.
Mi s-a intamplat, ca oricarui calator, si sa ma pierd. Dar, multumesc lui Dumnezeu, chiar in cel mai negru smirc n-am disperat niciodata intr-atat incat sa neg existenta drumurilor.
(Henri Gougaud - Cele sapte pene ale vulturului)
luni, 27 decembrie 2010
vineri, 24 decembrie 2010
Florile dalbe, flori de mar...
.
Larg deschideti poarta sufletelor toate,
N-am venit sa cerem ci-am venit sa dam...
Oamenii albi, oameni de flori de mar,
florile dalbe...
Oameni de stele, de nea, de padure,
florile dalbe, flori...
Oameni de soare, de cant, de pamant,
florile dalbe, flori de mar...
Ce frumosi, oamenii, ce frumosi...
- Cum sa le fie, Tata?
- Bun sa le fie, cald sa le fie, bland sa le fie, curat sa le fie, iubit si iubind sa le fie, bogat sa le fie, cinstit sa le fie, prielnic si de belsug si de dar sa le fie!
Dulceata vietii in tot sa le fie si darul intruna spre toti sa le fie! Si flacara viului si nascutului Fiu in ei toti sa le fie!
Asa sa fie!
- Asa sa fie, Tata!
florile dalbe, flori de mar...
- Si tu, Nascatoare? Cum vrei sa le fie?
- Adanc sa le fie, adanc pana-n miez... sa se vada frumosi sa le fie, sa se nasca din nou in curat si in bun, sa aiba in suflet si-n ochi lumina lina...
Sarutati ochii sa le fie, darnice si harnice mainile sa le fie, sanatosi pruncii si parintii, barbatii si femeile lor si toti cei dragi sa le fie, sa cante cantecul viu al vietii in pragul serii si al diminetii! Inima, izvorul Iubirii sa le fie!
Asa sa fie!
- Asa sa fie, Mama!
florile dalbe, flori de mar...
Cu Nasterea, nasteti-va in lumina, bucurati-va in dragoste si traiti-va vii, curati si luminati!
Asa sa fie!
Flori dalbe, flori...
.
Larg deschideti poarta sufletelor toate,
N-am venit sa cerem ci-am venit sa dam...
Oamenii albi, oameni de flori de mar,
florile dalbe...
Oameni de stele, de nea, de padure,
florile dalbe, flori...
Oameni de soare, de cant, de pamant,
florile dalbe, flori de mar...
Ce frumosi, oamenii, ce frumosi...
- Cum sa le fie, Tata?
- Bun sa le fie, cald sa le fie, bland sa le fie, curat sa le fie, iubit si iubind sa le fie, bogat sa le fie, cinstit sa le fie, prielnic si de belsug si de dar sa le fie!
Dulceata vietii in tot sa le fie si darul intruna spre toti sa le fie! Si flacara viului si nascutului Fiu in ei toti sa le fie!
Asa sa fie!
- Asa sa fie, Tata!
florile dalbe, flori de mar...
- Si tu, Nascatoare? Cum vrei sa le fie?
- Adanc sa le fie, adanc pana-n miez... sa se vada frumosi sa le fie, sa se nasca din nou in curat si in bun, sa aiba in suflet si-n ochi lumina lina...
Sarutati ochii sa le fie, darnice si harnice mainile sa le fie, sanatosi pruncii si parintii, barbatii si femeile lor si toti cei dragi sa le fie, sa cante cantecul viu al vietii in pragul serii si al diminetii! Inima, izvorul Iubirii sa le fie!
Asa sa fie!
- Asa sa fie, Mama!
florile dalbe, flori de mar...
Cu Nasterea, nasteti-va in lumina, bucurati-va in dragoste si traiti-va vii, curati si luminati!
Asa sa fie!
Flori dalbe, flori...
.
marți, 21 decembrie 2010
In cautarea focului
.
In cautarea focului am pornit prin frig.
Mi-e frig si noapte si imi vreau iar soarele. Ma cant si ma plang pe dinauntru si pe dinafara dupa soarele meu. Cumva s-a dezlanat si s-a varsat lumina… Mi-e dor de ea si ma cutremura gandul ca s-ar putea stinge cumva jarul asta si flacara primita de la soare mai demult. M-am tot batut cu vanturile si flacara mi s-a facut mai mica.
Ma duc sa-mi caut focul, ca mi-e frig…
Plec noaptea prin oras. Undeva, la margine - nu stiu care margine, dar marginea stie si vine ea singura – se face drumul inspre munte. Ala
Merg prin vantul noptii si mi-e frig. Degeaba am incaltari potrivite si haine groase, am plecat la drum asa cum ma simt: desculta si dezbracata.
Stiu cumva, in visul meu nebunesc pe care indraznesc a-l crede, ca voi gasi muntele si acolo va fi focul. Si focul ma va incalzi, ma va hrani, ma va face atat de calda ca voi putea umbla desculta…
Merg si-mi ingheata mainile. Se inrosesc de frig. Dar trebuie sa le tin afara, sa desir ceata groasa din fata mea. Mi-e o ceata laptoasa si cenusie si deasa de tot. In ea tremura multe ganduri si ma trag in toate partile. Ma clatina si ma vor inauntrul lor acolo, in desisul ala de intrebari si frecusuri ale mintii mele. Ici si colo, noduri groase, ca niste funii – temerile din ultimele zile, fricile, povestile cenusii de mai demult…
Ma uit la cer, abia il vad din ceata. Si nu-mi vad stelele mele, cele care imi cantau pana de curand. Nu-mi vad luna, de care stiu c-ar fi sa fie plina in noaptea asta.
Merg inainte si ma ud la picioare. Asa mi-a fost dintotdeauna, mereu m-am udat si mi-a fost frig la picioare… Doar incaltarile de munte cele lasate acasa, vor fi fost bune, dar… Am plecat asa ca m-am simtit: desculta si dezbracata. Si crezand nebuneste in foc…
Stiu ca in noaptea asta se face nasterea unei noi zile si a unui nou timp. Ea este o margine . Cumva asta mi s-a turnat nu din vesti si din citite, ci din acea asezare a mea pe o muche de unde trebuie sa sar odata si-o data, ca nu mai vreau nodurile astea din drum… Gata, asta e marginea si ma duc sa o dau focului.
Merg si nu vad nicio carare, niciun drum. Unde e muntele meu?
