul nou. Nu, nu e al tau, e al meu... Desi seamana bine cu ce ai pus si tu in luna, spre implinire.
Daca trei nopti la rand il vei visa, atunci va ramane aici, in inima ta.
Ce va mai fi cu el, cu noi, vom vedea...
joi, 29 octombrie 2009
Incantare
...
foto
...MMMMMMM...
Iar e una de-aia... O pala uriasa de vant... un vant solar, dar din Soarele mare, care ne tine pe toti in viata...
O pala fina, care ajunsa asa, peste lume, pare un val urias...
Vvvvvv!... lumea o ia in stanga
Vvvvvvv!... lumea o ia in dreapta.
Ca la o bataie de inima, doar ca se misca lumea dreapta-stanga, ca-ntr-o uriasa Ciuleandra...
Bate vantul asta si ne ia pe sus, pe indragostiti, si ne tine asa, agatati, inmuiati in Iubire...
Iubitule, ce-ai facut?
Mi-ai scos baierile mintii, care s-a varsat peste lume, s-a dus de-a dura, s-a risipit...
M-ai ridicat in vartejul asta urias, si ma tii aici, deasupra lumii, sa vad uimitoarea lumina a Vietii...
Din mijlocul universului, unde m-ai pus, vad tot si ma tii sa nu orbesc de stralucire, de minunare.
Aud cantecele lui Rumi, pierdutul indragostit, ca si mine, pierdut in Tine, topit, curgator cantaret al Iubirii.
Mi-ai luat toata suflarea si ai facut-o apa, sa curga vesnic in cantare, in incantare, in adorare...
Ce ma fac eu acum? Nimic, nimic nu mai pot sa fac, doar respir aici, in mijlocul universului, privind la Planeta Albastra si curgand peste ea cantare indragostita...
.
...MMMMMMM...
Iar e una de-aia... O pala uriasa de vant... un vant solar, dar din Soarele mare, care ne tine pe toti in viata...
O pala fina, care ajunsa asa, peste lume, pare un val urias...
Vvvvvv!... lumea o ia in stanga
Vvvvvvv!... lumea o ia in dreapta.
Ca la o bataie de inima, doar ca se misca lumea dreapta-stanga, ca-ntr-o uriasa Ciuleandra...
Bate vantul asta si ne ia pe sus, pe indragostiti, si ne tine asa, agatati, inmuiati in Iubire...
Iubitule, ce-ai facut?
Mi-ai scos baierile mintii, care s-a varsat peste lume, s-a dus de-a dura, s-a risipit...
M-ai ridicat in vartejul asta urias, si ma tii aici, deasupra lumii, sa vad uimitoarea lumina a Vietii...
Din mijlocul universului, unde m-ai pus, vad tot si ma tii sa nu orbesc de stralucire, de minunare.
Aud cantecele lui Rumi, pierdutul indragostit, ca si mine, pierdut in Tine, topit, curgator cantaret al Iubirii.
Mi-ai luat toata suflarea si ai facut-o apa, sa curga vesnic in cantare, in incantare, in adorare...
Ce ma fac eu acum? Nimic, nimic nu mai pot sa fac, doar respir aici, in mijlocul universului, privind la Planeta Albastra si curgand peste ea cantare indragostita...
.
Un fulger...
...
"Mi-am pierdut mintea si am cazut in imparatia inimii."
Dan Millman - Calea luptatorului pasnic
"Mi-am pierdut mintea si am cazut in imparatia inimii."
Dan Millman - Calea luptatorului pasnic
miercuri, 28 octombrie 2009
Revedere : Mate de Coca (7). In burta Mamei (I)
...
M-am intors la povestile astea. Am facut aseara o noua scufundare. Despre scufundarile launtrice e mai altfel de povestit, nu e usor sa gasesti cuvinte. Nu ca mi-ar fi greu sa le dau pe fata - nu mai e nimic de ascuns, dimpotriva, e vremea iesirii, a dezvelirii, caci am aflat ca nu am de ce sa nu... am doar sa da... dar nu poti prinde in cuvinte ceea ce gasesti ascuns in tine. Izvorul launtric e uluitor si intalnirea cu el e mereu ametitoare... Pana iti revii, in forma in care poti spune, e ceva timp... Si tot nu poti spune tot...
