Dupa apa (I)

.

Ramasese satul fara apa. Nu se stie de ce, intr-o zi nu mai iesise nimic din fantani, doar tarana... Ca si cum s-ar fi tras izvoarele inapoi, in burta Pamantului.
Micul parau ce despartea verdele dealurilor sa facuse nevazut, lasand doar o urma a trecerii sale in luciul pietrelor slefuite rotund...

S-au adunat satenii la Batran, sa-l intrebe. Cu sprancene groase lasate umbris peste ochii inchisi, cel mai batran, cel care vazuse multe, a stat o vreme inconjurat de multimea care se tot foia si vocifera. Incet, oamenii s-au potolit si au lasat linistea sa umple locul, asteptand pe Batran sa le spuna.

Timpul trecea si tara dupa sine soarele rostogol dupa deal, facand sa se miste amurgul in dare rosiatice, peste ierburi, case si oameni.
Omul ramasese cu ochii inchisi, asezat pe o piatra, cu satenii inconjur la picioare. Linistea se intinse mult, si mai mult... fir incordat si intins, de statea sa plesneasca.
Intr-un tarziu, plesni. Scancetul unui copil o facu cioburi, rostogolite la picioarele batranului. Ca si cum abia ar fi asteptat asta, batranul deschise ochii. Satenii suflara si suspinara, surprinsi, lasand capetele pe spate. Ca si un val de vant maturand iarba...
Batranul ridica o sprancean alba si-si pironi ochiul si degetul spre unul din cei adunati acolo, aproape, in asteptare.

Omul tresari si primi in piept soaptele multimii. Era tanarul care-si pierduse de curand sotia. Fusesera mai multi la marginea raului, intr-o zi insorita, si acolo, nu se stie cum, apele parca au urcat dupa ea, pe mal, si au luat-o. Cautasera patru zile la rand trupul femeii, dar degeaba. Nici urma, nimic...
Tanarul ramasese fara nevasta si cu parul aproape in intregime albit.

Acum Batranul aratase spre el. Asa cum erau obisnuiti, aratarile Batranului nu se desluseau intrebarii. Nici nu era nevoie sa se intrebe ceva. Se stia ca omul avea sa faca o calatorie.
Unde si cum, asta nu conta. Odata deschisa linia aia cu degetul catre om, Batranul facuse deja borta in destinul omului, agatand firul din viitor... Firul avea sa-l duca.

In zori tanarul plecase deja, usor, pe nesimtite, fara urma. Intampinase rasaritul singur, pe una din pietrele mari picate parca din cer peste dealuri. Statuse acolo tacut, cautand in inima lui linia drumului. Intr-un tarziu un croncait de corb il trazi din amorteala. In loc sa asculte si sa caute, atipea... Suparat un pic pe el insusi, se ridica si porni intins spre marginea padurii, o linie inca verde in zare. Stia ca de-l prinde intunericul fara adapost nu va fi dleoc bine.
Mersese toata ziua, cu scurte popasuri, dar scurte de tot... Catre seara era deja in miezul intunecat al padurii. Alcatuise un adapost din ramuri bine fixate intre doua trunchiuri groase de copac.
Vremea calda avea sa inlesneasca un somn linistit, doar sa fie pace si intre vietuitoarele padurii.
Adormise acolo, ghemuit pe o parte, dupa ce-si cantase singur, usurel, ca unui copil. Noaptea i se deschisese iar rana din suflet si curgea duererea, curgea... Se mira de unde atata. Ca un izvor nesecat, la fel de puternic ca la inceputul curgerii. Si atunci se simtea ca un copil, neajutorat, setos de atingere calda si draga.

Si dormind el asa, dupa ce-si cantase, se trezi in vis...
.

What's up, doc?

.

foto

.

M-am uitat cateva zile la mine.
Mi se intampla destul de des, caci in egoismul meu cel crunt "eu" joaca rolul nr. 1, desigur.

Dincolo de tacerea asta, in care m-a aruncat ultima etapa dintr-un proces de transformare - ultima parcursa, nu ultima traita, ca asta o sa tina de-acum toata viata. - am cautat cu incetul, abia miscat, ceva...
Ceva ce nici eu nu stiam ce. Ce caut. Nici cautarea nu mai era importanta. Nimic.
Vrei pe "do no-thing"? Ia de-aici!
Si ce scotocisem eu ani de zile mi-a cazut in cap, asa, pe la finele anului trecut...
Am inceput anul asta in ne-facere. Ca si cum linistea aia cu totul, de-o cerusem eu prin 2005, avea intarzierea asta de fix ... nu stiu cate zile sunt in patru ani, nu conteaza.

