.
Pe ei,
ingerii mei, ii dor aripile, cand cresc...
Le-as
saruta fiecare fulg
dar mi-e ca
le-as ingreuia firava alcatuire,
atat de
diafana, atat de alba, atat de dulce...
Ingerilor
din cer le este mai usor
Ei vin direct in zbor
Nu-i doare
aripa, n-au acele mici noduri in umar, acele rasuciri si zbateri si tremurul
dus pana jos, in inima, in os,
pentru
fiecare fulg nou si curat
atat de diafan,
atat de alb, atat de luminat...
Ingerilor
de pe pamanat insa,
nascuti, nu facuti,
Le e tare greu drumul
Ei trebuie
sa coboare intai in dedesubt, sa umble
mult si pe langa
pana sa
ajunga
sa le
creasca mugur de zbor,
acolo, pe
umar,
in rasucire
si tremur si dor...
Cand se
intampla insa sfarsitul cresterii aripilor
Pana si
ingerii ceresti se opresc si se
minuneaza,
Atenti pana
la ultimul lor fulg la prima fluturare de zbor a noilor veniti
Pentru ca
ei, acestia, care au trecut prin durerile cresterii,
Sunt Purtatorii de Inima...
4 comentarii:
pentru fiecare privire de om care ii vede, care vede, care stie, o lunga clipa de crestere fara dureri de crestere... doar cu blandete si dulceata...
ca si lumina din priviri tot din inima vine si din lungile drumuri in umbre :)
ce minune ar fi daca toti i-am privi asa... si tot timpul
si mai ales, tot timpul, din inima...
frumoasa viziune..
in lumea asta, totul se castiga prin durere, si intr-un fel asa este normal
Multumesc de trecere si de gand.
Desi asa se vede (si asa mi-a fost si mie), inca mai cred ca nu e "normal", ca drumul e in miracole.
Dar asta este nebunia mea...
Trimiteți un comentariu