Intrarea in propria sursa e ca o intalnire cu momentul facerii tale. Si asta m-a readus ieri - in timp ce vorbeam cu un om, un necunoscut (pana atunci) despre asta, despre miez - la povestile din Peru.
Alea care mi-au deschis palmele, din care a inceput sa curga ce gasesc tot mai adanc, inauntru.
O sa pun cateva aici, pentru cei ce inca nu stiu de unde e si cum e cu Mikka, asta...
( Poata afla ei, mai repede decat mine, de unde si cum...)
Prima revedere: In burta Mamei.
In ziua aceea cu ceata, dupa descoperirea Soarelui, am avut parte de o alta experienta transformatoare. Inca isi foieste aripile peste mine purtandu-ma usor in zborul vulturului, peste Machu Picchu. Inca mi se tot desfac minuni din ea, caci asa o "intamplare" nu este stransa doar in momentul acela, desi trairea a fost patrunsa atunci. Ceea ce a deschis intamplarea asta, pentru mine, este un alt fel de a trai. Un inceput. Sau o initiere, cum zicea Mallku.
Dupa ce ne arsese pe fata soarele care era doar in simtire, nu si pe cer, ne-am strans un pic in gura grotei si am asistat la o alta intamplare. Timpul povestii ei e altul...
Dar dupa aceea, ne-am trezit purtati cativa pasi mai la dreapta, pe o poteca, pe buza stancii, dincolo de care am dat de un loc mai larg si de o scobitura in munte. In stanca, ca o gura strambata de ras, o taietura isi arata spre noi maruntaiele de piatra, printre umbrele launtrului.
Mallku a inceput sa spuna ca unii din noi ar putea incerca experienta urmatoare. Ca se trece prin stanca, strecurat, devenind asemeni sarpelui, fortand ajungerea in partea cealalta prin lunecari si pipairi.
"E ca si cum copilul iese din pantecele mamei, zbatandu-se sa treaca prin carne si cautand disperat sa scape de stransoare. E locul unde simti ca esti limitat si poti sa depasesti asta; poti trai momentul neputintei si sa il treci, ori poti da inapoi. Oricine poate opri incercarea si se poate intoarce".
Alanna, sotia lui si ghid al nostru ca si el, a trecut prima, aratandu-ne, cat am putut vedea, cum se strecoara prin crapatura piezisa, cum se impinge in talpi pe peretele stancos, se trage in maini si aluneca asemeni sarpelui, disparand apoi undeva, in sus, in umbra.
O tanara femeie a trecut si ea. Apoi, alta...
Pe urma, a aratat spre mine. Nu ma vedeam trecand asa usor. Dar am fost incantata ca el ma gasise ca potential candidat. Insemna enorm. Adica, vedeti, el credea.
Am pasit intre buzele stancii, pipaind cu palma, aplecandu-ma, mangaind piatra si sarutand-o, cum ne aratase Mallku. Semn de pretuire pentru Mama. Inca nu stiam ce vie e piatra aia, ce vii sunt toate pietrele.
Am lunecat in sus, m-am intins pe planseta de roca inclinata, si am prins cat am putut de sus cu palmele. Tragandu-ma pe coate, am incercat sa merg mai sus. Stanca m-a prins, si am crezut ca intepenesc intre falcile ei. Am dat din picioare, cautand sa ma imping in talpi, ca fata dinainte. Dar eu eram mai mica de "lungime"... Mi-am amintit de sfat:"Lunecati ca sarpele. Simtiti ca pruncul setea de aer. Treceti dincolo de ce va strange, de ce va limiteaza." Am cautat pe stanca locul mai larg, cat sa ma pot undui si sa pot ajunge cu palmele in sus, spre o margine de piarta, unde vedeam ca e o iesire, o cadere in spatiu larg si mai inalt. M-a strans stanca mai tare. Am simtit atunci sufocarea, greul muntelui in spate, clestele in coaste. M-am dus cu gandul la copilul ce se naste. Nu am fost mama, n-am nascut, dar am vazut femei nascand. Am prins ceva din cum ii este mamei la nastere, macar cu cat am putut eu sa imi dau seama. Dar abia acum ma trezeam gandind la chinurile pruncului nascut. La zbaterea lui pentru aer, pentru viata, pentru libertate. La trecerea ce pare imposibila prin tunelul stramt de carne.
