Inima trandafirului (I)

.

sursa foto

Incet-incet lumina lunii taia in cer carare lina...

Incet-incet, pasind ca fulgul, un tanar si-un batran veneau din munte. Pareau taiati dintr-o poveste, curgand ca doua umbre, peste praf, iar dumul nu-i simtea defel.

Sopteau incet, parand ca torc cuvintele...  Putine vorbe. Mai mult pipait in ochi, sa se-nteleaga din priviri.

Batranul invatase pe cel tanar ca mult mai mult e ochiul decat vorba cel ce face sa-ntelegi, sa simti, sa stii, nu sa iti para.

Iar tanarul stia de-acum ca pretuire pui pe cum simti omul, nu pe cum se-arata el din vorbe sau vesminte.

Asa ca ei sopteau incet, putin, pasind ca fulgul...

Si iata-i ca se-aseaza langa drum, cumva gasind un trunchi batran, culcat, rapus pesemne de furtuna sau de batranete.

Lemnul inca mai pastra caldura zilei ce acum se rispea in albastriul serii.

Stateau si se uitau in liniste la cer. O pace blanda, calda, flutura incet, miscand alene aerul inserarii.

Privind la luna, tanarul zambi, apoi se-ntroase spre batran:

- Mi-ai spus odata, bunule, ca pot atinge pacea si, daca o pierd cumva, o regasesc. Stii ca acum stiu gustul ei. Dar vezi, aici e lesne sa ma las in pace, in iubirea asta buna care ne inconjoara, e peste tot, mereu.

Ma-ntorc insa curand acolo, iar, in lumea zbuciumata a orasului. E alta lume si mi-e jale sa stiu de-acum ca ma voi pierde. Voi fi cuprins de pacla aia groasa si grea, oricat m-as stradui sa tin in mine linistea de-acum.

Mi-ai dat atatea daruri... Mi-ai deschis ochii, m-ai dezbracat de zgura, de osteneala si de frigul fricilor si al maniei. Dar vezi, acum sunt nou si gol, sunt ca un prunc. Voi fi napadit de buruieni, si nu va fi aproape nici padurea, nici marea, nici muntele, sa pot sa ma scutur, sa ma curat, sa ma limpezesc...

- Opreste. Stiu ce vrei sa spui. E ce au spus si altii, inaintea ta. E greu, asa e, sa te umpli iar de pacla... Dar vezi, cand afli cum sa scapi de ea poti sti apoi si cum sa nu se mai prinda de tine. Poti ajuta pe altii, calatori ca tine. Oameni ce vor sa fie vii, nu umbre obosite pe pamant... O sa iti dau un ultim dar, acum.

Si mana arsa de soare a batranului se strecura incet in vechea lui desaga, scotocind. Si ca si cum ar fi fost de cand lumea acolo, dintre cute rasari, mandru, stralucitor si proaspat... un trandafir.

Rosu ca sangele, cu catifea varstata visiniu pe margini de petale, semet, intocmai ca un print...

De n-ar fi fost sa-l tina chiar batranul de inaltul lujer, ai fi zis ca trandafirul este prins chiar in pamant, ca e hranit tot timpul. Asa parea de tanar si de plin de viata.

-Un trandafir? Cum poate sa m-ajute? E-adevarat ca e frumos, e proaspat si plin de lumina. Dar va pieri...

- Depinde doar de tine. Nu doar sa-l tii in apa sau sa-l pui iar in pamant. Ci mai ales sa fii cu el. El te va tine curat si limpede, ca pe el insusi. Asa ca tot ce-ai dobandit in munti – linistea mintii, pacea sufletului, puterea de a fi mereu atent – se vor pastra si chiar se vor intari.

In fiecare zi priveste inima trandafirului. Gaseste timpul sa faci asta. Fii acolo cel putin un ceas. E pentru tine si-i de mare pret tot timpul asta. Fii linistit, priveste, simte. Soarbe frumosul, cu parfum, lumina si culoare. De fiecare data vei gasi o alta frumusete, o lumina noua. Priveste ca si cum abia atunci vezi prima data. Si gusta din tot ce poti simti. Fii acolo, in inima trandafirului.

Asa vei sti sa te pastrezi in tine, nu in povestile ce mintea ti le face iar si iar... Se va taia si risipi si pacla ce vine-n fiecare zi in lumea ta si te apasa. Tu doar respira, soarbe-i frumusetea. Si lasa-l si pe el sa te respire...

- Si trandafirul nu se va usca? Deloc? Nicicand?

- Eu stiu? Ce crezi?

Ramase tanarul tacut, doar atingand cu multa gingasie floarea. Si tot privind adanc in miezul ei, se prinse-n vraja... Mai ramase doar respirul...

Si zambetul batranului, cumva, pe coltul de argint al lunii.

.
 .
Nota: ideea contemplarii inimii trandafirului nu-mi apartine. E a lui Robin Sharma.

.

Sehrazat

. Din Povesti, se desprinde din nou...

                                                                  SEHRAZAT 
.
.

foto

Intre umbrele serii, umbrele oamenilor lunecau peste pietre, transformand rosul zidurilor in cafeniu.
Flacarile focului jucau tragand de umbre in sus, latindu-le intr-o parte si-n alta.
Murmurul noptii, adunat in nor miscator de soapte, rasete, latrat de caini si fornait de cai, torsese fuior des peste cetate, strecurandu-se in fasii groase pe ulitele prafuite, pana in odaile caselor mici si scunde.
Doar acolo, in fata vechiului han, pe spatiul generos de langa fantana cu margini de piatra albastrie, nedormitii cetatii se stransesera roata in jurul batranului. Acesta povestea.
Vorbele batranului curgeau lin, intrerupte din cand in cand de oftatul multimii ori de rasul si plansul cuiva. Impletite cu vorba, sunet de fluier si cate un zuruit de toba. Baiatul si fata insoteau povestea cu sunet, sa-i dea mai usor ascultatorului gustul dorit de povestitor.
Cand si cand batranul privea in multime si ochii-i sclipeau usor, incretind in colturi cate un zambet ori impingand cu barbia, ca semn.
Zambet si semn erau culese de privitorul din umbra. Infasurat in panze, privitorul parea a fi femeie. Doar ochii i se vedeau, lasand sa se amestece in ei cate o izbucnire rosiatica a flacarilor . Focul din mijlocul cercului veghea ascultatorii si dansa.
Peste capetele multimii, printre umbrele noptii, cei doi, batranul si privitoarea teseau panza unui nume...