Nu ma mai pre-ocup de ceva. Nici nu ma ocupa, nici nu ma ocup...
Grazie Gratiei!
Da' vezi ca inca se mai joaca jocuri si ma mai atinge cate o unda de chef... atata cat sa ma uit acuma la mine si sa ma iau incet - incet de toooot, sa nu ma sparg - la intrebari:
Ei, ce se intampla, doctore?
Ayy, medicine woman, ce-ti veni acuma cu tacerea asta? Povesti, chestii, nu mai...? O sa zica blogosfericii si blogocubicii cine stie ce.
Nu ca ma omoram eu cu ce zice lumea. Demult treaba asta isi tinde valoarea spre zero, si se apropie acu' destul de mult de el.
Dar mi-am revazut in povestile de inceput seva aia. Curgerea aia. Ce tare pornisera povestile despre Peru! Alea pe care le-a citit doar Ajnanina, si asa m-a descoperit ea pe mine. Aia e partea care imi place mie cel mai mult pe blogul asta, "al meu". Aia e inima mea...
Oare acum ce se intampla?
Si uite-asa, m-am uitat la mineeee...
Si m-am prins de niste trebusoare:
Ca si la inceput, si mai incoace am povestit, nu am scris, ceea ce-mi canta inima, cand imi canta. Uneori mai mult, alteori mai putin. Cand a dat pe dinafara, galgaind, povesteam mult, de-mi ardea tastatura. Cui povesteam? Mie. In primul rand, in al doilea si in al treilea, mie. Sunt egoista rau, asa cum ziceam.
Nu scriu literatura. Poate ma joc in cuvinte, dar eu doar povestesc. Fara sa ma intereseze forma. Ea e intr-un fel parte din fond, din continut, curge odata cu povestea. Povestea e parte din mine, nu ajustez dupa vreo regula literara.
In general, nu-mi plac regulile. Ma fofilez cat pot...
De aia nu vizitez pe toata lumea, nu scriu comentarii doar asa, ca sa fie,. A propos, mi se intampla uneori sa citesc postari superbe, dar la care sa fiu in fara cuvinte... Sau sa citesc si sa nu "imi sune", si egoista de mine zice: acum, asta, nu.
Nefiind scriitor, nu ma incadrez nici in in concursuri literare, nici in premii. (Multumesc aici celor care s-au gandit cu drag la mine. Dar... eu sunt povestitor. Atat.). Lumea mea imi arata fetzele ei si incerc a le zugravi repede-repede, cat tine "poza", ca totul se misca, se schimba...
Acum toate sunt inca intr-o incetineala aproape de... stare. Ca intr-o superba pictura japoneza.
Acum sunt intr-un frumos tablou de iarna, cu splendide luciri argintate si cu chef de privit pe geam. Mult. Nemiscat. In liniste, cu ceva muzica blanda, ceai si cafea. Din cand in cand dansez, fac gimastica Pilates si ma uit mult la "dorama" online.
Sunt ca o ciudata combinatie - prefect posibila in lumea mea - intre o ursoaica alba, semi-adormita pe zapada sclipind orbitor, si o frunza pe un lac de munte, intr-o zi insorita.
Si noaptea... Eiii... asta e alta poveste...
.

... ?

.
... si intr-o parte Luna, in alta Soarele...
Ramase de peste zi sau peste noapte, cioburile din sparte amintiri au tinut susul si josul, cat au putut ele sa tina.
Si pe urma vanturile au batut si asa s-au imprastiat si cioburile si partile, una-alta, sus si jos...
A ramas doar plinul, ala nou, desi vechi de... dinaintea lumii.
Chiar in el era frumoasa fatza a Celui Fara Chip.
Si m-am uitat... m-am uitat pana m-am uitat pe mine si am cazut in dincolo...
Rotindu-se plinul, nu mai era sus si jos. Viata, viata s-a facut.
Tremura tremurele asta, ca nu stie de ce nu-i vine a vorbi, doar a canta... Si fiorul fioreaza iar, aduncand iara viata si apa in secul de altadata.