Mi-aduc aminte de lemnul meu cel drag. De lemnul meu mangaietor. Il gasesc si il aprind. Fumul lui dulce si tare, patrunzand pana in inima si mai departe, curge ca un sange in mine. Ma umple si iese prin rasuflare. Se varsa si pe drum, ca o apa alba. Si ma ajuta sa vad. Incepe o carare. Se taie cumva prin orasul aglomerat, ca o poteca mergand in sus, pe aer. Urc pe poteca si imi cant. Imi cant incet, ca unui copilas in leagan. Mi-e mai usor asa. Mi se arata toate mai prietene.
Oboseala ma poate adormi si frigul ma poate amorti. Intr-un fel sunt ca fetita cu chibriturile, doar ca am aprins numai un lemn… pe care l-am stins apoi, sa-i sorb fumul sacru. Si sunt in mers, in drum, in cautare. Nu am ramas intre ziduri vechi de case.
Sunt in alta poveste. Ma duc sa-mi gasesc focul, sa-mi hranesc si sa-mi cresc flacara. Ca sa nu-mi mai fie niciodata frig…
Poteca duce acum printr-o padure. Aici pomi infloriti si pasari, acolo trunchiuri rasucite. Sunt si bucati de zid si pietre sparte, semne ale unor strabateri si lupte mai vechi… Sunt toate bucati din viata mea, insirate pe drum, sa le mai vad o data.
Sunt in noaptea vederilor si a alegerilor. Stiu ca nu e singura nici ultima. Imi fac acum trecerea asta, sorbind inca putin din fumul lemnului cel drag. Aprind, sting si respir…
Uite si varful. Muntele asta chiar a fost mai mic decat credeam. L-am urcat intr-o noapte…
Ma apropii de varf pasind incet, cu inima in tample, in palme si pe buze. Mi se fac ochii degete, sa pipai dincolo de pietrele din varf… Adunate in cerc, ele pazesc vederea pana cand ajung sus. Ma lasa sa vad doar cand intru in cerc.
Acolo… Doamne, chiar sa cred?!
Crezi! imi raspunde coltul acela de ochi, zambind intre incretiturile de langa tampla.
Un om langa un foc, pe varf de munte…
In flacarile ros-albastre-aurii joaca lumina cea dorita, cea plansa-de-tot-de-dor, caldura draga a vietii mele… Sangele-mi goneste, strigand de bucurie. Mi-e si sa alerg si sa ingenunchez. Intai alerg, ajung la margini, apoi ingenunchez, cu mainile infipte intre flacari. Mi-e de jar dragostea asta, stiu ca pot sa ard si sa ma fac scrum, dar asta e, mi-e drag de tot focul cel viu. Ma asaza iar in caldura viului si-n miezul de iubire plina si densa si arzatoare ce mi-a fost dat acum doi ani…
Si peste tot, peste implinirea visului nebunesc, prin care imi reiau puterea de-a-mi rasuci si arde ceturile si nodurile, mai este el. Pazitorul focului. Omul din multe vise… O fi el omul meu? Nu stiu. Dar stiu privirea asta…
I-am mai vazut, venind asa, prin vis, intre feliile din “viata de toata ziua” , incretitura aia dinspre tample, jocul ochilor cei plini de zambet sau de sageata cate unei deslusiri.
Acum e langa foc. Si iara vad privirea aia, care tine bolta luminoasa deasupra focului si ma invaluie cu cald si drag.
Ma aplec si sorb din foc cu palmele, asezandu-mi caldura in pantece, in inima si intre ochi.
Ma umplu de caldura si putere, de vartejul viului. Ma ridic, usor ametita… Privesc. Sub plete negre, Pazitorul isi arata chipul dintr-o parte. Profil de vultur, ochi de om cu flacara… Ma apropii incet, primind in fiecare pas bataia calda a inimii pamantului, si ma asez. Simt locul cald sub mine, respir aerul cald, sorb luminile curgand din flacari…
Mi-e bine acum. Simt cum imi e binele.
Din dreapta imi vine o adiere noua, inca nestiuta pana acum. Nu stiam cum e mirosul unui om al flacarii. Cumva, asemeni fumului din lemnul meu cel drag.
Ma uit spre vale, sa privesc orasul. Mici luminite, scanteieri departe, doar atat. Linistea buna si lumina aurie cern tot ce as putea vedea.
Ma intorc in mine, ma cuibaresc mai bine langa foc si langa omul asta. Ma gust in starea mea cea noua si ma rasfat, ca sub o plapuma de bine. In timp ce misc pe dinauntru, simt caldura. Mmmmmm…
O sa mai stau aici, o vreme, sa mi se-aseze focul viu in sange. Sa simt mirosul lui, sa aud lemnul, sa ascult povestile din foc.
Si sa intampin Soarele. Bucuria zilei, varsatorul luminii, izvorul focului ceresc.
Pana atunci, multumesc umbrei ca m-a invatat cum sa ma ridic, sa ies din frig si sa imi caut focul. Sa il gasesc si sa mi-l port apoi inca o zi, inca un rasarit…
.
miercuri, 15 decembrie 2010
Christmas blend
.
Ieri am descoperit ca primisem o cafea speciala. Una de Craciun, de la Starbucks... Daa, chiar aia cu "Christmas blend"...
Statea cumintica pe bufet in bucatarie si yo nimic. Nici macar o macinare, acolo...
Ca asta era de fapt, cafeaua asta trebe rasnita. Ca la orice lucru bun, tre' sa muncesti un pic, nu? (Oooof, Jonathan Livingston, pescarusul meu drag...)
Si ca sa vedeti cum e la omu' care n-a avut ce face si s-a apucat el sa vada cum e asta cu traitul - adica sa-si complice singur existenta, in vederea simplificarii - asta pe clasicul principiu: ca sa o iei la stanga mai intai mergi spre dreapta, ca sa urci mai intai coboara mata nitzelush -(oops! oare mai pricepe careva ceva?), fiece trebusoara si lucrusor are fix locul lui si cafeaua, ei da, cafeaua asta de acum e absolut magica... Ca sa te bucuri de ea tre' sa treci tu prin niste filtre...
Da' cu bucurii magice.
Intai, ca este. Adica a venit ea la mine, in dar, de la fostele colege de munca.
Pe urma, ca a venit singura solutia macinarii. (Ca nu mai am rasnita de cafea de cand experimentam eu cum e cu faina de greu incoltit - si am dat gata a doua rasnita). Noii colegi de munca vorbeau de cafea din asta, ca n-au mai gasit... Imi amintesc si eu, total ingenua:
- Una rosie, nemacinata?
- Aia! sar trei voci in cor.
- Am, da' n-am rasnita.
Un coleg zice:
- Maine te prezanti cu ea la izircitz, ca yo aduc rasnita.
... Azi aveam noi pe birou una bucata rasnita si una bucata cafea rosie cu blend de Christmas.
