SEMANATORII DE PE PODUL CURCUBEU

.

.

Calatoria pe Podul Curcubeu e cea care-si alege calatorii. El, Podul, e cel care alege cine este gata sa treaca dincolo.

“If happy little bluebirds fly
Beyond the rainbow
Why, oh why can't I?”

Asa a fost si-acum. Pana sa-ncepem, chiar pana la marginea deschiderii acestui pas de-o zi, au tot venit si au plecat anunturile Calatorilor. (“Vin/nu mai vin”...)

Frigul oprise oameni, troleibuze si tramvaie. Inghetase parca si timpul.

Dar iata ca incet-incet s-au adunat... Intai o Calatoare care spusese ca ea trebuie sa vina, incantata de Magicianul de data trecuta, apoi o alta Calatoare, noua, care a venit pe jos din Iancului pana in Plevnei.  

Si inca una, si inca... si tot asa. S-a facut cercul si am pornit... Si a fost joc si descoperire si apoi iarasi joc, caci asa se fac cele mai bune croiuri pentru ceea ce urmeaza.

Si ce urmeaza? Ceea ce vrem sa vina. Si ce vrem? Ei, aici e parte din povestea personala a fiecaruia.

Dar oricat ai pune pe VREAU acolo, sunt cateva – mai multe chiar – de pus in reteta implinirii.

Intai, sa vezi ce-a fost. Si sa vezi cum vezi asta. Cum ai trecut anul trecut? Ce ai cules din drumul asta? Si sa vezi tot ce ai adunat, asezand la locul lor pe toate. Si sa gasesti acolo unde crezi ca ai pierdut sau ai gresit ceea ce este de fapt tot castig. Si cand ai reusit, ai sarbatorit? Cum si cu cine?

Si au inceput sa curga povestile de viata, din care fiecare impartasea si primea de la tovarasii de drum. De fapt, tovarase de drum, ca pana la un punct am fost numai femei. 

Apoi a fost croirea a ce vrem sa punem acum in noul an in viata noastra.  Si Ajnanina ne-a adus povesti si filme si pe cum-se-face si ne-a pus in mana foarfeci si culori si poze. Si ne-am facut Harta Viziunii.

.

.

Asa am desenat tabloul vietii noastre cu ce va contine el, pornind de la ce vrem, putem si credem. Si am descoperit atatea... nici nu stiam sau nu recunosteam ca vrem, ca indraznim a vrea.

Apoi am luat toba si o piatra si am pornit in cautarea viziunii. Si a venit... Din ce s-a aratat acolo, doua din calatoare s-au gasit cumva pe-acelasi drum. Dorinta re-cunoscuta, dupa ce fusese pusa la pastrare, de acum doi ani. Amandoua asteptau un tovaras, ca sa faca Drumul catre Santiago. Deja au batut palma, pentru vara...

.

 

Si-apoi aveam de incheiere, insamantarea. Punerea semintelor implinirii visurilor noastre. Acel stravechi obicei (la inceput de an, ca Plugusorul nostru) de a pune ceva in sau pe pamant, de a oferi atunci cand ceri, ca o ofranda. In care pui seminte, boabe, frunze, pe pamant, ca un desen, ca o roata, ce contine tot sufletul tau pus acolo. Pentru ca in fiecare punere spui cine esti, ce vrei, multumesti ca ai si primit si sufli. Pui suflet, suflare.

 

Ca in orice act ce tine in balanta, in echilibru pe a da si a primi. Cand cer, ofer, ca sa tin bine reciprocitatea, armonia. Caci cer si stiu ca e ca si primit.Si numa indoiesc de asta.  Mama Pamant  si Tata Cer hranesc pe fiecare si dau mereu viata fapturilor. Marele Spirit, cum ar fi el numit, tine totul in marea lui Iubire si nu ne lasa nehraniti. Asa ca stiu ca am primit si iata, multumesc punand ceva aici. Ceva simbolic - o samanta – si ceva din mine – sufletul, suflarea.

 

Si pe cand povesteam eu cum si de ce facem, suna cineva. Si era un barbat, care ma cauta pe mine.