Cantaretule, ma primesti cu nebunia asta? Imi canti?
Ca mie imi e a dansa...

Crazy people

.
Imi povestea ca se simte floare uscata. Rupta si aruncata pe marginea drumului. Trecatorii nu o vedeau nici macar cat s-o dea mai incolo cu piciorul.

M-am uitat la ea. Ayyyyy, Diocitoooo! Que mujer!
Daca s-ar vedea!

Ei, si daca? Ar trebui sa se vada cu alti ochi.
Ochii aia....  In care sta Frumusetea.
Aia din ochii privitorului.

De ce, Madre de Dios, de ce nu se vad oamenii mai repede? Ca se face atata risipa de timp...

O sa le fac rost de o gradina. Sau macar o pasune. Sa ii dau cu capul, cu fundul, cu burta, cu spatele de pamant, sa se trezeasca. Sa se bage cu totul acolo, in burta Mamei, sa li se deschida inima si ochii.
Cand o sa galopeze in ei seva aia, care le rascoleste sangele de li se urca in inima si-n obraji si le iese prin ochi, or sa se vada.

Pfffaaaaa! Sa se faca odata verde, sa dam drumul la dans!
Cred ca o sa ne trebuiasca mult spatiu, va fi multa lume... Probabil vom incepe cu Valea Cerbului.


 Pana atunci, un pic de practica, asa, de o micuta incalzire:



.


.

Falia ingerului

.

Din cartea lui Maud Sejournant, Cercul Vietii, ma bucur acum de asta:

Falia ingerului

Corpul meu de lumina se odihneste
Atat de calm, fara nici un gand,
Culcat doar pe pamant
Traind astfel doar in carnea mea
Cu valul vantului
Cu ritmul respiratiei tale
Iubirea mea.


Corpul meu se transforma in argila
Si capata culoarea pamantului
Devine imens
Se intinde in cele patru colturi ale continentului
Sub mangaierea ta
Iubirea mea.


Imi ofer substanta
Formei mainilor tale de olar
Imi rotunjesti sanul
Imi rasucesti talia
Imi modelezi gatul
Sa fiu eu vasul
Gata sa te primeasca
Iubirea mea.
Muntele impadurit se deschide
Intr-o falie profunda
Sunt marele canion la asfintitul soarelui
Pletele mele onduleaza ca o anemona de mare
Valul unui parau clocotitor
Se ridica la sunetul glasului tau
Iubirea mea.


Paraul devine rau
Si tu iubirea mea
Un cerb cu miros zeiesc
Stingandu-si setea dupa o lunga alergare
Te transformi in somon
Urcand pe rau in sus
Pentru a te intoarce la sursa
In profunzimea misterului
In falia ingerului luminii.


(Cules de femeia saman
Tuhu Puvu Mana
si tradus)
.

Aburi de cafea

.

In cafeneaua asta lemnul imbraca peretii si tine adanc mirosul de mar si de mosc. Nu mi-e asa de departe. Incet, pe firul ochilor inchisi, ma strecor intr-insa cand vreau. Nu-i asa departe.
Mai ales in miez de iarna mi-e bine acolo. Acolo, aici...
Jocul asta al amintirilor e foarte fluid, foarte ademenitor.
Pe el poti aseza multe si, daca stii, poti face o punte asa, dintr-o data.
A, da... sa stii e sa crezi ca-i asa.
Ca-n jocul mai vechi de care spuneam odata, cand prefer capsuni, apoi asa prefer...
"Ma radea" cineva odata, zicand ca visez...
De parca asta ar fi taiat din dreptul...ori stangul celui ce paseste, facandu-i drumul stramb sau drept... in loc de a destra, a sinsitra... (A sinistra, cum suna! brrrrr!)

In jocul meu fac sa-mi fie zapada moale cand merg. Desigur, visare... da. Asa facea si un ins, intr-o iarna, mergand pe gheata ca pe asfalt. Asa invata altul pe altii sa mearga pe foc... Totul e-n cap si sub ochi... (ma rog, la-nceput :)) ).

Ma uit la frumoasa asta care zice ca undeva, pe drum, se pierde de viata. Ca nu o mai simte aproape.
Uite, hai la mine in cafenea. Sa iti zic aici, printre aburii atat de vii, cum e asta.

