Recunostinta. Re-cunoastere...

.

                                                                     sursa foto
.
                                                                             


Am primit margelele de la Lola.

Au venit asa usor, usoare, cu toata puterea dragostei din ele. Dragostea Lolei. Dragostea Mamei Pamant pusa in lutul desavarsit de o femeie...
Din atingerea lor mi se naste, vie, recunostinta. Re-cunoasterea.
Recunoscand darul sub feluritele-i forme cuprinse in acest colier. Multumesc cu si din re-cunostinta.
Cuvintele nu-s ori sunt prea putine.
Multumesc din toata dragostea, Lola!

Acest sirag, asa cum l-ai vazut, venit din calatoria mea, trecand prin umbra... E semn al coborarilor si urcarilor tuturor celor ce calatoresc spre miez. Multumesc tie, femeie curajoasa, ca umbli pe drumul asta spre descoperire, spre dez-acoperire...

Si apoi a fost asta:

Cu margelele a venit un Certificat de Autenticitate.
Unul pentru Calauza - Colier.

Si atunci am vazut...

M-am vazut cum am fost, la ultimul foc, in noiembrie, dupa iesirea din ultima lectie, aceea a mortii.
Acolo, adunati iar in cerc, in Cercul Vietii, am fost cu totii langa foc. Ne-am rostit fiecare legamantul. Dedicarea vietii noastre spre a servi. Fiecare, asa cum a vazut si simtit...
Am pasit si eu cu mainile deasupra flacarilor si, tinand in palme mesa, am rostit atunci ce vreau, ca viitor, alegand din infinitele posibilitati...
Aveam in mesa douasprezece pietre, purtatoare ale lucrarii ce o facusem in timp, trecand prin umbre, renascandu-ma. Si inca una - legatura de sange cu cei dinainte, cei din sirul de vindecatori venind din timp nestiut...
Acolo, peste foc, am zis noul meu nume: Calauza.
Nu stiam cum si ce va fi. Doar voiam asta.

Si acum... acum a venit:
Certificat de Autenticitate.
Calauza - Colier.
Calauza...

 .

Infiorare

.

                                                                                  foto


In fiori se simte simtirea mai tare. Oricum ai vrea tu sa fii, cand esti acolo, impreuna cu calatorul ce merge in el insusi, cand respiri impreuna cu el sau cu ea e un singur suflat si un singur suflet...
Ca si cum ai sprijini o femeie ce naste, asa te simti uneori. Ca si cum ai fi ea, scotand cu durere, prin suflat, durerea... Ea nu naste un prunc, ci se naste pe sine, noua, intreaga, frumoasa si mai ales vie.
Ca e femeie sau barbat, tot asa e. Fiecare se naste pe sine, lasand focului ranile sale si iesind luminat in lumina.
De cate ori sunt in suflare cu cel care umbla in launtrul sau, rasucindu-se spre a se rupe de propriile funii, ma infior... Trupul stie cel mai bine curgerea vietii si a mortii si ma tine in aceasta simtire... In facerea aia se misca mari si oceane, se clatina pamantul si se rastoarna cerul... apoi, dintr-o data, sub suflarea sufletelor care ne calauzesc, suntem pe o mare de liniste. Plutim impreuna pe marea asta, lasand sa se linisteasca fiorii din trup si din inima.
De fiecare data cel ingenuncheat mai inainte sub propria povara, cel strans si legat ca o mumie, cel care nu se mai putea misca si nu mai putea sa simta, de fiecare data acela sau aceea se ridica. Iar miscarea aia - nu se vede cu ochii trupului, caci calatorul este inca intis pe pamant - imi e cea mai draga. E o ridicare mereu incununata. E o cununa de lumina, stralucind intr-o maretie de nedescris.
Si pe urma... si pe urma stam uimiti, minunandu-ne de minune... Atingerea aia a pacii, atat de rara si atat de pretioasa, e atat de coplesitoare ca nu ne putem aseza decat in genunchi. Ca doi copii stam sub lumina ce se toarna incontinuu...
Si cand imi mai revin din ameteala, privesc pe cel sau cea ce s-a renascut. Zambetul acela, lumina aia din ochi...
... Nu-s cuvinte...

.

si asta cum se canta?

.