Si ma trezesc eu pe la 11 ca-mi intra dragutii de ei in birou, cu paharutele de plastic, in care se infuzase o maretie de cafea...
Si asta pe cand imi rodeam ultima unghiuta ramasa intacta, ca eram prinsa in niste prostii mai mari decat mine... Prostii noi, de model nou, cu care inca nu stiu sa ma descurc.
Pentru ca intr-un mod absolut concret si magnific, toate chestiile invatate in ultimii doi ai fac un mare antrenament pe mine. Si in mine. Si... peste tot.
De nu stiu cate ori pe zi ma aprind si ma sting intr-un mare fel. Ca un intrerupator nebun si 'nebunit.
De cand am experimentat tot felul de transformari, culminand cu trecerea prin moarte, invat viata si sunt fix ca un bebe care nu stie cum sa puna piciorul. Hmmm... De fapt, am ajuns la mersul de-a busilea si inca mie se pare maaare progres...
Ma tot lovesc de vechi scheme de reactie si alunec in ele, dar partea "cool" e ca imi dau seama de ele si ma trag instant inapoi. Iar in, iar out, in-out, tot timpul... Nu stiu inca noul fel de mers, dar ceva mi se clarifica, si cred ca de la cafea mi se trage...
Ca de la blend ni s-a tras si ne-am apucat sa ne facem bradut. Mare frumos, cu globuri rosii si galbene.
Acuma... la mine de doi ani e e tot Craciun intruna, si ma gandeam ca ce sa mai pun in plus fata de ce este?
Dar a fost sa fie asa, sa-mi privesc bine oamenii astia de care ma lipesc eu acum. Dincolo de felul in care se vad ei, "cu bune si rele", am gasit in fiecare cate o stralucire pe care nu am mai vazut-o pana acum adunata asa, la un loc... Fiecare a avut anul asta cate o lovitura grea sau chiar mai multe. Au pierdut pe cineva drag, au avut ei insisi de suferit. Fiecare si-a pastrat in felul lui un miez, o sclipire curata. O intelegere blanda, o curatenie in jurul unui loc de liniste. In loc sa se umple de ura si sa se incranceneze, s-au deschis frumos, ca niste palme calde.
Si am vazut cum, in nebunia din ultima vreme, am tot navigat prin propriile balti si smarcuri, primind, asa cum s-a intamplat si cu familia mea noua de suflet - tovarasii mei de doi ani incoace - acel "jur", acel loc cu oameni cu tot care mi se potriveste, pe masura a cum pot fi eu acum.
Tot jocul asta magnific, toata "potriveala", in care primesc alaturi oamenii cu care sa navighez mai departe, e un dar, primit cu bucurie si minunare de copilul care voi fi mereu, oricat de multi ani as strabate...
Gracias, Diosito!
.
Ieri am descoperit ca primisem o cafea speciala. Una de Craciun, de la Starbucks... Daa, chiar aia cu "Christmas blend"...
Statea cumintica pe bufet in bucatarie si yo nimic. Nici macar o macinare, acolo...
Ca asta era de fapt, cafeaua asta trebe rasnita. Ca la orice lucru bun, tre' sa muncesti un pic, nu? (Oooof, Jonathan Livingston, pescarusul meu drag...)
Si ca sa vedeti cum e la omu' care n-a avut ce face si s-a apucat el sa vada cum e asta cu traitul - adica sa-si complice singur existenta, in vederea simplificarii - asta pe clasicul principiu: ca sa o iei la stanga mai intai mergi spre dreapta, ca sa urci mai intai coboara mata nitzelush -(oops! oare mai pricepe careva ceva?), fiece trebusoara si lucrusor are fix locul lui si cafeaua, ei da, cafeaua asta de acum e absolut magica... Ca sa te bucuri de ea tre' sa treci tu prin niste filtre...
Da' cu bucurii magice.
Intai, ca este. Adica a venit ea la mine, in dar, de la fostele colege de munca.
Pe urma, ca a venit singura solutia macinarii. (Ca nu mai am rasnita de cafea de cand experimentam eu cum e cu faina de greu incoltit - si am dat gata a doua rasnita). Noii colegi de munca vorbeau de cafea din asta, ca n-au mai gasit... Imi amintesc si eu, total ingenua:
- Una rosie, nemacinata?
- Aia! sar trei voci in cor.
- Am, da' n-am rasnita.
Un coleg zice:
- Maine te prezanti cu ea la izircitz, ca yo aduc rasnita.
... Azi aveam noi pe birou una bucata rasnita si una bucata cafea rosie cu blend de Christmas.
Si ma trezesc eu pe la 11 ca-mi intra dragutii de ei in birou, cu paharutele de plastic, in care se infuzase o maretie de cafea...
Si asta pe cand imi rodeam ultima unghiuta ramasa intacta, ca eram prinsa in niste prostii mai mari decat mine... Prostii noi, de model nou, cu care inca nu stiu sa ma descurc.
Pentru ca intr-un mod absolut concret si magnific, toate chestiile invatate in ultimii doi ai fac un mare antrenament pe mine. Si in mine. Si... peste tot.
De nu stiu cate ori pe zi ma aprind si ma sting intr-un mare fel. Ca un intrerupator nebun si 'nebunit.
De cand am experimentat tot felul de transformari, culminand cu trecerea prin moarte, invat viata si sunt fix ca un bebe care nu stie cum sa puna piciorul. Hmmm... De fapt, am ajuns la mersul de-a busilea si inca mie se pare maaare progres...
Ma tot lovesc de vechi scheme de reactie si alunec in ele, dar partea "cool" e ca imi dau seama de ele si ma trag instant inapoi. Iar in, iar out, in-out, tot timpul... Nu stiu inca noul fel de mers, dar ceva mi se clarifica, si cred ca de la cafea mi se trage...
Ca de la blend ni s-a tras si ne-am apucat sa ne facem bradut. Mare frumos, cu globuri rosii si galbene.
Acuma... la mine de doi ani e e tot Craciun intruna, si ma gandeam ca ce sa mai pun in plus fata de ce este?
Dar a fost sa fie asa, sa-mi privesc bine oamenii astia de care ma lipesc eu acum. Dincolo de felul in care se vad ei, "cu bune si rele", am gasit in fiecare cate o stralucire pe care nu am mai vazut-o pana acum adunata asa, la un loc... Fiecare a avut anul asta cate o lovitura grea sau chiar mai multe. Au pierdut pe cineva drag, au avut ei insisi de suferit. Fiecare si-a pastrat in felul lui un miez, o sclipire curata. O intelegere blanda, o curatenie in jurul unui loc de liniste. In loc sa se umple de ura si sa se incranceneze, s-au deschis frumos, ca niste palme calde.