Inca o sfortare, mainile ajung peste pragul stancii. Ma trag in palme, in coate, imping cu varful picioarelor. Ma opintesc si, brusc, alunec in mica scobitura de sub prag, ca un copil expulzat intre picioarele mamei. Ce usurare! Ce bine e la larg! Respir. Traiesc.
Inca ametita, ma ridic si fac pasii spre iesirea din grota. Dincolo, Alanna, cu bratele deschise, zambind, cu mii de sori intre ele, in piept, coboara sa ma intampine. Imi prinde capul si umerii in imbratisare, si intru in caldura ei. Ma umple, de la piept in jos si-n sus, un val de foc bun si bland, dar puternic. Alanna intinde mainile larg, deasupra capului meu, si cheama pe Pachamama, Mama Pamant, Mama Universala, Divinul, cum vreti a-i zice. Ma umple cu mangaierea Ei, face sa simt seva care urca prin talpi si ajunge in bubuit in cap. Tremur ca si cum s-ar turna in mine foc, forta si blandete. Vad ochii Alannei care sunt acum porti prin care Universul se uita la mine. Acolo e nesfarsitul. Si netarmurita iubire.
Ma pierd in privirea aia si-i spun "Multumesc, Mama!" Zambeste. Iara, mii de sori...
Sunt martora renasterii mele, cautand sa invat a merge in noua viata.
Pasesc incet spre tovarasii mei de experienta care, cam nauciti si ei, se privesc unii pe altii si zambesc cam stangaci. Insa ochii, ochii lor spun tot. Eu imi dau seama ca inca nu-mi dau seama ce-a fost asta.
Intr-adevar, aveam sa petrec inca cinci zile dupa intoarcerea in Bucuresti ca sa invat a merge, "intre doua lumi"... Pana am putut inghiti si digera forfota orasului.
Acolo a fost prima experienta in burta mamei. Doar asta, si a fost enorm. M-am intors fara multe din zidurile carate cu mine atata timp. Am lasat acolo zbateri si temeri, imbracand doar... pielea pruncului nou-nascut. Care stie, asemeni copiilor de incasi, asemeni copiilor traitorilor din zilele noastre din acele locuri, ca Mama Pamant si Tata Soare sunt cu noi pana la sfarsitul timpului. Ca suntem iubiti, orice am face, bun sau gresit. Ca viata curge prin toate fapturile si prin pietre, rauri, frunze, pasari, vant, ploaie, munte, lac... si ca toate sunt forme ale viului in lume. Ca avem in noi puterea de a trece prin stramtori si a iesi in lumina, data de Mama care ne-a aruncat in lume, prin pantecele ei urias. Ca suntem atat de iubiti!
Am pastrat o vreme in mine nasterea asta. Povestea ei. Acum se vrea pusa aici, scoasa din stramtoarea gandurilor mele, care o strang, caci ea e larga, mare, uriasa si gandurile-s prea mici. Cuvintele pot face doar o schita, dar cantecul se creste doar in suflet... in traire. Doresc oricui sa se renasca, sa se aseze iar in burta Mamei si sa se simta viu si mai ales iubit!
M-am intors la povestile astea. Am facut aseara o noua scufundare. Despre scufundarile launtrice e mai altfel de povestit, nu e usor sa gasesti cuvinte. Nu ca mi-ar fi greu sa le dau pe fata - nu mai e nimic de ascuns, dimpotriva, e vremea iesirii, a dezvelirii, caci am aflat ca nu am de ce sa nu... am doar sa da... dar nu poti prinde in cuvinte ceea ce gasesti ascuns in tine. Izvorul launtric e uluitor si intalnirea cu el e mereu ametitoare... Pana iti revii, in forma in care poti spune, e ceva timp... Si tot nu poti spune tot...
Intrarea in propria sursa e ca o intalnire cu momentul facerii tale. Si asta m-a readus ieri - in timp ce vorbeam cu un om, un necunoscut (pana atunci) despre asta, despre miez - la povestile din Peru.
