Culegatoarea de pasari (amintire)

.
Mi-am amintit azi, de asta. Si iaca, am asezat-o iar in lumina.
Am scris-o acum trei ani, cand ma renascusem si abia reinvatam sa merg. Eu nu stiam incotro, dar drumul stia.
Nu stiam nici de Povestea atat de asemanatoare, atat de din acelasi loc: La Loba. (iaca filmul, povestea cautati-o aici).

Nu stiam ca desenam deja povestea mea...

 .




Se intampla sa cada cate o pasare. Au, asa, zborul rupt sau ascutit usor intr-o parte si coboara pe camp, intre flori, cautandu-si sprijinul pe pamant, unde nu-s obisnuite sa stea prea mult.
Daca au mai mult noroc decat altele, ori daca dau glas de acolo, din iarba, vine si le ia culegatoarea de pasari.
Am intrebat-o odata de ce face asta. Mi-a zis ca nu stie exact, dar asa s-a trezit intr-o zi ca vrea sa faca. Si pleaca din cand in cand sa vada ce mai e printre ierburi.
I se pare ciudat, dar se intampla sa gaseasca doar o pasare o data, mai rar doua sau trei...
O ia si o duce acasa. O tine in palme pe drum, sa-i dea odihna si caldul simtirii ca e iubita.
La inceput, pasarea tremura toata, nu stie ce i se intampla. Pentru unele, acea cadere e prima si deja le e prea mult.Tremura usor, cu inima prinsa in colivie, de multe ori fara glas.
- Unele pier acolo, nestiute, in iarba, nu stiu sa tipe, nu stie nimeni ca au cazut...
Uite, asta a avut noroc.
Avea intre palme o pasare mica, frumoasa, ca o randunica. Avea aripile ude.
- A cazut in ploaia de aseara. O sa o incalzesc putin.
A inchis-o intre palme si a suflat usor printre degete. A tinut-o privind intens catre ghiocul palmelor. Ma uitam si nu intelegeam. A inchis ochii. Si a inceput sa-i cante. Foarte incet, foarte bland, ca un cantec de leagan. Mai spunea si cuvinte neintelese, se oprea si mai sufla...
A tacut apoi si a pus cuibul palmelor in dreptul inimii.
A stat asa, fara respir.
Vedeam cum ramasese asa, nemiscata, fara tresarire, fara fir de par clintit de vantul care se tot foia primprejur. Lunga tacerea, lunga nemiscarea...
Pe urma a zambit. Intre gene s-au facut intai razele verzi, pe urma cele aurii. Zambetul i-a deschis toata fata.
A soptit incet catre palme:
- Du-te...
A rasfirat floarea mainilor. Mica, pasarea isi ridicase ciocul spre ea. Avea pe aripi un praf albastriu cu aur.
A tremurat un pic aripile, ca de proba, ca si cum nu-i venea sa le miste inca...
Dintr-o data, ca o sageata, a tasnit intre ramurile copacilor. De sus a mai privit o data si a zburat, nevazuta in straturile de lumina ale zilei.
- Asta e tare norocoasa. Am avut unele care au stat cateva zile, sa li se lege aripa. Asta era foarte tanara si a fost prima cadere. Cu cele care au mai cazut e mai greu. Nu toate stiu sa-si invete caderea. Am unele care o iau din nou pe pamant, sa invete mersul...
- E mai greu mersul?
- Orice e mai greu cand nu-ti mai gasesti punctul de sprijin. Ala pe care stai in picioare. Nici nu poti sta, sa te tii pe picioarele tale si sa vezi incotro sa te indrepti. Zborul e mai usor, vezi mai de sus si stii mai repede.
- Pai atunci n-ar fi mai simplu sa zbori?
- Ba da, chiar asa si este. Dar pentru asta trebuie sa lasi multe.
- Cum asa?
- Pai, simplu. Trebuie sa lasi pamantul de sub picioare. Sa nu te temi ca nu-l mai simti. Sa stii ca poti sa cazi oricand, si cu toate astea sa te lasi, cu toata greutatea ta, in seama aerului, cel fara de greutate, care nu-ti tine nimic sub tine, nici plasa, nici pe el insusi...
Nimic nu e sigur in zbor, decat zborul insusi. Cu toate senzatiile lui, alea tari, alea moi, alea pe care nu stii cum sa le numesti.
- Tu de unde stii?
S-a uitat la mine si a zambit usor, din coltul ochilor verzi-aurii.

Si aerul s-a facut auriu langa ea...
.