Si am vazut cum, in nebunia din ultima vreme, am tot navigat prin propriile balti si smarcuri, primind, asa cum s-a intamplat si cu familia mea noua de suflet - tovarasii mei de doi ani incoace - acel "jur", acel loc cu oameni cu tot care mi se potriveste, pe masura a cum pot fi eu acum.
Tot jocul asta magnific, toata "potriveala", in care primesc alaturi oamenii cu care sa navighez mai departe, e un dar, primit cu bucurie si minunare de copilul care voi fi mereu, oricat de multi ani as strabate...
Gracias, Diosito!
.
sâmbătă, 20 noiembrie 2010
Dincolo de podul - curcubeu. Lumina Ingerului.
.
Ca sa traiesc, am fost sa mor putin.
Si am trecut podul-curcubeu...
... si acolo, prinsa intre lumi, asternuta cumva, intinsa cumva ca o palma desfacand portile cerului, o trecere.
Nu era parca de atins, te sorbea cumva intr-insa, ca intr-un zbor dulce.
Peste valul matasos de lumina curcubie, adieri aurii... Ca intr-in praf de aur, asa se trecea trecerea.
Si apoi... tot ce se vazuse se deschidea cumva ca un evantai mare, maaare, si nu se mai vedea decat auriu. Pulsa lumina aurie peste tot si stateam in mijlocul ei, plutind cumva ori fiind cumva un punct luminos din praful acela.
Si apoi a venit iar langa mine El. Ingerul. Cu ochii lui in care alunecau ape viorii-argintii, stralucind de sa ma doara ochii.
- Ce faci aici? m-a intrebat cu glasul de fluier. M-am bucurat ca era glasul ala. Stiam si de glasul de tunet... Acum era fluier, picurand inauntru-mi o miere blanda.
- Ce sa fac? Am murit un pic... Stiai ca o sa vina si asta.
- Stiam. Cum iti este?
- Nu stiu...
- Asta e bine. Asa si este sa fie. Nu stii...
Am stat asa in tacere amandoi, pret de cateva falfairi de ape din ochii lui. Simteam cumva trecand falfairile astea desi imi inchipuisem trecerea in fara-timp. Poate simteam doar o curgere...
I-am simtit zambetul. Cand zambeste se deschide cumva ceva peste capetele noastre si parca se face un soare aproape de tot, peste noi... Ca si cum soarele ar sufla cumva, peste umerii nostri, privindu-ne ca un tata ce este...
M-am intors, l-am privit in ochi si... mi-am strans usor pleoapele. Era atat de viorie-argintie apa aia care mi se scurgea in ochi... Imi trebuia picurata mai bland.
- Daca ma mai uit mult la tine ma fac si eu... ma fac...
- Inger. Cam asa. Dar nu e inca acum.
- Dar mi-ai curs din lumina deja. De ce?
- Ca sa vezi. In fiecare din cei de acolo, de pe munti si campii si dealuri si mari, cauta asta. Cauta in ochii lor apa asta pe care noi ingerii o picuram noaptea, cand ei viseaza. Ea creste lumina pe care ei o au inauntrul lor si o ajuta sa curga, ca apa a noastra si-a lor... E aceeasi.
- Dar cum faceti? Ca doar oamenii dorm cu ochii inchisi.
- Picurii se toarna in inima, nu in ochi. Noaptea oamenii inchid ochii si deschid inima. Sunt putini cei care umbla si ziua cu inima deschisa.
- Si apoi? Cum ajunge lumina...
- Se curge prin ochi.
- Cum...?
N-am apucat sa mai intreb. Ma tragea inapoi firul intins de departe, imi era sa ma introc inapoi in lumea cunoscuta mai mult, lasand abia cunoscuta lume...
Poarta m-a supt cumva in afara si am lunecat inapoi in cuprinsul vechiului trup care a tresarit la revenire.
Am deschis ochii si am vazut chipul plecat deasupra mea. Si in jur, cercul de oameni dragi, asezati pe podea, cumva plutind pe stratul acela de minunare care ne tinea in tacere si cald. Un cald ca de foc... un foc bun, un foc darnic. Focul de viata.
Am privit chipurile acelea. Barbati si femei cu fete luminate si luminoase. Ochii lor scanteiau in lacrimi, ca si ai mei... Si cu fiece rasuflare curgea inspre mine... curgea... Da! Curgea aia, lumina aia a lui. A Ingerului. Apa lui si a lor... Aceeasi.
Si asa a curs si raspunsul la intrebarea ce ar fi fost sa fie intre lumi: lumina Ingerului vine din inima fiecarui om, suflandu-se prin ochi, ca suflarea Celui Ce Ne Respira.
Numele ei este iubire...
Am sa privesc cu ochii in care ea mi-a fost cursa, ca sa o vad in ochii tuturor.
Si daca va fi cate un om care-si va fi pierdut visul, voi merge impreuna cu el in adancuri si in inalturi, ca sa il regasim, deschizand inima. Ca sa ii curga lumina prin ochi. Sa ii curga iubirea...
.
Ca sa traiesc, am fost sa mor putin.
Si am trecut podul-curcubeu...
... si acolo, prinsa intre lumi, asternuta cumva, intinsa cumva ca o palma desfacand portile cerului, o trecere.
Nu era parca de atins, te sorbea cumva intr-insa, ca intr-un zbor dulce.
Peste valul matasos de lumina curcubie, adieri aurii... Ca intr-in praf de aur, asa se trecea trecerea.
Si apoi... tot ce se vazuse se deschidea cumva ca un evantai mare, maaare, si nu se mai vedea decat auriu. Pulsa lumina aurie peste tot si stateam in mijlocul ei, plutind cumva ori fiind cumva un punct luminos din praful acela.
Si apoi a venit iar langa mine El. Ingerul. Cu ochii lui in care alunecau ape viorii-argintii, stralucind de sa ma doara ochii.
- Ce faci aici? m-a intrebat cu glasul de fluier. M-am bucurat ca era glasul ala. Stiam si de glasul de tunet... Acum era fluier, picurand inauntru-mi o miere blanda.
- Ce sa fac? Am murit un pic... Stiai ca o sa vina si asta.
- Stiam. Cum iti este?
- Nu stiu...
- Asta e bine. Asa si este sa fie. Nu stii...
Am stat asa in tacere amandoi, pret de cateva falfairi de ape din ochii lui. Simteam cumva trecand falfairile astea desi imi inchipuisem trecerea in fara-timp. Poate simteam doar o curgere...