Si iata ca fluierul se lasa alaturi de baiat, iar toba micuta cobori in poala fetei.Copiii plecara capetele spre multime, care izbucni in vociferari si batai de palme. Destul de iute ascultatorii se risipira spre case, lasand langa fantana doar batranul si privitoarea. Copiii se strecurara si ei spre caruta ce avea sa-i adaposteasca pana in zori.
Privitoarea se apropie de batran, ajunse, se ghemui si se pleca spre picioarele lui.
Mana zbarcita se strecura de sub haina si atinse usor valaul matasos.
Ridicand capul, femeia lasa valul pe spate, lasand sa i se vada fata. Zambea.
Se strecura intre palmele calde ale batranului, care o mangie usor pe frunte.
- Sehrazat...
- Bunule...
- Ai lipsit doua nopti. N-a venit mahnire... doar o unda: se facea ca aveai iar de lucru...
- Bunule, tu stii. Am lucrat iar la limpezirea viselor. Ce sa-i faci, inca nu-i usor somnul domnului meu. Acum este insa mult mai bine.
Bunul stia.
Cand venise prima data, Sehrazat era o copila. se imbracase baieteste si ajunsese in cerc, pana in primul rand. Copiii de atunci o primisera langa ei si ea alesese toba, nu fluierul. Batranul stiuse atunci ca e fata. O lasase in jocul ei, asa, pana cand vraja o stapanise asa de mult, o legase de ochii batranului care in timp ce o privea ii indeparta acoperamantul capului.
Fata era insa in vis:
- Si...? si...? Ce a facut Zein?
- Zein, frumoasa Al-Mawassif, a scos lauta si a inceput a stihui si canta. Iar tanarul isi potoli furtuna din suflet si se intoarse cu pace spre fratele sau. Lupta inceta si plecara cu totii in liniste.
"Slava lui Allah!" strigara din multime ascultatorii, trezind pe fata din reverie Si atunci isi daduse seama ca batranul o descoperise.
Pe urma au stat de vorba, iar batranul a inceput sa o invete multe, si stihuri si cantece, nu doar povesti.
Si ascultatul dincolo de vorbe, in tacere.
Si mersul stelelor si statul pamantului...
Vezi bine, Batranul era un adevarat Povestitor.
Cand fusesera noptile cele lungi, cele o mie si una, Sehrazat se strecurase ziua in caruta batranului, adunand si slefuind povestile cu care-si hranise barbatul si isi salvase viata. A ei si a altor fete ce ar fi picat sub blestemul maniei celui tradat.
Incet, Sehrazat bortelise armura acelei manii, lasand-o sa iasa si sa se duca. Incet, povestind, inlesnise curgerea veninului pana la limpezirea omului pe care ajunsese sa-l cunoasca si sa-l iubeasca.
Povestile schimbasera multe. De atunci, ea venea in fiecare noapte pret de un ceas ori doua, sa mai asculte. Batranul era fericit ca acum ea faurea la randu-i povesti minunate.
- Acum ce mai croiesti? intreba el.
- Hmmm... Ti-am luat Pasarea Roc. O sa fie in calea unui calator pe mare, un visator, un indraznet ce va descoperi comori si prieteni. Domnul meu nu a calatorit, dar isi doreste mult. O sa-l ajut sa o faca intai asa, in poveste. Prietenii... si-i va gasi si pe ei cand va incepe sa-si caute iar credinta, pe care si-a pierdut-o.
- Aha! Sa-mi aduci si mie povesti cu calatorul asta. I-ai pus nume?
- Pus. Sinbad, asa o sa-i fie numele.
- Sinbad. Frumos...
Batranul privi peste capul tinerei femei, desfacand undeva, in timp, fasiile vremii si vazand:
In linistea noptii, intre perdelele de matasuri subtiri, Sehrazat tese povesti si vraja pentru omul ei. Acesta asculta, sorbind si visand si el, cu ochii deschisi, calatoriile curajosului Sinbad.
El o priveste si asculta. Sehrazat simte topindu-se si mai mult bulgarele strans in inima lui si se bucura. Ea stie ca povestile vindeca si deschid drumuri.
Si mai crede ea ca el o asculta doar pentru povesti...
Dar batranul vede in inima ascultatorului si stie. Nu doar povestea o soarbe ascultatorul. Ci si mierea ochilor aurii...
Acolo, in mierea aceea se va scufunda in curand, descoperind comori mai mari decat ale lui Sinbad...
.

Povestea Povestitorului . Partea intai: Inceputuri.

Dragii mei, am sa va spun o poveste...
O poveste adevarata. Povestea unui vis care se implineste. Ceva ce tot visez de vreo trei ani - mai tare, mai cu foc de vreun an: Sa fiu ce "ma vedeam" si inca nu stiam ce vad: Povestitor( Povestitoare...)
Da, incep in sfarsit seri de spus povesti...  
.

Am fost odata, iaca, si eu pe lumea asta.

Visam sa fiu una si alta, sa fac una si alta...  Ooo, visam...

De copil imi croiam sfarsituri diferite la povestile si filmele care nu aveau ceea ce mai incoa' am aflat ca se zice "happy end".

Ca si cum povestile s-ar sfarsi vreodata... Pana si cea mai "simpla" poveste zice  "si or mai petrece inca si astazi"... "traind si nemurind"...

(asta, cu nemurirea – vezi ca e un verb, mai draga! infinitivul lung de la "a nemuri" - e alta poveste)

Si m-am tot urcat si coborat eu prin lumea asta si prin altele, incercand si eu sa aflu ce-i cu mine.