- Pe mine? - Da, pe Mikka.

Si era... tatal Lolei. Venise uite-asa, citind postarea cu calatoria, sa gaseasca el pe Calauza.

-Calauza e si Lola, ii zic... 

Si ma bucur si il poftesc cu noi. Si vine, intra in cerc si ne povesteste cum pune el seminte, si cum lucreaza pamantul, si cum creste tot fara ingrasaminte, doar cu dragoste.

Si facem ritualul si ne bucuram si radem. Si povestim. Si aveam acolo pe Semanator, cel care chiar asta facea acolo, la tara, pregatind rasaduri si insamantari.

Asa dar, asa bun, asa minune!

Era acuma inca o data semnul, acel desen ce vine cateodata sa ne arate ca suntem pe drumul bun, in clipa asta, singura care conteaza. Si suntem intr-un magic foarte firesc...

Si am plecat cu bratele pline de daruri, cu inimile pline de avant, cu ochii plini de viziune si cu trupul ametit de bine.

Data viitoare vom povesti de primele firicele care vor fi iesit deja, in implinirea celor puse acum ca si seminte.

Data viitoare... data viitoare va fi cu si despre DRAGOSTE.

 .

CALATORIE PE PODUL CURCUBEU

.

Calatoria asta a inceput anul trecut. Undeva, pe la inceput de an, aflam de niste semnificatii ale cartilor de Tarot. Nu, nu ma interesase catusi de putin asta, pana cand, pe 2 ianuarie 2011 am fost la o prietena, sa facem asa, o deschidere de an "mai altfel." Acolo ne-am "jucat" si noi cu Tarotul Ingerilor. Si m-am trezit ca "ingerii din carti" mi-au zis: "Gata, ai adunat destul. Acum raspandeste. Prin poveste, dans, cantec, ce stii tu. Noi te vom sustine". Am ras si am mai gustat un pic din absint, bautura aia verde care semana cu uzo. Nu-mi placea, dar era ceva "mai altfel".
Peste putina vreme, Alchimistul avea sa invite doritorii la o introducere in Tarot. Prima intalnire urma sa fie la Absinteria Sixtina...

Am aflat cate ceva din ce aratau cartile. Tot ce mi-era cunoscut din drumul facut inainte se vedea acum mai bine. Calatoria Eroului capata acum un desen mai clar, mai maaare. Si m-am trezit in poveste, asa cum a alunecat Alice in vizuina iepurelui...

Ce a urmat a fost ca in desenele din cartile alea. A venit cineva si mi-a zis: "Hai, porneste! Incepe cu povesti si cantece, cu ce stii. Oamenii vor sa schimbe ceva. Vor sa iasa din cutie. Pune in joc ce ai invatat. Arata-le cum pot sa treaca din soarta in destin. Multi stiu, poate nu au curaj sau le trebuie doar o scanteie.
Pentru unii cartile citite nu sunt de ajuns sau sunt prea mult. Vino si arata, concret, cum e cu calatoria in timp, cum pot sa vada si sa aleaga un alt viitor. Hai, treci si tu peste limitele din capul tau si da drumul Calatoriei."

Si asa am facut. Inceputul a fost magic. Nu aveam sala, nu aveam resurse. Dar aveam entuziasm si era alaturi Ajnanina, care "vedea" aceeasi Calatorie... Sala si resursele au venit singure, iar oamenii au fost entuziasti. Am facut intrarea, cu aratarea drumului. Destramarea iluziei lui "nu se poate". Prima calatorie de recuperare a sufletului. Povestea Femeii Schelet si Cantecul Sufletului. Regasirea miezului de putere. A fost bucurie, lumina, veselie.

Apoi am inceput aventura... Pasul Nebunului. Cel care indrazneste, chiar daca nu vede poteca. Si indraznind, chiar drumul il ajuta. Am avut feed-back-uri imediate. Prima indrazneata care, chiar a doua zi a schimbat, trecand in a face ceea ce-i place. Curajul ei ne-a stimulat sa mergem mai departe.
Pasul urmator: Magicianul. Am avut parte nu doar de regasirea instrumentelor de putere personale, ci chiar de demonstratii din partea a doi minunati magicieni.