I-am simtit zambetul. Cand zambeste se deschide cumva ceva peste capetele noastre si parca se face un soare aproape de tot, peste noi... Ca si cum soarele ar sufla cumva, peste umerii nostri, privindu-ne ca un tata ce este...
M-am intors, l-am privit in ochi si... mi-am strans usor pleoapele. Era atat de viorie-argintie apa aia care mi se scurgea in ochi... Imi trebuia picurata mai bland.
- Daca ma mai uit mult la tine ma fac si eu... ma fac...
- Inger. Cam asa. Dar nu e inca acum.
- Dar mi-ai curs din lumina deja. De ce?
- Ca sa vezi. In fiecare din cei de acolo, de pe munti si campii si dealuri si mari, cauta asta. Cauta in ochii lor apa asta pe care noi ingerii o picuram noaptea, cand ei viseaza. Ea creste lumina pe care ei o au inauntrul lor si o ajuta sa curga, ca apa a noastra si-a lor... E aceeasi.
- Dar cum faceti? Ca doar oamenii dorm cu ochii inchisi.
- Picurii se toarna in inima, nu in ochi. Noaptea oamenii inchid ochii si deschid inima. Sunt putini cei care umbla si ziua cu inima deschisa.
- Si apoi? Cum ajunge lumina...
- Se curge prin ochi.
- Cum...?
N-am apucat sa mai intreb. Ma tragea inapoi firul intins de departe, imi era sa ma introc inapoi in lumea cunoscuta mai mult, lasand abia cunoscuta lume...
Poarta m-a supt cumva in afara si am lunecat inapoi in cuprinsul vechiului trup care a tresarit la revenire.
Am deschis ochii si am vazut chipul plecat deasupra mea. Si in jur, cercul de oameni dragi, asezati pe podea, cumva plutind pe stratul acela de minunare care ne tinea in tacere si cald. Un cald ca de foc... un foc bun, un foc darnic. Focul de viata.
Am privit chipurile acelea. Barbati si femei cu fete luminate si luminoase. Ochii lor scanteiau in lacrimi, ca si ai mei... Si cu fiece rasuflare curgea inspre mine... curgea... Da! Curgea aia, lumina aia a lui. A Ingerului. Apa lui si a lor... Aceeasi.
Si asa a curs si raspunsul la intrebarea ce ar fi fost sa fie intre lumi: lumina Ingerului vine din inima fiecarui om, suflandu-se prin ochi, ca suflarea Celui Ce Ne Respira.
Numele ei este iubire...
Am sa privesc cu ochii in care ea mi-a fost cursa, ca sa o vad in ochii tuturor.
Si daca va fi cate un om care-si va fi pierdut visul, voi merge impreuna cu el in adancuri si in inalturi, ca sa il regasim, deschizand inima. Ca sa ii curga lumina prin ochi. Sa ii curga iubirea...
.
vineri, 19 noiembrie 2010
Sa mori, ca sa traiesti...
.
.
"Nu credeam sa-nvat a muri vreodata"...
Si totusi... Ce mare invatator despre viata e moartea!
Cel mai credincios tovaras de drum. Acela care iti sufla mereu langa tine, aratandu-ti minunatiile vietii. Acel "ca si cum asta ar fi ultima zi, ultima clipa"...
In noul meu mod de a invata viata, partea de incununare a doi ani de drum transformator a fost asta: Trecerea. Trecerea prin moarte.
Nu stiam cum e. Imi trecuse candva, aproape, o umbra. Credeam ca e aia, strangerea aia de inima... atat de tare ca se opreste draga de ea si gata.
Dar nu a fost asta. A fost... Da. Cum au zis si tovarasii mei de drum, e fara cuvinte.
E coplesitor zborul acela acolo, Acasa. Usor, pe fir de lumina, de duci putin acolo, in locul nesfarsitei iubiri... De unde nu prea vrei sa mai vii... dar te trage tot bland inapoi, firul intins, tinut de cel care te asista in trecere.
Am invatat cum sa te speli de tot. Spalatul trupului celui plecat e un gest simbolic. Am invatat spalatul sufletului, al mintii, a tot ce mai ramasese agatat, incrustat in memoria celulelor, ca traire. Nu ca informatie, ci ca traire.
Am stat unii in fata altora limpezi, aprinsi ca niste lumanari, amintindu-ne si lepadand una dupa alta toate poverile. Toate durerile care mai ramasesera, spuse si nespuse. Tot ce ar fi fost de neiertat si de iertat lor si noua.
Asa ca atunci cand ne-am ales locul si patul de moarte si cei pe care ii vrem la capatai au fost numai revarsari de iubire. Si prin gura celor ce au fost acolo - noi, cei ce inconjuram pe calator eram guri deschise si canale limpezite prin care se turna inspirul - au iesit lucruri ce nu se spusesera niciodata sau lucruri ce s-au mai auzit. Numai iubire. Nimic din arsura nu mai ramasese. Niciun repros. Impacarea parca nu se mai lega, nu-si mai gasea rostul, fiindca era doar glasul iubirii acolo. Si au fost parinti si copii, iubiti si iubite, frati si surori si prieteni dragi. De peste tot primeam mesaje de dragoste si vedeam.
O, Dumnezeule, ce vedeam! Amaraciunile disparusera, durerile se topisera, pana si regretul de a nu fi trait altfel, de a fi privit astea in loc de frumos se topise.
Si cand a fost trecerea... a fost. Dulce si blanda, ca un vant cald care te poarta pe brate iubitoare in Iubire. N-are rost sa zic, e fara cuvinte asta.
Ne-am intors luminosi, privind oamenii luminosi care respirasera cu noi pana cand se stinsese respirul. La revenire, un "Bine ai venit!" plin de lumina, in soapta de duh. De suflet. De respir dulce, de viata.
Si ne-am ridicat, pretuind fiecare suflare. Si ni s-a facut limpede vedera vietii, a fiecarei nervuri pe frunzele marelui arbore. Si am vazut jocul vietii, asa cum ni-l arata Marele Jucator.
Si am plans tot timpul... rauri intregi, pana s-au dus toate cioburile care urateau felul in care vedeam tot ce e aici, in lumea in care umblam acum.
Si s-au vazut luminati parintii si bunicii si fratii si surorile si copiii si vecinii si sefii si amicii si pana nu demult inamicii. In toti se simtea suflarea, caldura iubirii.
Si ne-am lasat sa trecem in noua viata, aia in care avem altele de pretuit.
In primul rand timpul, in care alegem sa vedem puterea nemarginita a iubirii.