Povestea altei frumoase, care mi-a zis ceva, cand am intrebat-o cum e cu Peru.
"Nu pot sa-ti zic" zice ea. "O sa vezi... O sa iti fuga cuvintele, ca nu o sa poti spune, e doar de trait." Si totusi, mi-a spus... desi stia ca voi intelege doar prea putin fata de cum e sa traiesti aia, ce fusese la ea.
Fusese in jungla, pe Amazon. Acolo ramasesera noaptea in adapostul facut intr-o cladire de lemn, "cu vedere la junga". De fapt, cu deschidere la jungla, caci unul din pereti lipsea. Infasurata in tesatura ce o apara de tantari, incercase sa adoarma, dar... In jungla nu se da stingerea niciodata. Intunericul vine si cade odata peste tot, taind orice contact cu vreo raza de lumina. Nu tu luna, nici stele. Nimic. (pot sa-ti bagi degetele in ochi dar sigur ca nu vrei asta).
Misca tot timpul ceva, cineva, undeva... peste tot. Maraie, caraie, fosgaie, tremura, bate, se zbate... Vii toate alea si bezna totala. Prietena mea, pe perna ei, trece prin straturi din ce mai adanci de frica, pana da de fundul sacului. Teama, spaima, groaza, agonie si... extaz!
Spargandu-se marginile fricii, se simte fara strop de putere de a se mai teme. Si se lasa in "fie ce-o fi". Si simte atunci inima aia din gat cum se zbate inca, simte ca-i vie. Si intelege. Intelege ca fiecare secunda de viata e inca o secunda de viata. Daruita. Data asa, pe degeaba...
Simte atunci cum e sa fii tinut in palma de Mana Care Ne Tine. Si simte valul ala de peste tot, din inima ei batanda in gat, din ochii inchisi, din pantec, din tot ce e in bezna aia din jur. Valul ala de viu. De viata. Si stie ca aste e Iubirea. Aia de care vorbim fara a sti... Viata e una din fetele Ei.
Intelege si vine acasa alt om. Care simte in sangele sau ce e viul. Si mai mult, il simte in tot.

Ei, am tot spus povestea asta...

Drumul facut de mine nu a trecut prin jungla. Dar am gasit aceeasi tinere in palma intr-o vale verde, intre inaltimile Anzilor. Pe urma pe o ridicatura mica si intesata tot de verde, undeva, mai sus de cota 1000, la Sinaia. Acum ma poarta peste tot...

Asta e, draga mea... Aici, dintre aburii cafelei mele, in cafeneaua cu pereti lambrisati, sorb tot, fiecare clipa, cu placere, cu placere intensa...
Ma uit peste drum, la zapada de-afara si ma bucur ca simt picioarele inca ude, dupa ce am traversat orasul, sa razbesc prin zapada pan-aici.
Am picioarele ude, mi-e cald si mi-e bine. Beau cafea. Scriu astea. Sunt vie...
.

Desert Run... SAHARA MARATHON

Citind zilele astea despre Alergator nu m-am putut abtine si l-am intrebat cum e cu asta.
Si  Fedaykinn mi-a povestit despre Sahara Marathon  
Am aflat cate ceva despre Saharawi. Am aflat ceva mai mult despre solidaritate, despre cum e cu asta, sa fii om...
Aici aveti ceva din ce s-a facut anul trecut.






Fedaykinn alearga pentru multi. Alaturi de el vor fi oameni din lumea asta care alearga din diverse motive, dar unul e la fel, cred eu: acel Impreuna... care e in os, adanc, si ne doare cand mai cadem, amintindu-ne cum e sa ai (ori sa nu ai) pe cineva alaturi.

Alergatorii vor duce cu ei ajutor, cat se poate. Picaturile sunt rare in desert... Dar sunt.
Daca puteti fi o picatura pentru cei de acolo, refugiatii dintre nisipuri, fiti o picatura.
Putem aduna de la fiecare cate putin...
Cei care doresc pot sa ajute contactandu-l pe Fedaykinn, alergator in 2010 la maratonul din Sahara, (adresa de mail: asaxxum@gmail.com).
Pentru bucuresteni ma ofer ca "intermediar" (aveti adresa de mail in profil) .