Nu, la inceput n-a fost de fapt asa. Incercam sa fac ce s-ar fi cuvenit sa fac, dupa cum "e legea firii". Dar vezi ca firea  - tot verb, mai draga, infinitivul lung de la "a fi" , adeca de la "ocupatia" noastra de baza  (paradoxal, nu? ),  nu era sa fiu asta sau aia dupa cum zic unii si altii.

Asa ca mi-am luat de cateva ori cate o lume in cap si am pornit unde vedeam cu ochii... De cateva ori de la inceput, "de la zero". Ca acum, de pilda...

Si uite ca intr-o buna zi m-am trezit... M-am trezit, adica, si mi s-a luat un val de pe ochi. (Nu zic ca vad perfect acum, dar ceva ceva tot s-a facut...)

M-am vazut pe mine in feluri nemaivazute pana atunci. Si am inceput sa inteleg asta, cu "da-te la o parte si lasa sa faca pe Cel care face".

Eh, grea trebusoara!  Dar izvorul Iubirii a udat bruma asta de intelegere si a iesit timid, incretita si rasucita de efort, o micuta si firava plantuta. Care a inceput sa creasca, mai udata, mai neudata...

Of, de fapt chiar a fost udata cu lacrimi multe, daca ma uit bine in urma. Ca nu pricepeam yo de ce sunt purtata inspre cate ceva, de ce fugeam de altceva...

Iarba asta a crescut, alimentata si de focul pasiunii, care crestea si crestea. Udata cu apa si foc, draga de ea... Si s-a facut maaare, mare, ca si vrejul de fasole fermecata. Si a ajuns... unde, Doamne? in Lumea de Sus. Tocmai acolo a ajuns, unind Cerul si Pamantul...

Aducand Cerul pe Pamant... Aducand inSpir(it)ul in biata cana de lut vorbitoare...

Si asa a aparut acea zi din viata mea cand m-am asezat frumusel  jos, langa micuta flacara a lumanarii si am chemat Povestea. Si am lasat-o sa iasa si sa faca ce vrea, cum vrea ea. Si oamenii din jur au tresarit, caci au simtit... Oooo, daaa,  AU SIMTIT!  Au dat de miezul ala fierbinte si gros si puternic si bun, care ne hraneste pe toti. Forta Vietii, Seva, Apa Vie, Focul... fiecare cum a simtit el acolo, in trupusorul lui.

Asta, asta e ceea ce incerc eu sa zic ca-i Povestea. Si Povestitorul.
Ca si la Dansator si Cantaret... Fiecare – Cantaretul, Dansator, Povestitorul – chipuri ale Spiritului- vine si umple omul, care e un receptacul, un primitor . Acesta, daca sa goleste pe sine si se da la o parte, lasa sa vina in lume, curat, neatins, limpede,  Spiritul... Inima. Sufletul Lumii. Sub felurite feluri: Cantec, Dans, Poveste... se tese vraja care ne aduce pe toti inapoi, in linistea inimii noastre. In Locul-unde-totul-e-posibil. Fantana din care tasnesc in lume toate: lucruri, fiinte, idei. Viziuni. Magie.

Locul ala ca o maneca ce infasoara Mana Care A Scris. Locul baghetei fermecate. Locul unde ne putem aminti de "Indrazeste! Eu am indraznit si am cucerit lumea"...

Ei, si iaca ca acum sunt aici, asezata pe marginea cercului, langa flacara micuta a lumanarii, ori din cand in cand langa focul din mijlocul cercului.

Si in sfarsit, spun Povesti...

 (Undeva, in Bucuresti...)

 .

Amintiri de primavara: Am avut jumatate de barca...

.
Mi-a venit iar, azi, aceasta amintire. Face parte din recapitularile prin care tocmai trec.
Si asta, partea cu reparatul barcilor, e din ce in ce mai interesanta...

...foto

Nu stiu cum a fost, dar asa a fost, jumatate. Pe tarmul meu unde fusesera candva ramasite din alte naufragii, printre plase si odgoane, farame de catarg si de panze, mi-a venit, nu se stie de unde, o jumatate de barca.
Parca fusese taiata pe lung cu un cutit urias, era fix jumatate... Frumos lucrata, cu jumatate de sirena de lemn in capat, data cu straturi de lac transparent si colorat...

M-am uitat la ea multa vreme.

Stau deseori pe tarmul meu, privind la mare... In fiecare dimineata si aproape in fiecare seara. Tarmul asta e fermecat. M-am prins de asta acum vreo douazeci de ani, cand am ajuns prima oara pe el... Fugisem mult, muuuult, fara respir aproape, si am alunecat intr-o scorbura de copac. Trecand prin ea, am intrat in apele de sub pamantul padurii, care m-au scos in cele din urma aici, pe tarmul asta linistit, unde imi urmaresc rasariturile si uneori apusurile Soarelui meu.
In locul asta mai ajunge cate cineva, naufragiati din cine stie ce furtuni, ori fugari ca si mine, si atunci am tovarasi de poveste si de narghilea...
O, da... Am adus pe tarm o masuta sculptata din lemn de cires, cateva balansoare, o mica etajera cu cartile mele preferate, un ochean formidabil, cu care pot privi si vedea bine pe Luna, si bineinteles narghileaua... Uriasa pipa de apa din Egipt...
Mai am si samovarul enorm pentru ceai si canile de pamant pentru cafea. Din cand in cand prietenul meu de aici, un papagal albastru, mai aduce cate ceva, sa ne imbogatim ziua. Flori, fructe, pene, tot felul de chestii pe care el le gaseste, cine stie unde...