                                                                        foto

.
- ... si asta cum se canta?
- Cu aratatorul mainii stangi. Ca e mai aproape de inima. Se saruta cu toata iubirea de care esti in stare - si in stare de Iubire sa fii - varful degetului... Ca inca nu stii sa-ti saruti inima... Se atinge cu grija, sa nu se sperie draga de ea, porumbita-alba-si-rosie... si se impinge usurel. Degetul intra in piele si insurubeaza. Bland. Da, se poate sa fie bland, fiindca poti, daca asa vrei sa fie. Inca, incet, pana inauntru, unde se desfac usurel de o parte si de alta puntile dinaluntrul pieptului. Si acolo, blanda porumbita-alba-si-rosie, tremurand, calda, vie, mai vie ca orice viu, inima... Sufli incet, in timp ce, miscandu-te incet, inceeeeeet de tot, impingi varful degetului sa o atinga. Si pe masura acelei blandeti si a susurului tau bland - o chemare-in-ruga, asa cum ai chema o porumbita-alba-si-rosie - ea soarbe sarutul tau de dinainte si incepe sa cante... Doar atat e nevoie. Nu trebuie sa atingi. Nu inca...
Usor, desfacut in fire urcand inspre lume, cantecul impinge roata vietii tale si te lasi... In timp ce puntile pieptului se strang iara, caci gata, ai facut retragerea degetului. Te uiti mirat si minunat la propria-ti vraja si iti privesti varful umed al degetului, acolo unde s-a aburit suflarea ei, a porumbitei-albe-si-rosii, inima ta...
Asculta-i cantectul, acum ca ai dat de el, acum ca ti s-a dat...
Daca vreodata nu-l vei mai auzi, apleaca-te si pune-ti urechea pe plama stanga.
Ori imbratiseaza.
Ori saruta.
Ori lasa-te sarutat...

.

Focule, mergi cu mine!

.

.
In deschiderea drumului nou, o chemare, o cantare, o incantare.
FOCULE, MERGI CU MINE!

Cu un genunchi pe pamant, cu o palma in tarana infipta bine, sa simt cum intra radacinile din ea pana in inima Mamei, cu fruntea spre soare si cu ochii in zare. Cu deschiderea inimii roata, de jur – imprejur luminata.

Asa se incepe drum nou.
In spate am dat foc. Focul arde si drum si loc si poduri mai vechi si furnicarile de pe spinare si cenusa din ochi si pietrele de pe inima.
O sa mai lupt cu balaurii – aia dinlauntru, ca numai aia sunt – dar acum mi-e sabia focului aici si ma stiu pune in ea cand vine vremea. O sa mai vina, stiu asta.
Acum balaurul asta zace in tarana si sangele lui oglindeste un chip... ma recunosc. Eu, cu ale mele, alea care au fost... Focul arde acum drumul in spate si vine pana la picioare. Urmele se ard una cate una, duse... duca-se! Nu mai au rost. Drumul facut si-a lasat in sangele viu ce imi umbla in trup toate cele de pret. Tot ce am adunat de folos. Nu-s multe... Si nu mai ramane nimic din ce nu era sa ramana. Niste feluri de gandi, a rosti, a impleti, a ma impletici... Arse pe foc, duse... duca-se!
Niste cautari mai vechi – intr-o parte si alta a oricarui drum sunt poteci, pe ele te mai pierzi, te mai ineci... dar el, drumul, stie sa te traga de inima si pana la urma te aduce pe el, n-ai scapare odata pornit pe cale...
Si tipa in foc trupul slabanog, ala ce se credea calcat in picioare, ala ce se simtea cu gura stransa sub pumn, ala ce isi plangea de mila. Tipa, plange, se zbate si tipa iar si din tipat iese racnetul. E leul lui “pe mine, ma, pe mine?” ala care se credea pe el un fel de sine...
Crapa si el in foc, se duce la mama lui, de unde o fi venit...
Mai arde in foc o parte din umbra. O parte, coaja adica. Fiindca miezul ei, al umbrei, luminat se ridica. Si vad. Vad ce imi fusese frica sa vad. Pe mine impartindu-ma in bucati, dupa rau sau bine. Pe mine taindu-ma si sangerandu-ma, incercand sa fiu buna, la fel de buna, poate chiar mai buna ca... Nu. N-am sa fiu, nu am cum sa fiu ca altcineva. Asa. Orice desen tras la indigo nu-mi apartine, nu ma deseneaza pe mine. Pe foc orice “ca”! Oricum o sa arda si “mine” candva...
Asaaaaa... mai departe. Focul se intinde mai sus si arde. Acum niste piedici, niste prostii, niste ganduri adunate de prin balarii. Alea cu “o fi rau - o fi bine” si alea cu “bietul de mine”. Alea cu “oi fi in stare”, venite furis si tais cand imi intindeam aripile sa zboare.
Radacina gandurilor astora se mai tine, o sa mai trebuiasca ars mult si bine...
Asa ca imi chem focul, sa mearga de-acum pe drum cu mine.