Banutii care se vor strange vor merge la refugiati. Vor fi cateva picaturi pentru ei si anul asta...

Run Forrest, run!
.

Cenusareasa avea...

glitter-graphics.com

Cenusareasa avea un pantof de cristal ascuns in podea.
Nu sub pat, fiindca, stiti bine, ea nu avea asa ceva. Cenusareasa in cenusa dormea...
Ascunsese pantoful ramas nepereche sub o bucata din lemnul podelei. Din cand in cand il scotea si cu ochii in stele visa...

Pana aici povestea a fost cam asa. Asa o stiti, asa o povesteau parintii cand isi priveau ingerasii zambind, aproape adormiti.
Dar apoi, cum e dupa povestea, voi, copii, o stiti. Voi si cu mine, trezita din nou si iara copil, de o vreme. Binecuvantata vreme...

Povestea ca Printul cauta fata misterioasa, tacuta si oarecum sfioasa, plecata din bal si lasand un pantof de cristal pe pamant, povestea asta e pentru parinti.
Pentru adultii care s-au vrut sa fie cuminti...
Pentru ei, fata asteapta, sperand ca Printul sa vina odata si-odata. Nu poate face nici una, nici alta, sta dupa usa, asteptand si visand seara de seara in cenusa.
Si Printul cauta, cauta... alte femei, alte zane, dar toate, oricat de frumoase, nu sunt bune.
El le masoara dupa pantof...
- Asta-i buna! rade la mine copilul cu ochii de luna.
Cuma vine asta? Prostii! La ce se uita Printul, cand cu fata dansa? La pasul micut? Poate, o data, de doua... Dar ce-are asta a face cu dansul, cu mana in mana, cu ochii?

Ei, aici, aici nu pot sa-i pacalesti pe pitici... Ei, astia mici, stiu prea bine asta cu ochii cum vine...
Si in tacerea sau rasul lor, copiii stiu si lasa adultii sa rataceasca in ce cred si ei, pe cand continua seara sa le citeasca.
Dar copii stiu altceva.

Cenusareasa, cat Printul cauta ca un prost, cu pantoful in mana, ea ce facea?
Nu statea sa ofteze intruna, cu ochii in lacrimi tot masurand luna.
Stia bine ca asa piciorus au destule si nu avea rost sa se amageasca asteptand cautarea aceea domneasca...
Asa ca intr-o zi n-a mai rabdat si cand s-a trezit, s-a spalat frumusel, s-a pieptanat, s-a imbracat si-a plecat la palat.
Cu un singur pantof nu avea cum sa mearga, asa ca... intai a vrut sa-l ia, ca dovada.
Pe urma si-a zis ca-i aiurea asa, ar face si ea aceeasi prostie pe care si Printul o facea.
Nu asta era masura ori dovada, nu asta era...
Asa ca a pornit desculta peste dealuri, pasind iute, cu ochii in soare, culegand din cand in cand pe drum cate-o floare...
Sa nu credeti ca ea statea colea, langa palat. Nu, drumul era lung si lat si avea sa innopteze de cateva ori pe la cate o gazda (erau destule, siti voi despre tot felul de Sfinte Luni, Marti, Miercuri si Joi... ).
Ei, si cand a ajuns, soarele pe dupa perdeaua de stele a noptii era deja ascuns...
Asa ca a intrat pe furis in palat (pentru o Cenusareasa obisnuita sa doarma in cenusa, sa se strecoare ca un nor era ceva foarte usor...)
Si acolo, cu pas micut, strecurat, a ascultat, a mirosit, a pipait si a ciocanit (pe urma, desigur, a fugit...).
Pana a juns in sala de bal.
Sala - pustie, cum oare atunci, tocmai in noaptea aceea, vreun bal sa fie?
A intrat, a pornit peste marmura inflorata, s-a invartit si s-a rasucit... si si-a amintit. Cum a fost... Cum era dansul, zburand in mainile lui, leganatul, balansul...
Cum se inghesuise luna prin usa balconului, sa ii vada, si ea se pitise, rosie, cu fata in umarul lui...
Cum au ras, cum si-au povestit ce faceau ei ziua, cu plimbarile lungi peste dealuri (bineinteles ca stia si ea asta un pic, si mai inflorise oleaca, caci ce ar fi putut povesti cu Printul despre ce-i place sa faca? )
Si-a amintit si a plutit, ramanand in rotire lunecata peste tot in sala de bal...
Cu ochii inchisi s-a oprit si a asteptat... Si apoi in tacerea inimii ei, scurt si puternic, tare, o singura data a chemat...
Si pe urma, crezand in puterea inimii ei, a ascultat...
Intai ca o parere, apoi ca o soapta, apoi ca o fluturare... Era, era! Era acolo de buna seama o miscare...
Ar fi putut crede ca e strajerul sau un alt cavaler, sau regina-mama sau regele...
Dar ea stia. Stia bine cine venea.
Asa ca a stat cu ochii inchisi, cu o mana pe inima si una intinsa. A intins si mai mult mana, a tot intins, pana a atins...
Si apoi a deschis ochii.
Si a vazut. S-au vazut.
Acolo, in intalnirea de raze curate, acolo era masura, amintirea, recunoasterea, regasirea...