Acum... e inceputul de an. Pragul in care rescriem lista de dorinte, ceea ce vrem sa implinim in acest an. Si in acest prag pasim nu asa cum am fost poate pana acum, doar niste "doritori" care doresc de atata timp si poate nici nu mai cred ca vor atinge.
Acum intram in acest inceput ca detinatori ai roadelor unor experiente si pasim cu mainile pline. Asa se face. Caci una dintre legi e aceea a armoniei. Echilibrul. Ofer, aduc, dau ca sa primesc.

Asta vom face acum in acest pas. Cel care si-a adunat intelegerea, intelepciunea, din tot ce a trait ( si bun si rau) se intoarce in lume cu darurile sale. El s-a schimbat, a crescut, s-a imbunatatit, si acum intra in noul an cu toata inima, cu toata puterea, cu toata dragostea. Schimbandu-se pe sine, schimba lumea...

Vor fi multe de facut in acest nou pas in CALATORIA PE PODUL CURCUBEU. Ajnanina a pregatit bagheta magica si ne va arata cum facem Harta Viziunii.
Eu o sa insotesc pe Calatori in cautarea viziunii. Mai tineti minte cum se face? Heh, nu, n-o sa mergem pe varf de munte, langa brad, sa stam zile si nopti pe nemancate si inconjurati de un cerc de pietre. Vom face totul aici, in confortul Bucurestilor. Dar vom si calatori in varf de munte... Altfel. Si da, vom avea totusi o piatra cu noi, caci ea e tovarasul de drum...

Si ca sa fie in sfarsit implinita legea armoniei, vom darui, ca sa fim gata de primit. Asa incat faimoasa lista de dorinte sa aiba intr-adevar radacina buna si sa dea rod. Vom face o mica ceremonie, ca sa punem in ea semintele implinirii, aratand locului, muntilor, apelor, vanturilor, cerului si pamantului cine este cel care este acolo, langa foc... Si vom sufla, punand suflet in ofranda noastra.
Eh, si-nca altele vor fi, duminica ce vine.

Cine vrea sa ne insoteasca poate gasi la Ajnanina detaliile si apoi sa scrie mie sau Ajnaninei, pe mailul din profil.
.

Al saptelea cantec s-ar fi putut sa nu fie. Dar a fost...

.

.
Azi e a saptea zi de cand cant pietrelor mele. E tare interesant, cum ma grabesc sa ajung acasa, sa-mi desfac legaturica si sa fac focul. La flacara calda si buna si aromata – e un lemn care mirrrroasssse innebunitor, a Peru in primul rand – la flacara aia zic, le cant pietrelor mele. Ele sunt toavarasii mei de drum de trei ani, vor fi cu mine pana cand ne vom intoarce iar in stele.
Stau aplecata peste ele si cant si le hranesc cu cantec si caldura si rasuflare.
Si azi, in a saptea zi – mai bine zis in a saptea seara – am fost un pic obosita. M-am asezat langa ele intr-o asteptare, asa cum fac cand vreau sa intru iar in liniste, in pace. Intr-un fel tare intelept, viata mi-a aratat, cu cata blandete a putut ea – si uneori blandetea ei mi s-a parut prea putina, dar ea stie mai bine! – ca atunci cand ma las in liniste mi-e mai usor sa ma misc si solutiile vin, nu ma lupt eu spre ele. Acum aveam nevoie de ceva...

Si le-am spus pietrelor mele ca azi nu pot sa le cant. Nu iese. Dar o sa stau cu ele si o sa le aduc iar lumina si caldura, o sa la hranesc cu foc... Si pe cand desenam in aer, peste ele, cu lemnul cel aprins si apoi fumegand – ah, ce miros, Doaaamneee! – m-am pomenit ca ma legan usor, apoi putin mai tare... Si pe urma s-a lasat dintr-o data un val, ca si cum o marama de borangic s-ar fi pus peste capul meu. Si a coborat incet, blanda, linistea. Dinauntru, de peste inima mea un pic obosita s-au desfacut lin, unul cate unul – poc! poc! – niste cercuri. Si am rasuflat adanc si rar, lasandu-ma pe calcaie. Am inchis ochii si am sorbit linistea. Si uite-asa, de acolo, din ea si din inima ce-mi crescuse s-a ridicat iar cantecul. A fost intai leganat, ca o flacara mica, apoi a crescut, s-a facut aidoma cantecului ce vine cand sunt pe piatra mea draga de langa o apa a mea draga.
M-am aplecat peste pietre si am rasuflat peste ele si le-am multumit. De data asta ele m-au hranit...