In secunda se schimba tot, in secunda. Cand stai pe pamant ca pe Mama si ti-e mintea luminata si limpede ca cerul insorit, cand stai asezat in inima ta ca pe o piatra calda si vie, care e si foc si inalt de cer si izvor al inspirului si miezul din care curge in lume nesfarsita iubire, lumea se roteste in jurul tau si tu doar... tu doar... tu doar sufli. Si aia, suflarea aia face tot jocul. Esti aici si acolo, esti si nu esti... Nu mai conteaza decat asta: Iubirea. Din care abia acum stim sa gustam. Si pe masura ce o gustam, o varsam inspre lume...
Si legamantul facut noua insine a fost sa ne daruim asa cum suntem, spunandu-ne "te iubesc"- urile si iertarile si binecuvantarile catre toti si catre noi insine acum. Acum cat ei sunt in viata, cat noi suntem in viata.
Fiece clipa poate fi ultima. Vreau sa fi spus "te iubesc" inainte de a iesi tu pe usa, inainte de a iesi eu pe usa, inainte de a adormi, inainte de...
Vreau sa traiesc cum imi este drag, inainte de trecere.
Multumesc vietii ca m-a adus la acest prag. Multumesc mortii ca m-a trecut peste el, aratandu-mi stralucirea de-Acasa si tinandu-ma in iubire. Multumesc de renasterea daruita.
Si ma plec in multumire Tie, Mama si Tata ce-mi esti, pentru aceasta calatorie care deschide viata!
Si ma rog sa fie pentru tot omul acel ceas, fara spaima si tremur, in care sa se limpeazeasca atat inima si ochii lui incat sa vada ce e cu adevarat de trait.Si sa fie risipirea prafului din ochi, al necazului si otravirii de sine, al mizeriei care apasa si umple venele luminoase ale fiintei noastre, scuturarea de prostii si fleacuri, astfel incat fiecare clipa sa fie traita asa cum ne este ea data: un dar de iubire.
Fiindca viata insasi e o forma a nesfarsitei Iubiri...
Si peste toate, din toate sufla Iubirea.
Invartind roata vietii, invartind toate lumile...
In miezul suflarii ingenunchem spre a simti atingerea vietii:
Pamantul viu sub noi, vantul mangaindu-ne trupul, sarutandu-ne chipul,
Dulceata luminii solare...
Rasetul copiilor alergand liberi si visand indraznet
Culorile curcubeului in ochii celui iubit,
Lumina stelelor peste noapte
Starea de zbor cand ma las sa plutesc in oceanul de dragoste
Care-mi misca pieptul cand suflu,
Starea de imbratisat si iubit cand ma las sa simt asta...
E atata minune in viata, atata minune!
Multumesc!
.
"Nu credeam sa-nvat a muri vreodata"...
Si totusi... Ce mare invatator despre viata e moartea!
Cel mai credincios tovaras de drum. Acela care iti sufla mereu langa tine, aratandu-ti minunatiile vietii. Acel "ca si cum asta ar fi ultima zi, ultima clipa"...
In noul meu mod de a invata viata, partea de incununare a doi ani de drum transformator a fost asta: Trecerea. Trecerea prin moarte.
Nu stiam cum e. Imi trecuse candva, aproape, o umbra. Credeam ca e aia, strangerea aia de inima... atat de tare ca se opreste draga de ea si gata.
Dar nu a fost asta. A fost... Da. Cum au zis si tovarasii mei de drum, e fara cuvinte.
E coplesitor zborul acela acolo, Acasa. Usor, pe fir de lumina, de duci putin acolo, in locul nesfarsitei iubiri... De unde nu prea vrei sa mai vii... dar te trage tot bland inapoi, firul intins, tinut de cel care te asista in trecere.
Am invatat cum sa te speli de tot. Spalatul trupului celui plecat e un gest simbolic. Am invatat spalatul sufletului, al mintii, a tot ce mai ramasese agatat, incrustat in memoria celulelor, ca traire. Nu ca informatie, ci ca traire.
Am stat unii in fata altora limpezi, aprinsi ca niste lumanari, amintindu-ne si lepadand una dupa alta toate poverile. Toate durerile care mai ramasesera, spuse si nespuse. Tot ce ar fi fost de neiertat si de iertat lor si noua.
Asa ca atunci cand ne-am ales locul si patul de moarte si cei pe care ii vrem la capatai au fost numai revarsari de iubire. Si prin gura celor ce au fost acolo - noi, cei ce inconjuram pe calator eram guri deschise si canale limpezite prin care se turna inspirul - au iesit lucruri ce nu se spusesera niciodata sau lucruri ce s-au mai auzit. Numai iubire. Nimic din arsura nu mai ramasese. Niciun repros. Impacarea parca nu se mai lega, nu-si mai gasea rostul, fiindca era doar glasul iubirii acolo. Si au fost parinti si copii, iubiti si iubite, frati si surori si prieteni dragi. De peste tot primeam mesaje de dragoste si vedeam.
O, Dumnezeule, ce vedeam! Amaraciunile disparusera, durerile se topisera, pana si regretul de a nu fi trait altfel, de a fi privit astea in loc de frumos se topise.
Si cand a fost trecerea... a fost. Dulce si blanda, ca un vant cald care te poarta pe brate iubitoare in Iubire. N-are rost sa zic, e fara cuvinte asta.
Ne-am intors luminosi, privind oamenii luminosi care respirasera cu noi pana cand se stinsese respirul. La revenire, un "Bine ai venit!" plin de lumina, in soapta de duh. De suflet. De respir dulce, de viata.
Si ne-am ridicat, pretuind fiecare suflare. Si ni s-a facut limpede vedera vietii, a fiecarei nervuri pe frunzele marelui arbore. Si am vazut jocul vietii, asa cum ni-l arata Marele Jucator.
Si am plans tot timpul... rauri intregi, pana s-au dus toate cioburile care urateau felul in care vedeam tot ce e aici, in lumea in care umblam acum.
Si s-au vazut luminati parintii si bunicii si fratii si surorile si copiii si vecinii si sefii si amicii si pana nu demult inamicii. In toti se simtea suflarea, caldura iubirii.
Si ne-am lasat sa trecem in noua viata, aia in care avem altele de pretuit.
In primul rand timpul, in care alegem sa vedem puterea nemarginita a iubirii.
In secunda se schimba tot, in secunda. Cand stai pe pamant ca pe Mama si ti-e mintea luminata si limpede ca cerul insorit, cand stai asezat in inima ta ca pe o piatra calda si vie, care e si foc si inalt de cer si izvor al inspirului si miezul din care curge in lume nesfarsita iubire, lumea se roteste in jurul tau si tu doar... tu doar... tu doar sufli. Si aia, suflarea aia face tot jocul. Esti aici si acolo, esti si nu esti... Nu mai conteaza decat asta: Iubirea. Din care abia acum stim sa gustam. Si pe masura ce o gustam, o varsam inspre lume...