Ei, vedeti?
Copiii stiu bine povestile.
Mult mai bine decat parintii, mult mai bine...
Sau, mai stii, unii parinti invata iarasi povestile de la copii...
.

Alte ape. Amintiri...

.

the forest inside the boat by ~Mad-o-femme on deviantART
.


S-a-nfasurat privirea in jurul luminii lichide... Incet amintirea curge, topita pe obraz...
In soare, il vad: curcubeul pe obrazul tau.
Ti-amintesti...
Intoarsa, rasucita, culcusita in ochii tai, vad ce vezi...

Un colt de lume, undeva. Apa dintre nisipuri... Fir cu fir se tes iara luciuri. Lumini, licariri.

Din fire de par atinse de palma mea - mult prea aspra, prea aspra e ea pe matasea ta intunecata - iti curge usor curcubeul...
Aluneca bland printre pleoape si intra iar in ochii tai mari, limpeziti de-amintiri... Lacrima curge in tine, usor, strecurata sub pielea obrazului, inauntru, in piept, adancit... Si tie se fac mainile ape albastre...
Si ti se desface din inima luntre micuta de dragoste, in care pasesc... Ma strecor iute in rotirea ei, si alunecam iar inauntru-ti...
Raul iti curge in tine...
Amintirile ne-au adus acasa, in raul acesta launtric. Lasa luntrea sa mearga unde o vrea. De-acum  nu mai am tarmuri nici eu.
.

I will survive...

Sssssorrryy...
Am promis ca gata, saptmana asta si atat. De luni (DE LUNI, asta e vesnicaaa poezieee) ma cumintesc si mananc sanatos (haaaaa... banc bun ala! ) si... fara licori...
Asa ca tocmai am gatat rezervele de vin fiert si nefiert. Am baut repede, ca in weekend muncesc si tre' sa fiu treaza :))).
Acum sunt intre multele resturi ale petrecerii de inceput de an - eu sarbatoresc mai mult inceputurile decat sfarsiturile. Nu reusesc sa numar sticlele... pe care le-am baut. Desi le-am calculot si le-am calculit de zzzzzzzzzz ori...
Dar... I will survive. 

 


No more blue mood...  (hhh...hhhh...) All by myself... Auuu-auuuuu!



Pana maine....
Hai sa traiiiim!

And... OPEN YOUR CHAKRAAA!


.

Fire de nisip

.

fotografia pietrei umblatoare

Mai sunt inca multi ce-si pierd timpul vietii cu ingradirile. Ca si cum ar putea sta vreuna in calea marelui tavalug...
Pana la urma, tarana una, lumina alta...

Ma uit si ma uit... si ma uit pe mine...
O sa ma uit de tot, sa se aleaga bobul de neghina.
Desi si neghina, ca si bobul, din acelasi pamant... cu acelasi soare si cu aceeasi apa se adapa.
Doar painea... doar painea le osebeste.
Pana la intoarcerea lor in pamant...
De unde iar vor iesi. Poate floare. Poate brad. Poate pasare. Poate om.
Pana la urma... Totuna...
Tot una...





Aseaza-te aici, iubite.
Pe palma, daca vrei sa te mangai, pe spinarea mea daca vrei sa mergi si nu mai poti...