Ei, si am avut si acea jumatate de barca. M-am chinuit s-o tarasc mai sus pe mal, sa vad ce si cum. Primul gand, acela ca-i doar jumatate, m-a infiorat... Putea sa pluteasca, evident, fiindca ajunsese asa la tarm... Dar nu era firesc, pentru o barca...
M-am hotarat sa o ajut. Nu-s deloc o persoana puternica, n-am forta prea multa, dar am ajutoare. Am suflat in micutul fulg ce-l tin la gat, impreuna cu alte minuni, si a venit Regina Albinelor. A vazut si, cum ea e regina, a priceput din prima. Indata roiurile de albine au intunecat zarea, s-au invartit un pic si au disparut, spre muntii din spatele nostru. Apoi papagalul a preluat cea mai dificila sarcina: aducerea lemnului pentru jumatatea ce trebuie refacuta. M-am trezit si cu pescarusii ca pipaie bine nisipul cu piciorusele lor langa barca si apoi o iau catre larg, comentand ei stiau ce cu tipetele lor, atat de dragi mie...

S-au intors solii mei care cu ce a putut. Mii de albine au venit cu fire de in, si au tesut panze o noapte intreaga. Papagalul a venit manand din urma niste ursi mari cat muntii, care au adus lemnul gata taiat si au asezat bustenii frumos unul langa altul, alaturi de barca. Iar pescarusii au purtat in cioc, invelit in frunze necunoscute mie, clei de cel bun, sa prindem bine lemnul... Si lac au adus, din indepartata China.
Ei  au facut tot intr-o zi si o noapte, eu am mesterit saptamana intreaga la taiat si lipit... Dar mi-a spus tot, cum sa fac, Omul din Luna. El stie, de la pescari, cum se face, doar i-a privit de atatea ori...
La sfarsit, cand a fost gata, am impins-o un pic in apa, sa vedem daca nu sunt sparturi. Nu, tocmai bine! Barca lucea ca noua, desi o jumatate era veche si deja purtata prin furtuni. Am fost tare mandra de ea. As fi incercat sa vad cum e, dar nu ma pricepeam sa vaslesc.

Am tinut-o asa, pe tarm, privind-o cum straluceste, frumos lacuita, in soarele diminetii. Femeia-sirena din capat era frumoasa-frumoasa, cu plete valurite – muncisem mult la "amanuntul" asta – si sani rotunzi, cu care sa sparga apa...
Imi urmaream Soarele iesind din ape in zori... Ma leganam in balansoar, uneori cu un cantec, alteori sorbind din cafea... Printre valatucii de fum al pipei de apa, albastrul cerului se rasfata, intinzandu-si nuanta perfecta peste toata plaja, pe mare, pana haaaat! Departe de tot.

Intr-o zi a venit... Pe o pluta mica-mica, doar cu o carma dintr-un bustean, cu o ramura inverzita infipta intre lemne. Un marinar. S-a apropiat de tarm si a vazut barca trasa pe nisip. Intai a ramas asa, nemiscat, purtat doar cu tot cu pluta pe ape... Apoi a inceput sa gesticuleze, sa strige, sa rada...
A ajuns la tarm si a coborat. A alergat la ea, a pus mainile, a mangaiat-o, a pipait-o, insistand mult peste parul de lemn, cu valurite fire sculptate migalos.
I-a dat ocol de cateva ori. Apoi a venit spre mine. Il vedeam asa, in soare, cu pletele lungi, ude si pline de sare, cu pielea bronzata, si ii simteam mirosul marin. Venise din mare, de acolo de unde am venit si eu, cand am venit...

Am citit in ochi intrebarea, l-am poftit pe balansoarul de langa mine. Cana de ceai era gata, aroma i-a mers la inima, stiu eu... A ras inca o data, cu ochii marini spre narghilea. I-am intins mustiucul, si a tras cu nesat aburul, cu un oftat de usurare...
Am stat asa pana seara, leganandu-ne pe balansoare si povestind incet, bland, intre ceai, cafea si fum de narghilea... Venise de departe si avusese multe furtuni de infruntat. Barca fusese taiata odata cu inima lui... Ii trebuise mult timp, enorm de mult, sa-si refaca inima. Dupa ce reusise, pornise iar pe ape, cautandu-si barca. Stia ca este inca, si ca o va gasi.
Si iata, o avea, aici, si inca refacuta. Era atat de fericit!
A vrut sa plece, pe lumina lunii. L-am rugat sa mai stea. Dupa atat timp, ce mai conta o noapte? Si-apoi e bine sa pornesti pe ziua... A stat. Am vorbit cate-n luna si-n stele. Ne-am impletit povesti atat de asemanatoare... Desi nu fusesem pe mare atat, furtunile lui fusesera si ale mele. Ne-am gasit cantece pe care le stiam, la fel, si am cantat pana la ziua.

In zori, l-am insotit pana la barca. Am impins-o amandoi in mare si el a intrat in ea, clatinand-o fericit, sa o simta sub talpi.
S-a intors cu fata spre mine si mi-a facut semn sa intru, sa facem o tura de-a lungul tarmului. Am urcat si am primit cu mare incantare darul... Un drum, cu barca aia... Tare blanda a fost marea atunci. Drumul lung, lung... Au venit pe langa noi si albine, si pescarusi, si papagalul albastru s-a tot fatait pe micul catarg, ciocanind din cand in cand panza...
Intr-un tarziu, am revenit pe mal. Marinarul trebuia sa plece. Mi-a promis ca mai vine, sa mai facem cate o tura cu barca.

I-am promis ca-l astept. Oricum, diminetile si unele seri sunt aici, pe tarm, in locul asta in care linistea si lumina solara, un papagal albastru, albinele, pescarusii, narghileaua mea si cu mine ne pricepem iata, atat de bine, sa reparam barcile-jumatate...

.

Nu mai am nevoie sa ma duc nicaieri

.

sursa foto

Nu mai am nevoie sa ma duc nicaieri

Nu mai am nevoie sa fac ceva

Sufletul imi e ca o apa, ca un lac de munte.

Am vorbit iar cu Iubitul, in felul nostru nou si drag,

Fara cuvinte, doar pe suflat, doar pe duh...

M-am intrebat zilele astea cate ceva din ce ma intrebam deseori mai demult.

N-a mai fost mare lucru acolo. Nu mai era nimic de...

M-a uimit la inceput, m-am obisnuit mai pe urma, mi-este drag deja:

Nu mai este ceva de stiut.