Alea care mi-au deschis palmele, din care a inceput sa curga ce gasesc tot mai adanc, inauntru.
O sa pun cateva aici, pentru cei ce inca nu stiu de unde e si cum e cu Mikka, asta...
( Poata afla ei, mai repede decat mine, de unde si cum...)
Prima revedere: In burta Mamei.
In ziua aceea cu ceata, dupa descoperirea Soarelui, am avut parte de o alta experienta transformatoare. Inca isi foieste aripile peste mine purtandu-ma usor in zborul vulturului, peste Machu Picchu. Inca mi se tot desfac minuni din ea, caci asa o "intamplare" nu este stransa doar in momentul acela, desi trairea a fost patrunsa atunci. Ceea ce a deschis intamplarea asta, pentru mine, este un alt fel de a trai. Un inceput. Sau o initiere, cum zicea Mallku.
Dupa ce ne arsese pe fata soarele care era doar in simtire, nu si pe cer, ne-am strans un pic in gura grotei si am asistat la o alta intamplare. Timpul povestii ei e altul...
Dar dupa aceea, ne-am trezit purtati cativa pasi mai la dreapta, pe o poteca, pe buza stancii, dincolo de care am dat de un loc mai larg si de o scobitura in munte. In stanca, ca o gura strambata de ras, o taietura isi arata spre noi maruntaiele de piatra, printre umbrele launtrului.
Mallku a inceput sa spuna ca unii din noi ar putea incerca experienta urmatoare. Ca se trece prin stanca, strecurat, devenind asemeni sarpelui, fortand ajungerea in partea cealalta prin lunecari si pipairi.
"E ca si cum copilul iese din pantecele mamei, zbatandu-se sa treaca prin carne si cautand disperat sa scape de stransoare. E locul unde simti ca esti limitat si poti sa depasesti asta; poti trai momentul neputintei si sa il treci, ori poti da inapoi. Oricine poate opri incercarea si se poate intoarce".
Alanna, sotia lui si ghid al nostru ca si el, a trecut prima, aratandu-ne, cat am putut vedea, cum se strecoara prin crapatura piezisa, cum se impinge in talpi pe peretele stancos, se trage in maini si aluneca asemeni sarpelui, disparand apoi undeva, in sus, in umbra.
O tanara femeie a trecut si ea. Apoi, alta...
Pe urma, a aratat spre mine. Nu ma vedeam trecand asa usor. Dar am fost incantata ca el ma gasise ca potential candidat. Insemna enorm. Adica, vedeti, el credea.
Am pasit intre buzele stancii, pipaind cu palma, aplecandu-ma, mangaind piatra si sarutand-o, cum ne aratase Mallku. Semn de pretuire pentru Mama. Inca nu stiam ce vie e piatra aia, ce vii sunt toate pietrele.
Am lunecat in sus, m-am intins pe planseta de roca inclinata, si am prins cat am putut de sus cu palmele. Tragandu-ma pe coate, am incercat sa merg mai sus. Stanca m-a prins, si am crezut ca intepenesc intre falcile ei. Am dat din picioare, cautand sa ma imping in talpi, ca fata dinainte. Dar eu eram mai mica de "lungime"... Mi-am amintit de sfat:"Lunecati ca sarpele. Simtiti ca pruncul setea de aer. Treceti dincolo de ce va strange, de ce va limiteaza." Am cautat pe stanca locul mai larg, cat sa ma pot undui si sa pot ajunge cu palmele in sus, spre o margine de piarta, unde vedeam ca e o iesire, o cadere in spatiu larg si mai inalt. M-a strans stanca mai tare. Am simtit atunci sufocarea, greul muntelui in spate, clestele in coaste. M-am dus cu gandul la copilul ce se naste. Nu am fost mama, n-am nascut, dar am vazut femei nascand. Am prins ceva din cum ii este mamei la nastere, macar cu cat am putut eu sa imi dau seama. Dar abia acum ma trezeam gandind la chinurile pruncului nascut. La zbaterea lui pentru aer, pentru viata, pentru libertate. La trecerea ce pare imposibila prin tunelul stramt de carne.