In timp, din copila ne-buna de nimic s-a destramat totul si s-a dus pe apa.
A ramas arsura de soare, bataia de ploaie, slefuirea de vant...
Mi-s dragi toate astea.
Moale de era drumul, ramaneam acolo, in noroi.
Asa, piatra s-a pus sub picior si am putut merge.
Mai buna o piatra, o treapta, decat moliciunea si adancul noroiului.
Mai bine zdrelit decat scufundat...
Ma uit la aripile cate unuia si imi cer iertare pentru zborurile nefacute.
Aripile mele, aripile lor...
Suntem atat de legati unii de altii, desi pasim ca si singuri...
Aripa unuia tine pe a altuia. Ori o trage in sus, ori o da in jos...
Zicea odata femeia aia frumoasa ca unul paseste pentru mai multi.
Asa e. Dar paseste nu doar in sus...
De aia imi cer iertare aripilor mele, ca nu le-am cinstit prin curajul aruncarii in gol.
Ele stiu ca pot sa zboare, eu nu... ori nu am crezut.
Eiii, dar acuma...
Acum iar stau pe marginea stancii, aici, in varf.
Ma tot misc, ma tot umflu in pene, incercand sa aman. Stiu ca-i o prostie, dar inca nu-mi cred de tot desfasurarii aripilor mele.
Of, Doamne, nici cand vad?
Stii Tu bine...

Eu... eu nu mai vreau sa stiu.
Vreau doar sa zbor.
.

Calatoria incepe...

Calatoria incepe intotdeauna cu ramanere in liniste.
(Poate de aici si vechiul obicei rusesc de a sedea putin inainte de plecare).
Ca si inspirul si respirul, cu pauza dintre ele. Acolo, in adancul acelui ragaz, e marele secret.
Poate de aia e si respirul. Ca sa trecem pe aici, prin nemiscare...

Inainte de a porni, calatorul priveste in apa. Isi vede chipul. Oarecum fara varsta, ars de soare. Parul inca negru tine impletit intre fire un sirag lung cu noduri si margele. Amintiri. Legatura cu altii ca el, cei de-un sange, pusa si la vedere, nu doar in inima.
Barca soseste in noapte, tacuta, cautandu-si singura calatorul.
Pasind in picioare in coaja de lemn, calatorul aseaza langa el cele necesare drumului, apoi se indreapta spre zare, privind departarea. Acolo e locul in care vrea sa ajunga. Nu stie nici el bine tinta, dar stie ca de pret acuma e drumul...
Privirea limpede, dreapta, din ochii de vultur, taie peste apa si face poteca.
Firul s-a intins si s-a agatat in necunoscut. Drept, in picioare, calatorul in barca lui se lasa purtat spre locul chemarii, acolo unde inca nu stie ce si cum...
Si totusi...
Langa el, toba mica si fluierul, tovarasii de drum, pot vorbi si pot spune multe.
El poate alege asa sau poate inchide ochii.
Dar mai draga ii e vederea asta, asa ca lasa privirea sa curga peste apa si ridica mica toba. Ritmul vine singur sub maini.
Nimeni nu poate face cantecul.
Doar il poate prinde.
Asa ca omul lasa sa vina sub palme bataia de inima a calatoriei lui...
Incet, din ce in ce mai cald, mai viu, cantecul vine. Si canta despre drum, despre curajul increderii, a crederii in sine... si in tinta calatoriei, nevazuta inca.
Val cu val, vant cu vant, barca inainteaza.
Ploaia de vine, uscatul de vine, arsita sau vant rece, toate sunt umbre doar. Vin si trec... Doar legatura facuta de sageata privirii ramane luminata. E pornita prea din adanc si inca dinainte de nasterea calatorului, ca sa poata fi rupta sau macar slabita.
Vointa celui din barca nu prea face multe in drumul asta. Pe masura ce inainteaza, el doar vede, atinge si pipaie bine, afla si, daca e intelept, se lasa in seama drumului. Daca nu, lupta cu valul... pana cand oboseste si ajunge iarasi la liniste, astfel incat intra tot in curgere...

Ce poate el sa faca e sa-si gaseasca in liniste cantecul. Si atunci i se daruie multe: puterea de a sta pe val, echilibrul de-o clipa si placerea jocului clatinarii, iscusinta de a se ridica dupa rasturnarile ce pot veni... si chiar pot veni. Daca-i e drag sa asculte, va auzi. Daca-si tine ochii deschisi, laolalta cu inima, va vedea...