S-au facut toate ca la inceput, si,  fara sa fi cerut intr-un fel, acum stiu cum au fost inceputurile.

Nici un fel de strigat de victorie, nici un salt pan-la cer...

Asa e firesc, asa e firescul...

A fost  doar un ras, la inceput, apoi multe lacrimi de re-cunoastere, de recunostinta.

Apoi asezarea in liniste, semanand cu linistea in care stateam pe scaunelul de lemn, cela mic, de la tara...

Linistea dinaintea focului in care jucau cocenii fumatori, cu povestile si rasetele noastre copilaresti

Linistea aia cu gust de gutuie, atat de draga, atat de rara...

Nu e nostalgie, nu e durere de tanja a ceva de demult, e placerea reinvierii a toate, puse acum, aici, in palma.

Parca sta timpul, desi  vad in cutia postala plicuri cu "data postei"

Parca sta lumea,

Desi misca vantul asta usor, cu miros de primavara.

E o pace de punct, de miez, de-nlauntru,

Desi se roteste bland si inca alb pamantul...

Mi-e mana usoara si vie, ma uit la ea si ma minunez

Ce minunatie e asta, sa fii aici, sa umbli si sa atingi...

Mi-e plin si mi-e bine cum nu mi-a fost niciodata.

Nu mai am nevoie sa ma duc nicaieri.

.

DeLyrium

.

foto

.

Cercul miscator, dansul rotit...

Viata insasi se misca prin viata

Suflarea asta vrajita, care fierbe in fiecare fibra, arde

Arde nedureros, arde iubind...

Se muta muntii, daaaa... se muta muntii

Se misca marile. Acum se urca, sunt ridicate pana-n cer,

acum se lasa lin si-s neclintite,

ca lacurile muntilor.

Curge tot, se misca tot, apoi chiar totul sta...

Pana si stand se invarte intruna, precum e miezul statator

din mijlocul unui vartej...

Miere si aur, dulceata si balsam...

In invartire se ivesc si pot vedea toate cele traite-n viata.

Apar, aduse de vartej, se-aduna sa le vad pe toate.

Apoi se rispesc, purtate de vartej acolo, in nimicul de pe margini.

Ramane, vie, doar rotirea, ramane focul viu

Flacara asta care arde tot

Pana ramane numai Dumnezeu.

Cel PreaIubit, Cel Dulce, Cel Frumos...

Acuma stiu de ce s-a spus "Mangaietorul"...

.

Iubirea

.

Iubirea este flacara aceea care

atunci cand este aprinsa

arde totul.

Doar Dumnezeu ramane.

RUMI          RUMI            RUMI          RUMI          RUMI         RUMI        RUMI      



.

Nebunia Iubirii

.

.

Cand a venit, am recunoscut-o. Mai venise de cateva ori, ma atinsese doar usor si se retrasese putin. Imi vazuse frica si se trasese putin inapoi, ca sa ma lase sa ma obisnuiesc.

Doamne, se trasese Ea inapoi... Dar nu se putea risipi, nu avea cum, pentru ca nu avea unde. Pentru ca Ea este peste tot. Nesfarsita Iubire...

Am trait cateva luni intr-o nuca. Ma micsorasem, eram prinsa acolo inauntru, in propria micime, in plangerea de mila. Ma sufocam. Incercasem sa ies si zbaterea a avut ceva roade. Cat sa pot sa imi umflu plamanii si sa tip iar: „Scoate-ma de aici!” Am primit atunci visul, care mi-a aratat cum, dar nu facea in locul meu.

M-am pus si-am facut... In cele invatate mai incoace, se poate face ceea ce doar visam candva: bagi mana in viata si o rasucesti... Asta ziceam eu mai demult, mandra de „metafora”. Habar n-aveam ca asta e chiar „chestie concreta”. Cand te izbesti de blocaje, cand se inchid usile, cand nimic nu mai merge dar si ceea ce sta e chinuitor, se face Vartejul. Forta vine si spulbera ceea ce e de spulberat, asaza ce e de asezat, astfel incat sa se restabileasca armonia. Echilibrul. Sa fie din nou inspir si expir, curgere... Vartejul creste si se hraneste 28 de zile. Apoi se dizolva, plecand de unde a venit.

A 28-a zi a fost pe 14 februarie. De ziua indragostitilor...
Eram intr-o librarie si voiam si eu o „carte dulce”. Si prietena mea cea mai buna mi-a aratat-o.

Elif Shafak - Cele patruzeci de legi ale iubirii

Am tresarit cand am vazut-o. Am simtit iar vantul ala, aripa care venise si se retrasese.
Am promis ca o citesc abia a doua zi.

Au fost trei zile si trei nopti. Trei nopti in care nu am prea dormit. Eu, care pot sa dorm si facuta pachet, intr-o sacosa...

Trei zile si trei nopti am delirat. De data asta, aripa nu s-a mai retras. Macinarea aia din ultimele luni pregatise terenul. Eram praf, cu inima deschisa, sub cer, plutind pe ape. Asa ca s-a revarsat cerul si a umplut cupa, atat cat a fost ea de larga atunci.

Prima zi, am crezut ca mor. Intalnirea dintre Shams si Rumi... Traita de cateva ori, stiuta pana la durere. Daca pana acum ma infioram la poemele mistice, ajungand sa ma las doar putin in betia Iubirii, cam atat cat te pleci pe ghizdurile unei fantani, acum n-am mai putut. M-am tinut strans, cu mainile amandoua, acolo, pe margine... Mi-era frica. Mi-era frica de Nebunie. Nebunia Iubirii. Cea care face ca tot sa se schimbe, fara putinta de control. Fara sa mai stii de tine. Doar de Iubitul.
Stiam insa ca o sa alunec. In carte era si fantana...
Aia, intalnirea dintre Shams si Rumi... Am mai vazut-o. Am trait-o, si nu o data. Povestile cartii curg si de fapt sunt scoase din mine. Ele vin de departe, din adanc, stiute fir cu fir, picatura cu picatura, respir cu respir...