Inca o sfortare, mainile ajung peste pragul stancii. Ma trag in palme, in coate, imping cu varful picioarelor. Ma opintesc si, brusc, alunec in mica scobitura de sub prag, ca un copil expulzat intre picioarele mamei. Ce usurare! Ce bine e la larg! Respir. Traiesc.
Inca ametita, ma ridic si fac pasii spre iesirea din grota. Dincolo, Alanna, cu bratele deschise, zambind, cu mii de sori intre ele, in piept, coboara sa ma intampine. Imi prinde capul si umerii in imbratisare, si intru in caldura ei. Ma umple, de la piept in jos si-n sus, un val de foc bun si bland, dar puternic. Alanna intinde mainile larg, deasupra capului meu, si cheama pe Pachamama, Mama Pamant, Mama Universala, Divinul, cum vreti a-i zice. Ma umple cu mangaierea Ei, face sa simt seva care urca prin talpi si ajunge in bubuit in cap. Tremur ca si cum s-ar turna in mine foc, forta si blandete. Vad ochii Alannei care sunt acum porti prin care Universul se uita la mine. Acolo e nesfarsitul. Si netarmurita iubire.
Ma pierd in privirea aia si-i spun "Multumesc, Mama!" Zambeste. Iara, mii de sori...
Sunt martora renasterii mele, cautand sa invat a merge in noua viata.
Pasesc incet spre tovarasii mei de experienta care, cam nauciti si ei, se privesc unii pe altii si zambesc cam stangaci. Insa ochii, ochii lor spun tot. Eu imi dau seama ca inca nu-mi dau seama ce-a fost asta.
Intr-adevar, aveam sa petrec inca cinci zile dupa intoarcerea in Bucuresti ca sa invat a merge, "intre doua lumi"... Pana am putut inghiti si digera forfota orasului.
Acolo a fost prima experienta in burta mamei. Doar asta, si a fost enorm. M-am intors fara multe din zidurile carate cu mine atata timp. Am lasat acolo zbateri si temeri, imbracand doar... pielea pruncului nou-nascut. Care stie, asemeni copiilor de incasi, asemeni copiilor traitorilor din zilele noastre din acele locuri, ca Mama Pamant si Tata Soare sunt cu noi pana la sfarsitul timpului. Ca suntem iubiti, orice am face, bun sau gresit. Ca viata curge prin toate fapturile si prin pietre, rauri, frunze, pasari, vant, ploaie, munte, lac... si ca toate sunt forme ale viului in lume. Ca avem in noi puterea de a trece prin stramtori si a iesi in lumina, data de Mama care ne-a aruncat in lume, prin pantecele ei urias. Ca suntem atat de iubiti!
Am pastrat o vreme in mine nasterea asta. Povestea ei. Acum se vrea pusa aici, scoasa din stramtoarea gandurilor mele, care o strang, caci ea e larga, mare, uriasa si gandurile-s prea mici. Cuvintele pot face doar o schita, dar cantecul se creste doar in suflet... in traire. Doresc oricui sa se renasca, sa se aseze iar in burta Mamei si sa se simta viu si mai ales iubit!
marți, 27 octombrie 2009
Kwan Yin...
...
Din nou, copy-paste
Ariane Buisset - Cele cinci nopti ale lui Fugen Botsasu
"- Si v-a cantat arii din China de altadata, cu salcii si cu flori de prun.[...]
- Da de unde? se razvrati Coana Lubenita. Ce va face sa credeti asta? Ne-a cantat cantece de rasadit orezul, cantece de seceris, de treierat, cantece de dor, cantece de pahar!
- Nu spune! zise demnitarul din ce in ce mai nedumerit. Dar ce era de plans in toate astea?
- Cum sa nu plangi, domnul meu! Auzeam viata! Viata noastra de fiecare zi! Muncile, mersul anotimpurilor, pamantul, campul, ogoarele... De stiut le stiam noi pe toate, cum sa nu le stim, dar mai inainte de a fi cantat ea era ca si cum nu le-am fi stiut. Ai fi zis ca pana in clipa aceea totul era un vis inselator! Cum sa va spun, in timp ce-o ascultam, totul invia! Ceva tasnea dinauntru, rupea ce-i ingradit, atat era de viu! Ma intelegeti?