M-am simtit iar ca atunci cand stau pe pamant. Nu se compara cu nimic asta, asezatul acolo, in palma, si lasatul. Cu totul, cu totul... Poate doar cu lasatul in apa marii. E la fel, doar plutirea difera, la inceput.
De aia nu imi mai e asa de importanta si nici necesara vreo carte. Cat de minunate ar fi ele – si sunt, cu ele m-am hranit atat si mi-am ostoit setea multa vreme. Acum le mai gust, cu placere, nu cu nevoie. Dar pamantul mi-a arat drumul cel mai curat si scurt spre cer... Ala de trece prin inima. Si prin tacere. Acolo, in adanc, in linistea inimii, mi se deschid toate... Mi-e drag de tot izvorul asta, drag de tot! Si mi-e ciuda, mi-e ciuda mult de tot ca nu se poate da tuturor, asa cum dai intr-o palma, cheia asta. De fapt se poate da, chiar se da, dar nu se ia, nu se primeste. Stiu, mie daca mi-ar fi dat cineva cheia asta, sa-mi zica cu tot dragul: "Uite, ASTA E CHEIA FERICIRII. Nu-ti trebuie nimic altceva. Nu mai ai nevoie, nu te mai tine nimic si nimeni legat, strans, ordonat... Poti sa umbli unde vrei, sa te arati asa cum esti, sa poti si sa stii ca poti. Sa incepi sa traiesti cum iti e drag." Cu toata inima de mi-ar fi dat-o, n-as fi luat-o. Cum adica, Cheia fericirii? Ce, asta se gaseste asa? Si in plus, sa fie doar asta, asa simplu?
N-as fi luat-o pentru ca n-as fi crezut. Si ar fi fost firesc. Fiindca n-as fi simtit. Fiindca asta e tot, toata "filosofia". Hehe, da, dar eu nu eram gata... Nu statusem pe pamant.

Asta mi-e ciuda: secretul asta, care deschide credinta, ca sa ia oricine cheia. Secretul asta, fara carti si cursuri si alte treburi complicate. Statul pe pamant. Dar... pare prea simplu. E incredibil de simplu. Si renuntarea la complicat e al naibii de grea...
.

Me, my Soul and I

.
Tocmai ce incepe anul dragonului de apa. Posibil ca vestea asta sa lase pe multi asa cum i-a gasit.
Eu insa m-am prins de ea si nu ma mai las. Adica de fapt m–am prins de dragon. Stau pe spinarea lui si zburaaam!
Avem o relatie speciala, dragonul meu si cu mine, mai ales dupa ce am vorbit noi pe limba noastra si ne-am spus cuvintele de salut. Desigur, desigur, tot alea de le stim toti care am citit Cartile Junglei. “Tu si cu mine vorbim aceeasi limba”... Suntem de acelasi sange, eu si dragonul meu. Doar ca eu sunt dragon de lemn. Eh, tocmai bine. Apa hraneste lemnul...

Anul asta, calare pe dragonul meu drag, ma intorc in lume. Treaba se petrece cam ca in minutul 4:13 din filmul filmelor, de mai jos:





Doar ca acum sunt ca un dragon-copil calare pe un dragon-dragon. Nu, nu-l cheama George... Nu spun cum il chem... Strigam impreuna si “bazaim oile” (alt film, asta).