Mi-a fost rau, prima zi. Sfasiere intre doua lumi. Una cu cifre care nu ma interesau catusi de putin, alta in care ascultand despre cifre, scriam pe caiet si tipam: SHAMS! SHAMS!SHAMS!
Am umplut o pagina, cu ochii stransi. Lacrimile ar fi curs incontinuu, dar invatasem demult cum sa plang inauntru.

Iubirea atinge si sparge pe dinauntru, face loc si te scoate din nuca.
Oricat de mizerabil te-ai simti si ai fi, cand Ea vine in curgerea aia groasa si involburata, nu O poti opri.

Am plans tot drumul pana acasa, nu conta ce vedeau oamenii din metrou, din autobuz, de pe strada.Ma regaseam iar cu Iubitul, asa cum n-a mai fost in viata asta, dar cum stiam din altele...
M-am perpelit toata noaptea, vorbind cu Iubitul. Si soaptele Lui au fost mai vrajite ca niciodata, si lumea s- a invartit in nebunia aia tot timpl, si am fost iubita ca niciodata in viata asta.
A doua zi, iar, in carte. Shams si Rumi, lumea din jurul lor, legile Iubirii, asa cum le povestea Shams. Lumea s-a colorat in nesfarsit aur si miere, zapada plina de curcubeu... Cifrele erau albastre, aerul zbura, il vedeam in fasii, oamenii pe care nu-i intelegeam nu mai contau, cei pe care ii intelegeam erau din ce in ce mai multi.
M-am umplut de blandete.
Mi s-au rupt zidurile inimii, coaja de nuca se topise demult...
Am stat acolo unde urasem sa stau, ascultand ce urasem sa ascult, si totul era un cantec...
SHAMS! SHAMS! Imi canta inima. Ma umpleam de bucuria regasirii cu aripa Iubirii, ma scufundam si ma inaltam de cateva ori pe secunda... De fapt timpul a disparut atunci, a ramas un fosnet dulce, o adiere, un sarut...

I-am scris lui Elif Shafak, autoarea cartii. Nu stiam ce sa-i spun, a fost doar o multumire, asa cum facuse Ella catre Aziz... Nu conteaza daca vreodata va citi sau nu. Trebuia sa ii spun. Stiam ca oricum ea stie ce face asta, ce a pus ea acolo, in poveste. Nici ea nu e in afara Nebuniei Iubirii.N-are cum.

A doua noapte de cantec si poezie...

Toata noaptea m-ai tinut in brate, Iubite...
Nesfarsita iti e Iubirea si multa mi-ar fi si mie, de-as putea s-o cuprind...
Mi-e inca prea stramta cupa, sunt inca putina in fata Oceanului nesfarsit al Iubirii Tale...
Mi-e plina rasuflarea de dulceata Ta, mierea Ta curge prin cuvintele mele,
Desi sunt mai mult in tacere...
N-as mai vorbi, n-as mai rasufla, de teama sa nu Te risipesc...
Dar Tu esti peste tot si nu este loc in care sa nu curgi Tu...


A treia zi, deja mai bine. Nu mai era nevoie sa incerc nimic. Blandetea se misca prin mine, eram ca si Tine, dulce...

Am alunecat in fantana Iubirii, am alunecat...
Si m-am scufundat aolo, ajungand in cer, fiind in ceruri...
Valul Lunii m-a inconjurat, stelele-surioare au cantat ca si mine, argintiu si auriu, cantece de Iubire...
Nebunesc este totul, pierdere si rapire, nu mai e jos si nici sus, doar Rasuflarea calda si dulce...


Dulce blasfemie. Asa se numeste cartea dinauntrul cartii.

Duminica de ieri am indraznit si am mers intre oameni, acolo unde cativa se intalneau sa impartaseasca din ceea ce au adunat in calatoriile lor. Urma sa povestesc si eu. Despre ce? Despre cine? Ce vorbe sa tina Asta? Ceea ce ma facuse sa plang tot drumul pana acolo, nevazand decat Soare? Ceea ce canta in mine?
Si peste toate acele lururi serioase si grave si adevarate, m-am trezit ca as vrea sa le povestesc despre Nesfarsita Iubire.
Care, asa cum se zice in carte, nu poate fi lamurita, poate fi doar traita. Dar care le lamureste pe toate.
Si am spus cat am putut. Putin, adica. Mai mult au fost povestile si Cantecul. Ala care vine din launtrul in care nu mai salasluieste nimeni, doar sufla Iubirea.
Cineva s-a incruntat. „- Nesfarsita Iubire?” Adica poti sa iubesti si un purice?
- Si.
As fi raspuns „si un paduche, si un vierme... si pe cel mai nenorocit crim...” Dar m-am oprit. Inca nu era timpul. Intram in Dulcea Blasfemie...

Cineva m-a luat sa vorbim. Era o intepenire, o durere, o secatuire.
- Ce sa fac?
- Ce vrei? am zis
- Nu stiu. Asta e, nu mai stiu ce vreau.
- Stiu ca asta e cea mai grea intrebare. Bine. Ce nu mai vrei?
- Asta si asta si asta...
- Bine. Ce vrei in schimb?
- Libertate.
- Si cand ai avea-o, cum te-ai simti?
- As fi eu. As fi cum vreau eu sa fiu.
- Si cum ai vrea sa fii?
- Iubita.
- Asta e. Lasa pe ce nu mai vrei. Cufunda-te in schimb in Nesfarsita Iubire. O sa vezi... O sa vezi. Cand vine Ea..
Ochii i s-au topit in lacrimi. Fata i s-a schimbat, s-a indulcit, s-a aerisit...
- Stiu. Cand vine Ea nu mai conteaza nimic.

Deja simtise aripa.

Nu i-am zis de frica de dinantea lasarii in fantana. Asta e pentru fiecare de trait. Nici de betie, nici de nebunie...
Oricum, acestea nu se mai pot decat primi...

