Calauza

...

foto

Mi-a re-venit povestea asta, scrisa acum vreo doi ani...
A revenit mai vie ca atunci, mult mai vie.
Fiindca acum e o poveste adevarata. Si atunci era, dar acum e si mai si.
Acum, spre uimirea si minunarea mea, sunt chiar in povestea asta. Ce scriam atunci... nu stiam ce scriu. Ca intotdeauna, dupa ce scriu ma uit si aflu si eu ce-i acolo.
Acum, dupa aproape doi ani, incep sa vad.
Imi scrisesem propria poveste, aia in care aveam sa fiu Calauza.
Si aveam sa imi gasesc drumul printre pietre vii si oameni vii.
Acum imi scriu mai departe povestea. Si imi asez prima piatra, aia de inceput. Inceputul facut atunci, cand nu stiam ca despre mine scriu.
Si merg mai departe, Calauza, multumind Mainii Care A Scris toate cele ce sunt scrise.  

Si spun Calatorilor care sunt gata de drum: Sunt aici...  
Impreuna vom merge pe drumul spre Acasa.
Doar sa indraznim...

.
Despre femeia asta auzise multe. Toate se bateau cap in cap...
"E tanara si frumoasa. Supla, gratioasa, cu par negru si lung. O sa te priveasca asa, adanc, o sa te gaureasca pur si simplu cu ochii aia verzi ai ei."
"Ba sunt castanii, alunii as zice. Si parul e ca spicul copt. Maruntica si usoara, te duce pe orice carare de munte si merge de parca nu atinge pamantul".
"Da de unde! E destul de inalta, vanjoasa as zice, si pasul e apasat, dar si sprinten. Si are parul carunt si ochii-s ca cerul."

Nu mai statuse sa asculte povestile, ca nu mai intelegea nimic.
Don Manuel ii spusese doar sa caute o femeie. "De fapt, o sa te caute ea pe tine, o sa vina cand vei incepe sa o cauti. Ea stie unde esti si cand sa vina. Tu doar tine-te de drum."
Si uite ca era pe drum de mai mult de o saptamana. Nu prea mai avea de mancare in traista si frigul inconjurase muntele pana sus.
Drumul il purta singur, trecuse de vale si acum urca, destul de bland, dar peste multe curgeri de apa. Isi udase des incaltailre si cele de schimb se uscau din ce in ce mai greu. Frigul se lasa mai apasat in fiece dimineata si noptile se lungeau, cu cer senin si stele coborand pana aproape de umar.
Stia ca asta e ultima cabana, pana in varf. Profita de caldura incaperii in care se inghesuisera multi calatori. Cei mai multi strabateau muntele dinspre un sat spre altul. Satele erau de fapt risipiri de case, ascunse de palcurile de copaci inalti si de brazi. Multele fire de apa faceau pamantul darnic pana si aici, catre varf, si lumina soarelui mangaia multe gradini. Facute indraznet in terase, pe munte.

