Renastere, revenire, re-fiintare

.

Raul curge si creste... inapoi spre mare. Spre Mare...

Am revenit... renascuta, re-facuta...
A fost un drum mare si tare, ca toate dumurile cu inima. Alea in care intri si nu stii unde ajungi, doar stii ca vrei sa mergi sau ca te trage el undeva.
Mai intai a fost o tacere. Mi-a fost trist de tot ca mai puteam fi eu. Am zis eu cate ceva, dar ... nu era de spus. A fost sa trec prin asta.

Acum, cand am trecut, ma uit in urma si vad desenul si inteleg. Cat pot sa inteleg.
A fost, ca toate ale vietii, o minune.

Intai nu am inteles de ce. De ce, cand tocmai incepusem cant, sa povestesc, sa adun oamenii in palme si sa zburam impreuna in stele, dupa ce ne coboraseram in adancul pamantului, dupa inima... tocmai atunci am primit drept in fata, in piept, pe TACI! Si o mana puternica mi-a zgaltait pamantul sub picioare.

Intai am ametit, am inghitit, am tacut... Ar fi trebuit sa raman asa si sa port o masca sau mai multe, sa joc un anume joc, altfel... Si mi-a fost frica. Frica sa nu raman pe drumuri, daaaa... Eii, una din frici, una care ne vine multora.
Si apoi a inceput iar sa se miste roata. M-am dus in munti, cu zburatorii mei, sa cercetez radacinile fricii. Si am dat, inca o data, de inima. Si, draga de ea, s-a adapat iar la Izvorul vietii, de unde nu mai putuse sa bea, ca nici sete nu mai simtise, nimic.
Si m-am intors si am vazut desenul. De data asta l-am vazut de sus, ca zburasem cu vulturii... Si am inteles. Era simplu. Era doar de ales. Sa traiesc sau sa mor. Sa traiesc insemna sa plec in lume, pe drumuri, asa cum imi fusese frica atunci. Dar si sa-mi cant cantecul, sa-mi spun povestile, sa-mi primesc in palme oamenii care vor sa se simta vii... Sa mor insemna sa port mastile alea, sa tac, sa ma prefac... sa fiu robot.
Nu. E plina lumea de roboti. Sunt destui, poate sa fie oricare...
In locul meu insa nu poate trai altcineva. Si, ca sa fie si mai complicat, odata ce am atins bucuria si forta vietii, nu mai pot sta in cutie nici daca vreau...
Asa ca m-am scos frumusel din masina de tocat si am pornit la drum. Unul nou, care nici macar nu a fost desenat. Exact cum invatasem in Roata Medicinei, in zborul pasarii colibri: poteca inca nu exista. Mergi insa, fa pasul, si drumul se va asterne pe masura ce pasesti...
Cam asa e si acum. Intai, in acest timp in care am timp – iesind din metafore: sunt jobless, am timp! - m-am plimbat in parcuri. Am descoperit in Bucuresti parcuri pe care nu le batusem cu piciorul, locuri grozave in care poti sa stai cat vrei pe pamant si sa te bucuri de tot. Am iesit la ceai si cafea pe saturate, am inceput iar sa dansez.
Si apoi... AM CANTAT! Da, asteptam asta, sa vina Magicianul care sa dea capacul la o parte, sa scot glasul inimii, asa cum tot batea el „la poarta” de vreo doi ani. Si a iesit! Doamne, cum a iesit! Am cantat pentru muntii mei de aici si din Peru, pentru marile mele, pentru strabunii mei povestitori si invatati sa se bucure de minunile pamantului, pentru dragoste si pentru viata.
Apoi, asa cum fusese mesajul primit, am cantat pe strada, am inceput a vorbi cu glasul cel nou, TARE si CLAR!
Si vazand astea am inteles ca parcursesem inca un proces de tamaduire. Viata mi-a adus acea imprejurare in care ceea ce stiam si mai lucrasem cu mine si cu altii sa-mi fie acum incercare si reusita. Sa trec prin frica si sa ies dincolo, curata si puternica. Si in loc sa tac, sa cant TARE si CU PUTERE, aflandu-mi si in cantec puterea vindecatoare.
Indemnul primit de la Cantaret a fost clar si puternic: Canta-ti cantecul, spune-ti povestea!
Asa ca asta si fac...
.