[...]
- Ai auzit si tu koto-ul?
- Aya...
Se asternu alt rand de tacere.Parca incercau sa cantareasca ce anume li se intamplase.
- La inceput mi s-a parut ca-i un koto adevarat, ca-l aud purtat de valuri de-acolo, dinspre ai de sus, si-i adus incoace de vant.
- Aya... ofta celalalt.
Ii lipseau cuvintele.
- Stii, m-am intors nu ca mi-era pofta de ea, voiam doar sa ma dumiresc. Si tu? Credeai si tu ca se canta din koto, aici in mahala?
- Da' prost mai esti, frate! Cine sa cante la koto aici? [...]
- O fi fost ceva dintr-ansa, de dinauntru... Mai stii!
- Nu fi prost! Ai mai auzit tu de-o femeie din care sa iasa muzica, asa, ca un cantec de koto?
Timpul curgea incet. Clipe prelungi, parca fara sfarsit.[...]
- Si-l mai auzi? sopti cel dintai, rupand tacerea. Parea hotarat sa isi dezvaluie o taina.
Celalalat isi drese galsul ragusit.
- Nu stiu. E undeva, dar unde? Nu mai stiu. Era cand o strangeam in brate.
- Atunci...asta e!
- Crezi?
- Da. Asta-i! In ea... in tine... cum te atingi de ea auzi kotoul.
- E in capul ei?
- Tu auzi ce le umbla oamenilor prin cap?
- Nu.
- Cum crezi, mai frate, ca poti s-auzi ce-i in capul altora?
- Se poate, nu se poate, eu zic ca se poate. Daca esti...daca esti foarte...
- Foarte cum?
- Foarte bland.
- Nataraule! Nu era blanda. Era stravezie. Lumina.
- Nu lumina! Ardea!
Amutira. Razlete, gandurile alunecau departe, pe firul apei, se adunau din nou, se apropiau.
Pescarul striga deodata:
- Il aud!
Ce-auzi?
- Koto-ul!
[...]
- Unde? intreba in soapta.
- Acolo! Si arata inspre aschiile de luna scanteind la la picioarele lor. Abia daca auzeai ceva incet, ca un ecou.
Isi tinea rasuflarea.
- Fapt e ca femeia auzea tot, pricepea tot...
- Ne face s-auzim si noi...
[...]
- Nespus de aproape, departe nespus... rostea un glas necunoscut.
- Nu ni-i ingaduit sa judecam pe nimeni, zise al doilea.
- Omul este o fiinta de nepatruns, medita Watanabe.
Al treilea tacea mereu. Se intoarsera spre el. Se asezase pe jos. Plangea incet, in tacere, cu fata ingropata in palme.
- Am stiut! sopti. Am stiut!
- Vino-ti in fire, dragul meu, spuse cel dintai, imbunat.. Fiecare avem clipele noastre de slabiciune.
- Da, linistiti-va, spuse Watanabe. Ne-a rascolit pe toti aceasta intamplare.
- Fata asta!... Fata asta! ingaima omul printre suspine. Fata in chimonoul cu samburi de struguri.
- Ce-i cu ea?
- Stiu cine e!... E zeita! Fugen Botsasu, chipul pamantean al celei ce aude totul... mila intrupata... E zeita Kannon, mila insasi, fara ingradiri... fara margini... fata de toti si de toate!... Si chimonoul albastru cum e apa... nu era brodat cu samburi de struguri, nu!
- Cu ce altceva? intrebara toti intr-un glas.
- Erau lacrimi! Lacrimi siroind! izbucni omul, hohotind."
Din nou, copy-paste
Ariane Buisset - Cele cinci nopti ale lui Fugen Botsasu
"- Si v-a cantat arii din China de altadata, cu salcii si cu flori de prun.[...]
- Da de unde? se razvrati Coana Lubenita. Ce va face sa credeti asta? Ne-a cantat cantece de rasadit orezul, cantece de seceris, de treierat, cantece de dor, cantece de pahar!
- Nu spune! zise demnitarul din ce in ce mai nedumerit. Dar ce era de plans in toate astea?