Si legamantul facut noua insine a fost sa ne daruim asa cum suntem, spunandu-ne "te iubesc"- urile si iertarile si binecuvantarile catre toti si catre noi insine acum. Acum cat ei sunt in viata, cat noi suntem in viata.
Fiece clipa poate fi ultima. Vreau sa fi spus "te iubesc" inainte de a iesi tu pe usa, inainte de a iesi eu pe usa, inainte de a adormi, inainte de...
Vreau sa traiesc cum imi este drag, inainte de trecere.
Multumesc vietii ca m-a adus la acest prag. Multumesc mortii ca m-a trecut peste el, aratandu-mi stralucirea de-Acasa si tinandu-ma in iubire. Multumesc de renasterea daruita.
Si ma plec in multumire Tie, Mama si Tata ce-mi esti, pentru aceasta calatorie care deschide viata!
Si ma rog sa fie pentru tot omul acel ceas, fara spaima si tremur, in care sa se limpeazeasca atat inima si ochii lui incat sa vada ce e cu adevarat de trait.Si sa fie risipirea prafului din ochi, al necazului si otravirii de sine, al mizeriei care apasa si umple venele luminoase ale fiintei noastre, scuturarea de prostii si fleacuri, astfel incat fiecare clipa sa fie traita asa cum ne este ea data: un dar de iubire.
Fiindca viata insasi e o forma a nesfarsitei Iubiri...
Si peste toate, din toate sufla Iubirea.
Invartind roata vietii, invartind toate lumile...
In miezul suflarii ingenunchem spre a simti atingerea vietii:
Pamantul viu sub noi, vantul mangaindu-ne trupul, sarutandu-ne chipul,
Dulceata luminii solare...
Rasetul copiilor alergand liberi si visand indraznet
Culorile curcubeului in ochii celui iubit,
Lumina stelelor peste noapte
Starea de zbor cand ma las sa plutesc in oceanul de dragoste
Care-mi misca pieptul cand suflu,
Starea de imbratisat si iubit cand ma las sa simt asta...
E atata minune in viata, atata minune!
Multumesc!
.
Ploua-ti iubirea peste oamenii pe care ii iubesti...
.
Prima rostire, dupa trecerea prin moarte:
Ploua-ti iubirea peste oamenii pe care ii iubesti...
.
...SI FA-O ACUM.
ACUM, CAT EI SUNT IN VIATA!
Shower the People
James Taylor
You can play the game and you can act out the part
Though you know it wasn't written for you
But tell me, how can you stand there with your broken heart
Ashamed of playing the fool
One thing can lead to another; it doesn't take any sacrifice
Oh, father and mother,and sister and brother
if it feels nice, don't think twice (yes)
Shower the people you love with love
Show them the way that you feel
Things are gonna work out fine if you only will(do as i say, yeah)
Shower the people you love with love
Show them the way that you feel
Things are gonna be much better if you only will
You can run but you cannot hide
This is widely known
And what you plan to do with your foolish pride
When you're all by yourself alone
Once you tell somebody the way that you feel
You can feel it beginning to ease
I think it's true what they say about the squeaky wheel
Always getting the grease.
Better to shower the people you love with love
(Yes and) show them the way that you feel
(I know) Things are gonna be just fine if you only will
(what i'd like to do to you)
Shower the people you love with love
Show them the way you feel
Things are gonna be much better if you only will
Shower the people you love with love
Show them the way that you feel
They say in every life
They say the rain must fall
Just like the pouring rain
Make it rain
Make it rain
Love, love, love is sunshine oh
Oh yes, Make it rain
Love, love, love is sunshine yeah
Oh, right, Everybody, everybody, everybody, everybody
Prima rostire, dupa trecerea prin moarte:
Ploua-ti iubirea peste oamenii pe care ii iubesti...
.
...SI FA-O ACUM.
ACUM, CAT EI SUNT IN VIATA!
Shower the People
James Taylor
You can play the game and you can act out the part
Though you know it wasn't written for you
But tell me, how can you stand there with your broken heart
Ashamed of playing the fool
One thing can lead to another; it doesn't take any sacrifice
Oh, father and mother,and sister and brother
if it feels nice, don't think twice (yes)
Shower the people you love with love
Show them the way that you feel
Things are gonna work out fine if you only will(do as i say, yeah)
Shower the people you love with love
Show them the way that you feel
Things are gonna be much better if you only will
You can run but you cannot hide
This is widely known
And what you plan to do with your foolish pride
When you're all by yourself alone
Once you tell somebody the way that you feel
You can feel it beginning to ease
I think it's true what they say about the squeaky wheel
Always getting the grease.
Better to shower the people you love with love
(Yes and) show them the way that you feel
(I know) Things are gonna be just fine if you only will
(what i'd like to do to you)
Shower the people you love with love
Show them the way you feel
Things are gonna be much better if you only will
Shower the people you love with love
Show them the way that you feel
They say in every life
They say the rain must fall
Just like the pouring rain
Make it rain
Make it rain
Love, love, love is sunshine oh
Oh yes, Make it rain
Love, love, love is sunshine yeah
Oh, right, Everybody, everybody, everybody, everybody
joi, 11 noiembrie 2010
Jocul vietii...
.
Rade viata, rade... Se invarte, se tot roteste, tese fire, rupe, taie, leaga...
Dansul ei ne ia pe toti pana la urma. Nu ramane unul pe margine. Si ne aruuuncaa pana in cer, ne prinde iar, salta, se asterne moale, se face stanca, arde, tipa, canta, rade, plange...
Mai mult rade, acum. Si eu. Dupa atata linsite, mi se umple gura de aer nou si tasneste afara, in ras...
Jocul vietii...
Inainte de riturile mortii...
S-a incheiat un drum al vietii mele.
A venit asa, un vant, a fluturat prin fata mea o panza noua, alba, cu doar cateva cuvinte acolo.
Unul era" Vrei?"
"Vreau!" am zis.
Stiam ca odata zis, zis cu totul, se face asaaaaa... se deschide vartejul in fata ta si te trage. N-apuci sa zici nici oaaaa!
Unde-i poteca? Nu stiu...
Cum o sa fie? Nu stiu. As putea sa-mi imaginez, dar nu mai fac scenarii.
Pe scurt, plec dintr-un loc unde am lucrat doi ani intr-un fel de liniste, data mie prima oara dupa multe furtuni. A fost linistea daruita ca sa pot face drumul acesta de ucenicie. Mi s-a dat mai mult decat as fi crezut ca se poate cere.