Acum imi petrec vremea clipind des, ca sa ma obisnuiesc cu starea asta, si mi-e mai bine. Oricum, mult mai bine decat in prima zi.
Cu exceptia faptului ca imi vine sa cant tot timpul – si chiar o fac, acasa si pe strada, mai putin la birou – si am luat la recitit cartea – ceea ce nu stiu ce va mai aduce - in rest, cam asaaaaaa...
.

Cantecul femeii de pescar

.
Azi am sa cant iar cantecul asta:


Femeile din jur imi spun ca nu mai vii...

"Sunt nebune, ele sunt NEBUNE!

Eu stiu, iubitul meu...
Toate in jur imi spun ca esti mereu cu mine...

In vantul care arunca nispul prin ferestre de sticla
In apa care canta in ape, in focul murind,
In caldura patului, pe bancile goale,

In pieptul meu
Tu esti mereu cu mine."

(Barco Negro)

Cantecul Marizei este din mine, din sangele meu... Am strabatut ziua impreuna cu aceasta sora a mea, care stie atat de adanc asteptarea si dorul...
In lume sunt multe asemenea glasuri ce canta din inima, si atatea inimi care aud si se unesc in cantec, aducand aceeasi chemare dragostei. Ea ne tine in acelasi respir, deschisi catre Sufletul Lumii.

In timp ce ziua se destrama, m-am lasat tot mai adanc in tacere...
M-am intins aici, pe mal, privind valurile care mangaie nisipul cald, purtator al urmelor pasilor tai.

Mareele vor veni si-mi vor uda parul, tragandu-l inspre ape... Sarea lacrimilor se va topi in apa marii. Unindu-se cu atea lacrimi ale femeilor de pescari, plecati departe in barcile lor, pe mari departate...
Sarea din ape va albi usor barca ta neagra, acolo unde esti, departe...

Am invatat sa astept si stiu, orice ar zice nebunele femei, ca te vei intoarce... Tarmul il spala apele dorului... Apele taie din el, micsorand pamantul, marind apele, marind departarile.
Am sa inchid ochii, sa opresc lacrimile, sa nu mai mareasca apele, sa nu mai creasca departarile. Prin pleoapa inchisa voi privi si te voi vedea cum plutesti in barca cea neagra, in linistea nemiscata a apei.

Ma rog de Luna si de Stele sa-ti trimita razele Dragostei, sa lumineze calea catre casa. Ma rog de Soare sa-ti dea caldura si mangaierea, sa-ti arda nelinistile si sa-ti spuna despre acasa.
Oricat de lung ar fi drumul, intoarce-te! S-a sfarsit vremea luptelor si a furtunilor. A cautarilor. Linistea apei ti-a oglindit chipul si a raspuns intrebarilor tale. Acum stii.

Intoarce-te. Lasa-te in linistea de acasa.
Aici toate te stiu si te iubesc: pomii si iarba, casuta mica de pe plaja, fantana si mica gradina cu irisi si trandafiri...
Si mainile mele asteapta sa-ti mangaie obrajii arsi de soare. Sa-ti mangaie ochii care, in sfarsit, au vazut.

Intre copaci, vanturile murmura cantecele marii si imi spun ca stii si ca ai primit chemarea.
Raman aici, pe mal, urmarind cu ochii deschisi calatoria soarelui pe cer. Privesc acum linistita, stiu ca el te aduce acasa.
Si cant, impletind cununa de flori, sa te primesc ca pe regele meu, intors victorios din cautarea vietii sale si din batalia cu sine...

Amintiri. Primii pasi pe Podul Curcubeu

... si umbrisuri

Asa intitulasem postarea asta, acum doi ani. Azi o revad si incep sa vad cam ce vedeam inca de-atunci...
A venit iarasi vremea in care tovarasii mei de drum calatoresc spre umbre. Vremea in care faurim poteci si desenam harti noi.
...

foto

Uneori, tovaras de drum, umbra vine imbratisat, in jur...
Te asculta mai bine ca orice prieten, te stie mai bine ca orice iubit.
Usoara in pas langa tine, grea de purtat cad te prinde caus, in zilele coborarilor in adanc te tine bine, te tine in tine.
Sa nu te desfasori, sa nu te rasfiri, sa nu te desfiri...
Sa te asezi bine in tine si invelit, infasurat in propria umbra ca intr-o mantie, sa cobori...
Acolo, pe fiece treapta , o parte din tine, tacuta, te priveste.
- Ma stii? Ma mai stii? Ascunsa si totusi ghicita-ntrebarea din ochi.
Tot de umbra sunt ochii, tot ai tai...
Te lasi pe fiece treapta, pasind mai departe, mai jos...


Undeva, in adanc, e luntrea. Paznicul trecerii apei iti cere tribut.
- Te intorci. Aceasta e plata, sa vii inapoi. La venire, imi dai din povestea trecerii macar o biruinta. Imi tine de hrana pe drumul pe apa.
Ma invoiesc si urc in luntre.
Alba e apa, ca o ceata, laptoasa de tot peste tot adancul. Nu pot vedea in apa, parca e un nor curgator.
Luntrea pluteste inspre nu-stiu-ce si nici ca pricep unde mergem.
Ma uit la luntras si nu-i vad fata ascunsa in acoperamantul alb, prelungit in strai lung peste umeri, peste trup, pana jos. Imi dau seama ca nici nu-i vad picioarele, e abur laptos si in barca. Oare luam "apa"?
Rade luntrasul meu.
- N-ai grija. E doar rasuflarea apei din taramul de jos. Aburul ei nu-i asa de subtire ca cel de deasupra. Ajungem indata.
Ma-ntreb unde oare, si vad dintr-o data un munte urias, o-naltime de nu se mai termina undeva, in sus. Intunecat, asa mare, iese din aburi si din ceata. Parca vine spre noi.
Malul e scurt, calci pe pietrele negre si incepi direct urcusul. Ciudat! Urcusul aici, in adanc...
Luntrasul imi zice:
- Astept, dar sa stii ca sunt si alti doritori sa strabata apa. Grabeste-te.