- Cum sa nu plangi, domnul meu! Auzeam viata! Viata noastra de fiecare zi! Muncile, mersul anotimpurilor, pamantul, campul, ogoarele... De stiut le stiam noi pe toate, cum sa nu le stim, dar mai inainte de a fi cantat ea era ca si cum nu le-am fi stiut. Ai fi zis ca pana in clipa aceea totul era un vis inselator! Cum sa va spun, in timp ce-o ascultam, totul invia! Ceva tasnea dinauntru, rupea ce-i ingradit, atat era de viu! Ma intelegeti?
[...]
- Ai auzit si tu koto-ul?
- Aya...
Se asternu alt rand de tacere.Parca incercau sa cantareasca ce anume li se intamplase.
- La inceput mi s-a parut ca-i un koto adevarat, ca-l aud purtat de valuri de-acolo, dinspre ai de sus, si-i adus incoace de vant.
- Aya... ofta celalalt.
Ii lipseau cuvintele.
- Stii, m-am intors nu ca mi-era pofta de ea, voiam doar sa ma dumiresc. Si tu? Credeai si tu ca se canta din koto, aici in mahala?
- Da' prost mai esti, frate! Cine sa cante la koto aici? [...]
- O fi fost ceva dintr-ansa, de dinauntru... Mai stii!
- Nu fi prost! Ai mai auzit tu de-o femeie din care sa iasa muzica, asa, ca un cantec de koto?
Timpul curgea incet. Clipe prelungi, parca fara sfarsit.[...]
- Si-l mai auzi? sopti cel dintai, rupand tacerea. Parea hotarat sa isi dezvaluie o taina.
Celalalat isi drese galsul ragusit.
- Nu stiu. E undeva, dar unde? Nu mai stiu. Era cand o strangeam in brate.
- Atunci...asta e!
- Crezi?
- Da. Asta-i! In ea... in tine... cum te atingi de ea auzi kotoul.
- E in capul ei?
- Tu auzi ce le umbla oamenilor prin cap?
- Nu.
- Cum crezi, mai frate, ca poti s-auzi ce-i in capul altora?
- Se poate, nu se poate, eu zic ca se poate. Daca esti...daca esti foarte...
- Foarte cum?
- Foarte bland.
- Nataraule! Nu era blanda. Era stravezie. Lumina.
- Nu lumina! Ardea!
Amutira. Razlete, gandurile alunecau departe, pe firul apei, se adunau din nou, se apropiau.
Pescarul striga deodata:
- Il aud!
Ce-auzi?
- Koto-ul!
[...]
- Unde? intreba in soapta.
- Acolo! Si arata inspre aschiile de luna scanteind la la picioarele lor. Abia daca auzeai ceva incet, ca un ecou.
Isi tinea rasuflarea.
- Fapt e ca femeia auzea tot, pricepea tot...
- Ne face s-auzim si noi...
[...]
- Nespus de aproape, departe nespus... rostea un glas necunoscut.
- Nu ni-i ingaduit sa judecam pe nimeni, zise al doilea.
- Omul este o fiinta de nepatruns, medita Watanabe.
Al treilea tacea mereu. Se intoarsera spre el. Se asezase pe jos. Plangea incet, in tacere, cu fata ingropata in palme.
- Am stiut! sopti. Am stiut!
- Vino-ti in fire, dragul meu, spuse cel dintai, imbunat.. Fiecare avem clipele noastre de slabiciune.
- Da, linistiti-va, spuse Watanabe. Ne-a rascolit pe toti aceasta intamplare.
- Fata asta!... Fata asta! ingaima omul printre suspine. Fata in chimonoul cu samburi de struguri.
- Ce-i cu ea?
- Stiu cine e!... E zeita! Fugen Botsasu, chipul pamantean al celei ce aude totul... mila intrupata... E zeita Kannon, mila insasi, fara ingradiri... fara margini... fata de toti si de toate!... Si chimonoul albastru cum e apa... nu era brodat cu samburi de struguri, nu!
- Cu ce altceva? intrebara toti intr-un glas.
- Erau lacrimi! Lacrimi siroind! izbucni omul, hohotind."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)