Un vis cu inima si aripi

.

foto

Se  facea, in visul asta, se facea…

Se facea ca zburam iar peste lume, jucandu-ma cu vanturile si curentii de aer, rasucindu-ma, rotindu-ma, asa cum m-a invatat pescarusul Jonathan Livingston…   Zburand cu viteza la firul ierbii, peste apa stralucita a marii… Sorbind mirosul sarat al apei, acolo, aproape, aproape-de-tot, si tasnind apoi sageata, sus, suuuus de toooot…

Uneori apareau brusc inaltimi:  unele stanci uriase, cenusii si aspre, altele insule inverzite cu oameni facand semne cu palarii de pai…

Si auzeam eu cumva, in zborurile astea, o Voce care ma tot striga. Imi spunea pe multe din numele mele: Frunza-de-Salcam, Nisip, Spuma-de-Mare, Calul Sur, Boaba-de-Grau, Raza, Cantec-Albastru… si inca, si inca… asa ca n-am avut cum sa scap.

Am raspuns:

- Ce vrei?

- Ce vrei tu? Vrei sa mergi mai departe asa?

- Cum asa?

-  Asa cum faci acum.

Si m-am vazut cum facam:

Imi dadeam drumul cu aripile intinse si ma lasam peste lume… Si cand veneau vanturi potrivnice ma ridicam pe cate o stanca, asteptand. Si cand ma saturam de asteptat - si ma saturam repede - ,  ma aruncam in furtuna, cu ciocul si cu aripile… Uneori spargeam vanturile, alteori ele ma auncau peste ape, gata sa ma sfaram – m-am si sfaramat uneori -  dar tot gaseam cate un mal… Ma adunam si-mi luam iar zborul...

- Da. Tot asa.

- Si chiar daca vin astea?

Astea erau Foarfecele. Niste foarfeci  uriase, mestecatoare fara mila. Faceau taca-taca pe marginea drumurilor de pe pamant si din cer. Veneau uneori  si pe mijlocul drumurilor, tocmai cand parea locul mai neted si mai prielnic.

Ele veneau si taiau aripile, haaaaaarssssst!

Si durea. Chiar durea rau… Si taierea aripilor si cresterea celor noi.

- Da. Si chiar daca vin astea. Ca stiu bine ca ies alte aripi si cresc. Din inima cresc. Si pe masura ce se fac alte randuri, inima se face mai mare, mai larga.

- N-ai putea sa feresti durerea?  Si aia a taierii si aia a cresterii? N-ai putea oare?

- Ba da. Sigur ca as putea. Dar asta ar insemna impietrirea inimii.

Si cum am zis asta, i-am si vazut pe Culegatorii de Inimi Impietrite. Si undeva, pe dreapta, Valea de Piatra. Valea Inimilor Impietrite. Era inca vale, nu se facusera munti…

Culegatorii asteptau pe cate unul care renunta sa mai zboare si se inchidea acolo, in inima lui care se facea mica-mica si impietrea. Si Culegatorii veneau asa, pe la spate, si mergeau in umbra celui care incet-incet adormea pe drum, obosit, din ce in ce mai obosit. Inima lui, tot mai mica, abia mai batea, pana cand... gata. Se facea o pietricica mica si se rostogolea in praf. Si Culegatorii, iute, o si luau, sa nu se trezeasca omul cumva si sa-si vrea iar inima inapoi…

Vocea a mai zis:

- Si tu vrei sa incerci mai departe, asa, cu durere?

- Nu neaparat cu durere. Mi-e drag drumul lin si cu cantec. Dar uneori  trebuie  sa tai furtuna…  Cu taierile si cresterile ei  de aripi.

N-o sa-mi las inima, chiar daca doare… n-o sa mi-o las sa impietreasca.

Culegatorii n-au sa-mi calce umbra. Numai eu voi patrunde in ea…

.