Si ii spun:

Focule, mergi cu mine
Si arzi...
Scapara flacara
Scanteie si secera
Limpezeste si curateste
Si din vapaie ma naste si ma primeneste
Iti dau sa le arzi:
Ceata si innegrirea mintii
Nelinistea inimii
Si tremurul trupului
Nefacerea - cand rostul ar fi sa las sa se faca,
Facerea - cand rostul ar fi sa las sa se coaca
Clatinarea si umilinta
Si mai ales, mai ales, mai ales necredinta.
.

Dup-atata frig si ceata

Dup-atata frig si ceata iar se-arata soarele...

Si dupa ce mi-am dat foc (asta-i alta poveste, da :)  ) acum imi arde de dans.
Ciudata firea omeneasca. Acu' e gata sa moara, acu' e gata sa traiasca...
Eiii... si yo... cum suna un pic o muzica mai altfel... Gata. Sunt pe ea ca pe bustean :)
Noroc cu busteanul asta, ca era sa ma-nec.
Mi-e bine acum, dupa ce luasem niste guri zdravene de apa, destul de namoloasa.
Da' iar ajung la vorba mea: "nu mor caii cand vor cainii"... Cred yo ca vorba asta au inventat-o oamenii :) . Cainii nu-s asa fraieri si nici asa fara inima sa vrea sa le moara tovarasii de alergat.
Deci iesind eu din cele ape tulburi am scos capul la suprafata, m-am suit ca melcul codobelc si cu coarne bouresti pe cel bustean - da' n-am mancat leustean - si... Aaaa, da. De fapt intai  mi-am dat foc. Nu in semn de protest, Doamne feri... Nu. Interesant e ca mi-am dat foc tocmai ca sa pot iesi din apa.
Am ars atunci, pe loc, cu forta rugaciunii facute cu lacrima fierbinte, cu nadejdea deznadejdii, am ars toate cele ce ma tineau cu capul in apa. Tocmai ziceam, cu ultimele zise, ca daca nu rostesc, mor.
Si n-am murit. Am rostit si am rostuit rost nou. Am ars felul acela de a vedea. Fel vechi si neprielnic acum.
Focul a mistuit pe un mine scufundat si aproape inecat. Lasand locul curat, pe bustean. Busteanul n-a ars, ca era bustean de muzica, dupa cum ziceam. Imi ramasesera doar ochii. De peste care s-a ars ceata. Si ochii s-au spalat cu lacrimi pana in zori. Si au venit cele patru vanturi, ca le chemasem in ajutor. Si Cerul si Pamantul. Si Cineva...
Siiii...
Cand m-am trezit, eram o apa limpede.
M-am dat de trei ori peste cap - imi regasisem capul - si m-am facut cum am vrut.

Acuma sunt iar pe bustean, rostogolindu-l, rostogolindu-ma...
.

.

Reverie...

 .
azi din neguri de taciune
imi croiesc desenul iara:
un motan torcand pe strune
ragusite langa scara

o casuta mica-mica
pe un deal verzind in floare
si pe masa o ulcica
aromind dintr-o licoare...

mi-este draga lunecarea
in taramul plasmuit
si abia opresc chemarea
si dorinta de fugit

ma cobor intai in mare
sa vad cerul de sub ape
tot rugandu-ma la soare
de-ntuneric sa ma scape


si imi fac de drum intruna
nemiscand de pe bancuta
povestind, apare luna
oglindita-n cea canuta

si ma las sa urc pe luna
sa calatoresc in vis
cand pe lin, cand pe furtuna,
in infern si-n paradis

astfel ziua mi se face
intr-a linistii dulceata
si ma las sa gust in pace
un alt fel, o alta viata

si imi dau acestea mie,
fara graba, fara fuga,
un crampei de armonie
multumind incet, in ruga...
.

Indulcitor...

.

                                                                                foto
.
M-am urcat din nou pe deal, in casuta mea de lemn de brad...
Abureste ceaiul in cana de lut si ma uit la ceturile diminetii. Pamantul rasufla bland si abureste usor ziua care abia se naste.

