Asezandu-ma in Acasa...

.

.
Au fost zile de multa framantare, multa lupta. Chin, ger, "frigul-frigilor" care dadea in ardere, asa de frig a fost...
Si lipsa de putere. Lipsa de mine inauntru... Ma trasese, ma supsese, ma luase apa, apa aia neagra care a daramat si podul de piatra...

Am plecat in munti, sa ma regasesc... Impreuna cu alti calatori, porniti spre acelasi "lucru": miezul lor, Acasa.

Am sapat iar adanc, de data asta mult mai adanc, sa gasesc printre cele rupturi si daramaturi vatra Acasei mele.
Si acolo, in Roata Vietii, am gasit... Si s-a aprins iara focul si am ars tot ce astupase acea vatra, ce nu ma lasa sa respir, sa cant, sa dansez, sa fiu eu asa cum ma stiusem pana nu demult.

Stand de vorba cu Englezul, cel care vine din cand in cand sa ne dea o mana de ajutor cand pipaim calea, s-a "intamplat" asa cum "se intampla" de fiecare data: doua-trei vorbe deschid si inchid atatea fire de drum... M-a luminat, de am facut pe clipa spargerea unei limite si mi-am mai castigat un pas pe cale. Si Mama Pamant, cand am atins-o iar, m-a scos dintr-o veche capcana, aceea a timpului...
M-am intors acasa cu focul aprins, am zis ca de acum gata...

Dar n-a fost chiar asa. Mai lipsea o "piesa" din joc, din noul joc... (nou, da' vechi de cand lumea...)

Si a venit...
Am fost iar la zid (ca acolo se pare ca invat cel mai bine) si m-am rasucit iar inauntru, sa vad... A nu stiu cata oara m-am chinuit sa vad, sa inteleg de ce. De ce nu mai eram intreaga, de ce nu puteam sa ma scot din lanturi. Lanturile propriei perceptii, propriilor ganduri, propriilor vederi si ne-vederi.
Era iar un timp din ala in care invatarea vine pe propria piele si nu intr-un fel placut. Cu toate ca stiam, cand a fost vorba de trecut prin, a fost la fel de dureros ca pentru oricine.

Asaaa... am fost iar la zid. Si acolo, incorsetata, rasucindu-ma sa ies din ceea ce stiam ca e propria mea capcana - stiam cum, voiam, dar nu puteam sa ma desprind din ce simteam - m-a pocnit, m-a lovit drept in cap -capul tot, cu ochi si nas adica - ce ne spusese Femeia de Foc cu trei zile in urma: "You have just to hold the Space..."

Aveam doar de tinut Spatiul Sacru. Doar de tinut, de tinut cu sufletul, cu simtirea, cu atentia. Doar sa fim in el.

Buuuunnn... ca sa-l "tii" tre' sa-l faci. Bineeee, de fapt sa faci sa se faca, fiindca tu nu faci nimic.
Stand in scaunul meu rotativ, in locul care vibra de apasare, m-am intors incet in cele patru directii, facand chemarea. Desigur, pe dinauntru, fara instrumentul de putere, fara foc...
Si au venit...
Vantul de Sud, Sarpele care se leapada de piele, de vechile rani, renascand... Cu Amaru, Mama Apelor, care ne invata Calea Frumusetii...
Vantul de Vest, Mama Jaguar, ce a vazut nasterea si moartea galaxiilor... Ce ne insoteste in trecerea prin umbre, ca sa iesim in lume luminati, ca luptatori pasnici, care nu mai au nimic de aparat, caci nu mai au dusmani nici in afara nici inauntru. Nu mai e de fapt afara sau inauntru, nu mai e...
Vantul de Nord, Pasarea Colibri... Calatorul care porneste peste ocean, fara a se intreba daca va gasi nectar peste ape, daca va avea putere sa zboare, daca vor fi furtuni... Calea se face pe masura ce pasesti cu curaj, Vizionarule...
Vantul de Rasarit, Vulturul-Condor... Vazatorul, mesagerul Marelui Spirit... Cel care vede prin ochii Creatorului...

Deja cand ajunsesem la Vultur, chiar inainte sa-l chem, incepuse sa curga... Venea de sus, curgea ca o miere groasa, un val urias de putere blanda. M-a umplut, asa cum se umple un pahar care fusese de tot golit. Intai a venit de sus in jos, apoi a urcat prin mine, dandu-mi senzatiile de umplere. De implinire. O stare de putere blanda si calma si calda, o pace buna de tot, liniste si bine, dulceata si stabilitate, claritate si... si... starea de tinut in brate. Si totodata eu eram bratele care ma tineau.

Am chemat si Pamantul si Cerul, cu Soarele, Luna, Stelele... Si pe Cel Ce Face. Marele Spirit, stiut sub mii de nume, si tot nestiut... Unul din nume, drag mie, l-am rostit, asa cum facusem acum... acum, Doamne, cati ani!

Din clipa aceea totul s-a schimbat. TOTUL. De la felul in care am simtit fiece rasuflare, "launtrul si afara", miscarea celor din jur, lumina...
Si s-a schimbat felul in care se desfasura ceea ce se facea acolo. S-a ridicat apasarea, s-a facut lumina, liniste, pace. Oamenii s-au facut iar oameni, lasandu-si pieile de lupi si de oi si de ursi si de hultani...
Si ei au fost frumosi.
Si ziua a fost frumoasa. Si...
Si am iesit seara afara, mergand catre casa...
Si iar am plans... De bucuria descoperirii. De coplesirea acelei umpleri cu Dragoste. De In-dragostire.

Fusese dat sa fie apasare si chin ca sa vad, sa simt, sa fiu in cum se face minunea. Daca mi-era bine tot timpul, as fi tinut asta, minunea asta, ca pe o lucrare frumoasa, ca pe ceva din "instrumentar", fara sa o vad asa cum e.
Acum insa...
Acum "doar tin Spatiul". Cu atentia indreptata spre cum il simt, spre cum simt ceea ce e in el, spre miezul de lumina... Vor mai fi furtuni, vor mai fi clatinari si chiar spargerea barcii, dar Aici e atata putere, atata liniste si blandete, ca nu ma mai tem... Sunt in acest Spatiu Sacru.
Voi merge mai departe asezat.
Asezandu-ma in Acasa...
.