Povesti...

.

foto

Intrase in micuta incapere impins de umezeala rece a noptii. Nu stia alt motiv... Fusese doar frig, in acea noapte. Casa era deschisa... Miros ce ceai si cafea. Si cald.
Avusese de ales intre doua odai. In amandoua, povesti. Nu stia ce e aia, povestea. Nu stia inca de Povestitori.
Asculta si zambea, inca sub acoperirea aceea. A imbracamintii zilei.
Povestitorul de aici arata despre soare, luna, stele, pamant, viata si culori. Si despre a vedea.
- Si asta poti vedea. Si asta, si asta...
In fata ochilor celor adunati in micuta odaie, Povestitorul aseza culorile, desenand lumi... Ochii obositi ieseau in sfarsit de sub imbracamintea zilei si incepeau a se deschide. A respira. Si pe masura ce voiau sa vada, chiar vedeau. Inca nu stiau ca erau chiar ei cei care desenau, acum, ceea ce vedeau. Ca o facusera deja, demult. Ca o facusera deja, in peste-zece-mii-de-ani, in viitor...
Cum se face dansul. Cum se invarte o lume, si alta, si alta... Incepeau sa zareasca un pic din Marele Joc. Vraja se intindea tot mai mult...
Il priveam din coltul meu, unde ma afundasem intre aburii cestii de cafea.
Mana Povestitorului a aruncat pe jos margelele de sticla. In raza aceea de lumina, ochii tanarului au tresarit. L-am vazut acolo, inauntrul lor, pe celalat. In ochii negri ai tanarului din fata mea incepuse zbaterea, fluturarea. Curiosul, scepticul, cel ce le vazuse si le stia pe toate... si celalalt, care se ridica sa-si desfaca aripule. Ochii negri inca radeau, convinsi ca e un doar joc, o iluzie, o sarlatanie. Pentru Tanarul-care-le-stia-deja-pe-toate, asa era.
Insa se zbatea acolo, inauntru, in luciul ochilor negri, Intrebarea.
"Si daca...?"
"Si daca as putea vedea?"
"Daca as putea deschide portile?"
"Daca as putea atinge praful de stele?"
- Prostii! spunea Tanarul-care-le-stia-deja-pe-toate, plictisit deja de gaunosenia, de goliciunea vietii. De mizeria pana la gat. Unde stele? Si de ce stele? Se moare de foame si de frig... Ce sa faci cu stelele? Reci, moarte, departe... La ce bun...?
Un copil, langa Povestitor, facuse ochii mari. Zicea ca inca nu putea sa vada, dar ca stia ca vrea si ca va putea, candva. De asta venise. (Vezi bine, el stia de ce venise.)  Sorbea fir dupa fir povestile.
Povestile... Zugraviri ale lumilor, asa cum sunt ele tinute in inima si in ochi de generatii intregi de vizionari. Visatorii lumilor, inspirati de Marele Povestitor. Acela ce le pune in forme si care le schimba. Ei vad, caci asta fac de mii de ani. Asaza stropul lor langa al altora. Tin aici, in ochi, intre ochi, Frumusetea. 
Povestitorul vorbea de Batrani. De cei ce povestesc celor tineri despre viata. Viata cu inima deschisa, sa simti, sa vezi... Si cand vezi, sa schimbi... Sau nu. Despre opritul furtunilor si pornitul lor. Despre cum te rogi ploaie, si ploaia cade. Despre cum misti, cum modelezi lumea pe care o vezi, ca sa fie asternuta intr-un fel sau altul. Despre magic. Despre Putere.
Despre cum sa fii viu, in viata ta, gustand-o pana la os, si chiar dincolo.
Ochii cei negri scanteiau, taiati de lumini, scuturati de fiori...
Inauntru, acolo, era inceputul.
Zbaterea aceea o stiam. Fusese si in ochii mei, cand ziceam ca nu mai vad. Cand cazusem inauntru, adanc, in negura. Norocul m-a prins atunci, impreuna cu zbaterea, m-a dus adanc de tot, de am iesit Dincolo. Trecand prin straturile cele mai adanci ale intunericului. Care tinea cu sfintenie, inauntrul sau, cele mai minunate scanteieri ale luminii. Care mi-au dat sa vad...
Tanarul inca rade, neincrezator, incercand sa alunge povestea care e prea colorata, prea vis... Si totusi, acolo, inauntru...
.
.