Calatorul ramase tacut la masa lui micuta, intr-un colt al odaii, sorbind din ceaiul fierbinte, in care strecurase cativa picuri de rom. "Cald peste cald", cum ii placea sa zica si sa guste. Trase de cana aceea o vreme, apoi se ridica incet, lasa pe masuta cativa banuti si iesi in drum.
Dimineata asta se arata blanda si parea mai fara vant. Stia ca pe stanci poate fi ceva vijelie. Pregati haina groasa peste tolba si porni cu pas hotarat. Oricum, stia ca in munte vreme se schimba cand vrea, si ca vointa ei e mai mare ca a lui...
Peste cateva trecerei de apa se opri. Cararea se ingustase si se facuse pietroasa, cu multe si colturoase bucati de stanca infipte ca niste trepte pe dupa ridicaturile mari, pline de muschi, asemeni unor cocoase iesite pe langa brazii inalti ai padurii.
Se scotoci in traista si cauta mica butelca, sa-si mai stinga setea. O ridica lipita de buze si, cu capul pe spate, bau, privind cerul albastru curat-curat... Clipi si culese sclipirile soarelui intre gene. Inghiti apa si inghiti si raza, asa cum il invatase Don Manuel.
"Soarele... prinde-l in ochi sau in lumina din crestetul capului si soarbe-l adanc, pana in pantece. Oamenii au uitat sa soarba lumina soarelui. Calca pe ea, se infasoara in ea, si de cele mai multe ori nu o vad. Umple-te in pantec, sa-ti dea tarie. In cap, sa-ti lumineze mintea. In inima, sa sporeasca simtirea."
- Mai ai un strop si pentru mine?
Glasul sunase limpede, ca o apa.
Se intoarse. Femeia era acolo si il privea. Era inalta, subtire, in haine cafenii din panza groasa brodata cu margele rosii, negre si albe. Fata arsa de soare. Ochii negri luceau, prinzand in plin si trimitand drept spre el lumina solara. Zambea si il privea, dreapta, respirand usor sub pieptarul incheiat in snururi si cu marginile taiate in multe fasii subtiri de tesatura.
Ii intinse butelca. Ea o lua, bau cu capul pe spate, cu ochii in soare, ca si el. Il privi apoi, in timp se isi stergea buzele cu palma.
- Mai e un sfert de ceas pana la varf. Mergi mai departe sau stam aici, pe piatra?
Intelese in clipa ca ea era femeia pe care o cauta, si care il gasise in munte.
- Mergem.
Ea se intoarse si puse piciorul pe stanca, saltandu-se in el, usoara. Pe urma celalalt, mai sus, strecurat iute printre doua pietre. Pasi pe urmele ei.
Mersera in tacere, cu pasi marunti, cautand calea printre tufele crescute in voia lor intre pietrele asezate de cei ce facusera si ei drumul, candva.
Nu era un sfert de ceas. Mult mai mult trecuse cat umbrele lor tot mangaiau cate o piatra, cate un trunchi. Crezu ca o sa fie iar o poveste lunga, si tocmai cand simtea oboseala taind dureros inspre glezne, ea se opri. Se opri si el, de parca un fir de nevazut papusar le legase miscarea. O vazu din spate, cum ridica bratele in cruce si apoi le apropie in fata. Ramasera asa, respirand si mirosind tacerea muntelui, in aerul rece, in lumina curgandu-le pe crestet. Apoi ea facu un pas si disparu. Surprins, omul se repezi pe urmele ei, pasind pe varf aproape fara sa vada unde calca. Si atunci vazu.
Varful era un platou mic, rotund, strajuit de pietre colturoase pe margini. Aproape de mijloc se inalta un brad, pierzandu-se in cer. Langa el, o piatra mare, alba. Asezata pe o margine a pietrei, femeia statea si privea in zare. Privi si el. De aici puteai vedea de jur imprejur ceilalti munti, celelalte creste, cu cararile micute, ca niste fire nisipii, printre varfuri de brazi asezate unul un altul, dese si spicate in nuante felurite de verde.
Ea se intoarse, isi dadu la o parte coada lunga, neagra, impletita frumos, si-l privi din umbra mareului brad. Se apropie si vazu cum femeia pusese palmele pe piatra. Atinse si el si simti caldura aceea, adunata de-a lungul primelor ceasuri ale diminetii. Femeia ii prinse cu blandete palmele si i le intoarse cu fata in sus, pe piatra alba. Il privi lung, si el lasa firul acela sa-i umble pana in inima. Venise sa afle si avea sa afle, fara a se ascunde. Simti cum ea il scotoceste adanc, alunecand in cutele inimii, si mai ... Ii venea sa inchida ochii si sa se lase cu obrazul pe piatra, dar ea il tinea acolo, agatat in privirea aceea blanda, cautand in ochiul lui stang.
Simti degetul femeii in palma. Se uita si lasa privirea sa urmeze miscarea aceea. Firul miscarii se continua pe zbarciturile pietrei, mergand, ocolind, facandu-se iara una cu rosaturile alea, ca niste rauri in mininatura. Privind degetul, vedea... Cum este el in lume, in feluri diferite, cum vorbeste, ce face... Cum trece iuresul anilor, si imbraca haine de orasean sau de satean... Cum face focul in noapte, cum conduce o masina albastra pe o sosea pe malul marii, cum are o casa, cum n-are si e doar pe drum, cum face, cum des-face... Isi vazu viitorul, in felurite ipostaze. Filme diferite, cu el drept personaj principal. Adulmeca putin doar, caci totul era prea repede ca sa poata patrunde gustul fiecaruia. Toate ajungeau in acelasi loc, in poarta aia pe care o stia deja.
Miscarea se opri si vazul iar albul pietrei. Nu era nimic acolo, doar palma lui si degetul femeii, pe piatra.
Soarele batu orbitor pe intinderea neteda si alba si deodata, in sclipirea aia, se facu brusc o scanteie si un fir de fum umbri fata pietrei, lasandu-si cenusa peste alb.
Femeia il privi. Apoi isi trecu palma peste stanca, facand sa se stearga urma arsurii solare.
- Acum stii. Stii ce ai putea fi. Dar asta-i doar o farama. Ce vrei? Doar atat?
El ramase privind albul curat, sters, ca si cum n-ar fi fost umbra.
Ridica mana calda a femeii si o apropie de buze. Ea se uita la el, oarecum mirata.
Sarutand mana aceea mirosind a foc si a piatra, alese sa stearga tot si sa iasa in lume, nou, ca si cum nu ar sti.
Ea zambi si lasa mana calda sa coboare pe umarul calatorului.
- Bine faci. Drumurile sunt multe si-i pacat sa stai doar intr-unul. Cauta cu inima si vei gasi cand sa sari dintr-unul in altul. Mergi linistit. Linistea ta va asterne cararea sub pasi, chiar si acolo unde pare a se pierde in vazduh.
Ramasera acolo, privind ridicarea soarelui in inaltime. Era miezul zilei si parea sa fi trecut o zi intreaga.

Oricum, drumul nu parea sa se grabeasca...
Nici calatorii.
.