Imi beau ceaiul si mi-e draga aroma lui, asa cum e ea. Dar mi-e si mai drag sa fie dulce.
Asa ca incep sa picur in el ceva ce stiu ca ii va da dulceata. Sunt multe din trecut, adunate in clipe de bun, si mi le iau de acolo. Un zambet, o picatura de roua pe o frunza, bucuria zilelor insorite pe plaja, plutirea in ape, scanteia soarelui in ochii... in ochii.
Mi-e un pic dor, imi dau seama, si pun si dorul in ceai. O sa fie un ceai dulce si usor amarui, dar e bun asa. Ca si fructul de grapefruit. Care imi place, da.
Mai pun si din acum ceva dulce. Linistea asta... cu greu castigata si greu platita. Dar cu atat mai densa, mai plina, mai buna, mai tinatoare in pace.
Si inca ceva. Ma uit si clipesc incet, sa nu tulbur vederea acelei lumi... Ca printr-o matase aurie se vede un rasarit. Unul nou, spre care ma trag si ma imping din tot sufletul. Stiu ca daca nu ma misc inspre el o sa mor. Si n-ar fi mare paguba, nu s-ar sparge nimic in lume, dar ar fi pacat de atingerile infinitelor frumuseti... si de povestile despre ele.
Fiindca dupa aia nascandu-ma din nou ar trece o vreme pana sa invat iar pasii si cuvintele si desenele si cantecele si vederea frumusetii.
Asa ca imi privesc acum unul din viitoruri si picur aroma lui, inca necunoscuta, dar cu nadejde de dulce, in ceaiul acesta.
Si sorb... 
Mmmm...  e dulce si bun.
Si inca intr-un fel. Ba in mai multe chiar. O sa gust incet, sa cunosc, sa ma bucur incet, in tacere.
Ma infasor iara in patura moale de lana si ma astern in poveste. E una noua, de care se tine agatata acum viata mea...
.

Revedere...

.

.

Pe       mine           mie              reda-ma!
.

.

Poveste de desert, gasita in zapada

In plimbarea de dimineata, in zapada a stralucit asta:


Povestea printului care si-a contemplat sufletul...

E plina...



.
Multumesc celor ce au adunat stralucirilea astea si le-au asezat asa, sa le gasim si noi...
.

Iar, Ingerul...

.

foto
.
De trei zile aripile Lui falfaie pe deasupra si uneori aproape ca ma impiedic de ele, se strecoara cumva sub picioare, ori mi se trec peste fata...
Merg ca si cum as fi intre aripile Lui uriase. Ma insoteste, ma tine inauntrul aripilor si din cand in cand le trage peste si pe sub mine. Merg impreuna cu, aproape de si aproape intru Inger...

Doar ieri... Doar ieri a fost iar o falie, cand s-a ridicat putin. Mmmmm... Falia Ingerului...
A fost asa: m-a tras de mana, sa cobor din metrou la Romana. Sa ies pe la iesirea cu carti, sa privesc, sa zambesc, sa vorbesc cu femeia calda "de dincolo", sa ne uitam una la alta si dintr-o data, pluffff... sa se traga peste noi si apoi in sus aripa Lui...
Am simtit iar acoperirea aia de o clipa, ca un val transparent si cald, apoi ridicarea lui, lasand brusc deschis acoperisul lumii... Linistea a inceput sa curga dulce ca o miere, calda si deasa si noi ne miscam in ea si o rasuflam usor, sorbind fiecare pulsatie a clipelor lungite mult, trase ca niste fire printr-un timp dens, cu totul altfel...
Incet, miscandu-ne cu atentia aceea cu care curgi intr-un taolu, ne-am trecut mainile una pe langa alta si peste alta, tacand si zambind impreuna. Frumoasa, femeia cu cartile...
Am plecat apoi cu o carte in care gasisem iar cautarea Ingerului...

Pe drum priveam prin deschizatura de sus - ca Ingerul lasase deschis acoperisul - si culegeam cu ochii albul de pe pamant si din cer. Lumina arzand din deasupra cursese si se intinsese moale pe pamant, culcusita,  se rasucise peste brazii mei dragi dinspre Academie...

Stateam in autobuz, infasurata tot in El, in aripile Lui, si ma miscam usor pe muzica pe care mi-o adusese nou: Azam Ali.

Citeam despre cautarea Ingerului, despre liniste si despre contact... Simteam cum sufla si zambeste, inmuindu-ma bland in culcusul aripilor Lui si turnandu-mi din cand in cand apa aia a Lui... Regasirile pe care le desfaceam din povestea calatorului din carte imi jucau umezi in ochi.

Am coborat si am pornit spre casa. Azam Ali dansa cu mine sub haina mea lunga si larga si ma unduiam fara nicio marginire, simtind serpuirea muzicii mai adanc de oase si de sange...
Si El m-a purtat asa, m-a dus pana in casa si m-a asternut incet in pat, unde m-a tinut intre aripile lui pana dimineata, pana la pranz, pana seara asta si pana acum, cand fosneste usor si alb-albastrui...

O sa las muzica sa curga peste noapte, sa ne deschida drum nou in vis...
.