In anul care a trecut m-am adunat pe mine. Din bucatile sparte-n februarie, m-am strans incet-incet, ca firele de nisip, mai intai. M-au hranit parcurile Bucurestilor si povestile Zanei Povestilor. Am invatat iar sa merg, incet-incet, pe Podul Curcubeu. ..
Ah, nu stiam prea mult despre Tribul Oamenilor Curcubeu. Doar pe urma, dupa ce am facut pasul Nebunului, am aflat legenda. Revenirea Oamenilor Curcubeu.



Nu stiam ce pornisem atunci, nu stiam... Mi-era doar de mine, de setea asta nestavilita de Eu... Sufletul se lovea de sticla turnului, si am facut iar ceea ce am mai facut de catea ori: am zis NU. Am zis iarasi NU biciurii. Nu trebuie sa fii razbonic, cu arc si sageata. Poti insa sa zici NU si chiar sa dai peste mana cu biciul. Si apoi chiar si mai si , sa iei biciul din mana ta, ala de nu il stiai, si sa il arunci. Sa nu te mai lovesti pe tine. Sa nu mai crezi in desenele altora. Sa te uiti adanc in oglinda, dincolo, dincolo... Sa lasi sa se sparga masca, mastile. Pana cand... Pana cand vine aia, picatura de la inceput, scanteia.

Multi platesc acum amagirile si dau vina pe dez-amagitori. Nu, aia si-au facut fix treaba lor, sa dez-amageasca. Sa scoata din amagire.
Se gasesc iata cate unii, unii nebuni, ca mine, care dau si pun mai mult pret pe sufletul lor decat pe mana aia intinsa. Aia care da bucata de carne in schimbul botnitei. Si care incearca sa-si traiasca viata, nu sa o vada cum trece. Sau mai rau, nici sa nu o vada...

O paranteza: m-a apucat asa, zilele trecute, un gand, care mi-a facut cioc-cioc in cap pana cand am intrat pe net sa caut. Naarghita. Asa imi venise, si nu stiam de ce.
Pe urma am aflat: tocmai in ziua precedenta Naarghita revenea in lume, iesea din tacerea de 21 de ani. A venit si a vorbit. Si a spus firesc, usor, senin: “dar eu sunt fericita”. Si audienta nu prea pricepea. De ce a tacut, de ce s-a retras, de ce a trait asa. Dupa masuratoarea multora, ar fi trait in saracie. Dupa spusele ei, a trait in re-culegere, si e fericita. Naarghita daduse candva de o tara intreaga in care oamenii traiesc asa. Dar nu vreau sa intru in poveste, nu o stiu, doar presupun...
Numai ca s-au potrivit tare interesant lucrurile astea deloc intamplatoare. Fusese chiar in ziua aia. Fix atunci. Tocmai cand reveneam si eu in lume, scotand pe ermit din pestera lui, vedeam cel mai adevarat ermit. Dupa 21 de ani de stat asa, cu sufletul tau... Revenirea in lume, cu darul intelegerii. Da, sigur, multi nu pricep. E dreptul lor, e firescul lor. Dar, ca si-n povestea stelutei de mare, fie si pentru un singur om e important sa se faca asta.
Cel putin pentru mine a contat enorm, ca inca un semn. Exact cand revin in lume, impreuna cu alti Calatori...

Pretul platit de mine pentru re-culegere si re-gasire a fost mult mai mic. Cam un an, un an in care m-am hranit cu frumusete. Si mai ales cu cantecele care vin din Sufletul meu. Pe care l-am simtit, ascultat si iubit mai mult.
Mi-am dat timp mie. Si in timpul asta s-au schimbat multe, s-au invartit iara Roata Destinului, Diavolul, si Moartea, si am dansat in cerc multa vreme, asa cum danseaza Lumea. Si am calatorit iar, cand adanc, in Umbra, cand sus de tot, acolo, in Soare. Fiind iar eu. EU...

Ma intorc cu alt chip... Voi juca iarasi roluri. Dar acum iau cu mine si pe altii, care vor sa traiasca. Sa simta, sa fie acolo, in timpul pe care si-l ofera. Si sa indrazneasca sa spuna NU. Pas important, esential, catre DA.

Maine. Maine, mai povestesc...

Acum, niste ceai. Mai am pe aici pe aproape niste Yerba Mate de la un alt Calator...

.