Toate astea si inca altele care-i deschid intelegerea vin pe cantec si pe firul privirii...
Oriunde si-ar intoarce ochii sorbind frumusetea curgerii norilor, jocul albastru si verde al apei, argintul albit al valului, desertul albastrului-cer, privirea ajunge iar intr-acolo.

In barca lui, calatorul a pornit...
Fie-i vanturile bune si cantecul viu
Iar apa, carare prietenoasa pana la tarm...
Care iata, se apropie de calator cu iuteala sporita de puterea privirii...

Plutind in liniste...

foto

Din 31 decembrie 2008 asteptam asta. Liniste. Niste zile ale mele, in care sa ma cufund asa, in linistea mea...
Atunci, in 31 decembrie, venisem acasa din calatoria aia fantastica in Peru, si as fi dat si ani din viata pentru "o ora de amor" cu mine...
Ei, anul asta mi-am luat trei zile. Trei zile (si doua nopti) de liniste. Nu chiar linistea aia asa cum voiam eu, una de-tot-de-tot, cum am facut acum trei ani o saptamana chiar, la Paltinis. Dar am luat cat am putut, in trei zile...
Mi-am pus langa mine apa, niste seminte si pernele pufoase -am doo perne uriase si o canapea pufoasa si ea, cu urechi pufoase - Elefantica ii zice - si m-am scufundat in liniste... Am umblat asa prin straturi lanoase, prin imagini de vis, prin calatorii superbe - Doamne, inauntru te poti duce oriunde si e mai frumos de mii de ori decat orice film facut sau care se va face - si pe urma am dat de locul ala unde ma topeeeeesc, ma dizolv in liniste. Dupa aia, dupa ce dau de stratul ala, pot sa fac orice, ramanand in liniste.
Am iesit, am facut "minuscule" cumparaturi, in lumea care umbla si ea mai incet, mai asezat - era totusi 2 ianuarie, nu chiar zi de lucru... Tot liniste, pufoasa de tot.
De fapt eu am fost exact ca papucii mei pufosi, plimbata de colo-colo in liniste, fara sa fasai, fara sa tarsai, fara sa masai, tot in liniste.
Si in cald si bun.
Ca o pasare uriasa, asa m-am simtit. O pasare mare si pufoasa, care isi tine aripile deschise pe pamant, lasand sa se scurga toata oboseala, tot zbuciumul, tot praful si toate vanturile, incalzindu-se, odihnindu-se, hranindu-se...
Am stat asa mult, in caldura propriului puf, in liniste si blandete.
Pe urma a venit subtierea. Limpezirea si inaltarea. Scurt, curat, drept, ca o lance ridicata spre soare. Asta a fost ieri seara, dupa ce am privit nisoarea luminata roz de becurile strazii.
In liniste m-am ridicat si am privit peste lume. Alb si curat, in linistea ninsorii. Nou.
Imi dau voia si placerea de a marca un inceput. Desi nu prea ma mai uit la calendar, dar oricum astea sunt zile in care mai multi facem inceputuri. Ca o pasare, ma folosesc de curentii de aer. De curentii atator dorinte si proiecte care se deschid...
Ca o uriasa pasare, ma las pe acest aer de nou si proaspat, pe alb, dupa ce m-am odihnit in linste, si plutesc in nou.

Imi voi face cuiburi in cer
Multe cuiburi
Unul de sedere in liniste
Altul de visare
Altul de nemarginire, in care sa ma invartesc in dans pana ajung iar la susul, la inaltul din adancuri...
Unul mare, pentru mai multe pasari, unde sa ne bucuram de soare si zile
Altul, tot mare, tot pentru mai multi, in care sa citim stelele licarind peste mari... Din lumina lor sa aducem in jos peste campuri si munti, raze de vis, dezlegandu-le semnele
Si un cuib de curcubeu, in care sa-mi umplu clipele de Frumusete.
Si inca altele
Cate oare? Nu stiu, voi vedea ce voi vedea...

In deschiderea acestui an, dupa adunarea puterilor si a aripilor, pasesc iar, incet inca, usor, mergand plutit, in corabie... Ma simt ca un om-pasare intr-o uriasa barca. Imi voi lua zborul cand o fi sa fie. Deocamdata ma bucur de plutire si inca mai gust minunatele fire de liniste...
.