Grabesc...
Incotro? Si de ce?
Nu stiu.
M-am invatat insa sa nu stiu. Macar asta da, e ceva stiut... Merg inainte. Nu stiu nici unde, nici de ce.
Cine m-a pus sa ajung aici?
Aha! Umbra. Aia de ma luase dragastos in brate. Imi dau seama ca acuma nu mai e. S-a evaporat, draga de ea. A disparut, lasandu-ma la propriu ca magarul in ceata. Magar care urca acum o inaltime despre care nu stie nimic. Doar ca e, chiar e, fiindca numai inchipuire nu e durerea asta de picioare. N-am mai urcat de multa vreme, se simte asta. Oare ce-i mai greu acum pentru mine: lipsa urcusului, ca urcare, sau lipsa unei "amarate" dar asa de pretioase conditii fizice?
Ce aiurea suna tot! Imi vine sa las mintea si sa filozofez iar despre cararea ce se face cand pui pasul fara sa stii unde, fara sa o vezi. Si iata ca doar ce-mi trece prin minte povestea asta, si vad mult mai bine. Un pod suspendat. Aha! Acuma e ca in filme. Alea care imi plac mie, cu zburatori "shaolini"... Dau sa pun piciorul, podul se trage in jos si se balangane.
- Nu! n-am inceput inca sa pasesc!
Podul, ascultator, se aseaza la loc. Pipai, asez, pasesc. Aha, uite, sta. Mai fac un pas. Sta si-acuma. Ha! Podul asculta. Hai c-am vazut-o si p-asta. E clar, sunt intr-o poveste pentru copii. Mai lipseste Harry Potter, calare pe matura de vajhatz. Desi nu e el dragostea mea cea mare in materie de povesti. Mai degraba ar fi sa fie porcul, constructorul de poduri... nu zic bine asta in gand si podul se lumineaza. Nu e de aur, dar e pod autentic, solid, vizibil si pipaibil, curat, bun, neted. Calc cu incredere si-mi fac vant, de sfarsesc trecerea in alergare.

Aha! Asta e smecheria cu trecerea! Buun! Pricep una. Asta cu facutul potecii. Imi iau de aici mesajul. E rost de cladit ceva. Stiu si ce. Multumesc umbrei ca m-a adus aici.
N-apuc bine sa gandesc si asta si zzzuup, sunt undeva, sus, pe un soi de platou. Inca nu am ajuns pe varf, dar macar vad ceva de sus, catre ceva ce e mai jos. O mica perspectiva. Aha. Alta cheie: perspectiva. Reasezarea, privind de mai sus. Undeva, apa alba e doar fondul paginii, pictez acuma, privind mai de sus. Imi apare "pictez" si deja penelul in mana...
Haaa! De cand n-am mai pictat! Uraaa! Toate culorile. Urrrrrraaaaa! Amestec ce vreau, cum imi place. Ah, ce albastru-cer mi-a iesit! Bag repede un pic de verde, ca vreau si eu o apa ca lumea. Gara cu laptosenia aia. Uite, apa ca apa, transparenta chiar - bag din varful pensulei niste pesti, ca dovada a transparentei - , pasari pe cer, pomi, o vaca - in fine, e cam vaco-magar, dar am pus un animal, o fiinta vie... Gata, am desenat tabloul, peisaj lacustru cu vaca pascand.
Culorile s-au asezat de minune, imi place si mie. Ma uit, gust multumirea asta si... iata-ma iar intr-un salt.
De data asta sunt iar pe o carare, mai ingusta. Semn ca ajung pe creasta. Incep sa imi vad ilogica mersului. Unde ma duc eu acuma? De unde ma ia luntrasul meu inapoi? O sa cobor tot muntele asta? Nici nu l-am strabatut pas cu pas...
Se invarteste tot si se clatina. Hooop! Am pus logica in desen si ea n-are ce cata aici. Doar suntem in joc, si asta e mult prea destept ca sa raspunda la intrebari prostesti. Se aseaza iar toate si in fine ajung in varf. Vad in jos. Peisajul meu cu vaca e doar un desen pe fundul unei cesti de cafea... Departeeee...
Ma uit inainte. Norisori veseli, alb-laptosi, peste un cer alb-albastru...
Asa, si?
N-apuc iara... ca vine, lopatand, pe o luntre aeriana de data asta, luntrasul meu...
Mana-ntinsa:
- Ai ce sa-mi dai?
- Am. La venire, ai zis. Inca n-am venit de unde am plecat. Du-ma la venire.
Ma duce. Lop-lop, lopateaza pana la malul ala, fix de unde m-a luat. Nu stiu cum a facut, nu ma intreb.
Iar imi cere.
Intind pumnii, sa ghiceasca. Loveste dreptul. Deschid.
- Aha! Vederea in perspectiva. Nu-i rau. Si dincolo ce ai?
Deschid si pe stangul.
- Hmmm... faurirea propriei harti. Asta e cu mai multe straturi, invelisuri si dezvelisuri. Iau pe prima, e mai clara.
Radem amandoi. Rade asa de tare, ca i se clatina gluga cea alba si-i cade de pe umeri.
Tablou:
El are exact fatza mea. Eu, dar cu gluga alba pe spate si cu lopata luntrii in mana.
Cu gura cascata, cad pe spate, in apa... In cadere, prind luntrea de margini, o rastorn, si o ia in sus... ca o parasuta, dar urcand in loc sa coboare.
Trec peste trepte, privesc la umbrele care se uita nauce la mine, ajung in locul coborarii.
Umbra mea se afla acolo, dupa ce ma lasase undeva pe parcurs si se furisase afara, fara mine.
I-am zis ca nu m-am suparat pe ea, ca dimpotriva, ii multumesc ca m-a impins in strafunduri, unde m-am... povestit un pic intr-o poveste fantastica. Ca o sa-i spun si ei ceva mai incolo, acum o sa mergem doar un pic in tacere... Ca vreau sa ma uit putin la ce-am adunat pe drum.
Si ca data viitoare sa nu ma mai stranga asa tare in brate...
.