Si, asa cum am invatat si auzit de atatea ori in Peru, "asta e doar inceputul"...
Mi se face drum nou. Prima piatra apare sub picioare, restul drumului e inca in nori...
Nu conteaza. Nu mai conteaza sa stiu dinainte. Oricum, cu cat am stiut mai putin, am lasat loc minunilor...
Dar am cunoscut. Am cunoscut semnele. Astea mi se dau cu traducere cu tot. Venind din nesfarsita Iubire...
Si parasind locul asta unde am lucrat doi ani cu oameni de aici si de peste mari si tari, am facut prima oara o miscare de scena din aia dramatica:
AM VORBIT.
Am vorbit despre jocul vietii.
Am avut trei zile in care sa spun... Dar n-am vorbit trei zile. O ora in prima zi, cam un sfert de ceas in ultima.
In ora aia s-a oprit tot: telefoanele, imprimanta, circulatia pe usi, pana si muzica din mp3 playerul meu. In linstea aia am vorbit.
De fapt, asa cum mi se intampla in situatii din astea, am deschis doar gura. Ceea ce a curs a fost un download scurt, dens, tare, pana la miez, pana la inima. Restul prelucrarea, desfacerea, se fac dupa. Am fost acolo ca sa se faca ce era de facut.
Cand era gata sa inchei, dand exemplul cu felul in care vorbesti cu inima catre inima, fara sa te temi, lasand sa se faca puntea luminata, as fi vrut sa pot arata cum se aseaza pacea. Si atunci a pornit muzica, un cantec minunat.O pace curgatoare... Ochii s-au marit, gurile au facut oaaaaa... "Oaaaa... Pana si muzica"...
"Pana si ??? Cum pana si???? MUZICA!" Si am vorbit despre magia muzicii. Scurt, cu demo inclus.
In timpul ramas... tot felul de demo, neintentionate constient dar venite "servit", ca la teatru, sa se vada si sa se inteleaga. Cum e cu linistea in furtuna. Cum e cu blandetea. Ce face ea, cum e ea in stare sa topeasca, sa dea pe spate, sa desfaca jocurile de piatra si sa le faca praf. Veneau toate scenele una dupa alta si jocul se juca prin mine si prin toti ceilalti, care eram si actori si spectatori-observatori...
La plecare, pupaturi, "sa-mi scrii", alea-alea. Si acel nerostit, doar ghicit "ne lasi pe noi in necazul nostru si te duci..."
Nu-mi placea faza cu necazul. Pierdere de timp de viata. Si iar download, despre cum sa te bucuri. Despre cum ar fi sa mai si traiesti. Scurt, dens, la oase. Adica la inima.
Acum urmeaza alt drum, alte "peisaje".
Dar inante de asta, micul popas. Cel mai tare de pana acum. Riturile trecerii. Insotirea prin moarte.
Am mai trecut cumva, in faza mai "moderata", anul trecut.
Umplerea de minune ne-a tinut atunci o vreme, pana la urmatoarea umplere de minune.
Acum nu mai stim.
Interesant e ca in jocul asta se mi face totul la momentul perfect. Se face schimbarea, cu sfarsit si nou inceput, odata cu invatarea zborului.
Trec de la ce am semanat, crescut, infrunzit si inflorit vreo cincisprezece ani, la un drum nou pe care pasesc cu o samanta in palma si-atat.
Da, dar ce samanta...
E ce mi s-a dat mai de pret acum doi ani, in Valea Sacra: "Crede! Crede si daca nu ai cum sa crezi, chiar daca nu mai poti sa crezi, chiar daca nu mai vrei sa crezi, crede... Nesfarsita Iubire e nesfarsita. Nu e loc unde sa nu fie ea. Si recunoaste chipul ei in toate jocurile vietii."
Una peste alta, am revazut chiar "Jocul vietii", cartea lui Florence Scovel Shinn. Am aratat-o celor care m-au ascultat in alea trei zile.
Si le-am spus ca mozaicul de pe coperta e adevarat, exista, si pe locul ala am calcat si eu candva. Locul in care se spune ca acum doua mii de ani un om - Lumina lumii - a hrait multimile cu doi pesti si cinci paini.
Si le-am amintit de intrebarea aia pe care mi-a pus-o acum opt ani o Maiastra:
Ce alegi sa faci cu timpul vietii tale?
Intre felurite alegeri, aleg sa ma minunez...
.
Rade viata, rade... Se invarte, se tot roteste, tese fire, rupe, taie, leaga...
Dansul ei ne ia pe toti pana la urma. Nu ramane unul pe margine. Si ne aruuuncaa pana in cer, ne prinde iar, salta, se asterne moale, se face stanca, arde, tipa, canta, rade, plange...
Mai mult rade, acum. Si eu. Dupa atata linsite, mi se umple gura de aer nou si tasneste afara, in ras...
Jocul vietii...
Inainte de riturile mortii...
S-a incheiat un drum al vietii mele.
A venit asa, un vant, a fluturat prin fata mea o panza noua, alba, cu doar cateva cuvinte acolo.
Unul era" Vrei?"
"Vreau!" am zis.
Stiam ca odata zis, zis cu totul, se face asaaaaa... se deschide vartejul in fata ta si te trage. N-apuci sa zici nici oaaaa!
Unde-i poteca? Nu stiu...
Cum o sa fie? Nu stiu. As putea sa-mi imaginez, dar nu mai fac scenarii.
Pe scurt, plec dintr-un loc unde am lucrat doi ani intr-un fel de liniste, data mie prima oara dupa multe furtuni. A fost linistea daruita ca sa pot face drumul acesta de ucenicie. Mi s-a dat mai mult decat as fi crezut ca se poate cere.
Si, asa cum am invatat si auzit de atatea ori in Peru, "asta e doar inceputul"...
Mi se face drum nou. Prima piatra apare sub picioare, restul drumului e inca in nori...
Nu conteaza. Nu mai conteaza sa stiu dinainte. Oricum, cu cat am stiut mai putin, am lasat loc minunilor...
Dar am cunoscut. Am cunoscut semnele. Astea mi se dau cu traducere cu tot. Venind din nesfarsita Iubire...
Si parasind locul asta unde am lucrat doi ani cu oameni de aici si de peste mari si tari, am facut prima oara o miscare de scena din aia dramatica:
AM VORBIT.
Am vorbit despre jocul vietii.
Am avut trei zile in care sa spun... Dar n-am vorbit trei zile. O ora in prima zi, cam un sfert de ceas in ultima.
In ora aia s-a oprit tot: telefoanele, imprimanta, circulatia pe usi, pana si muzica din mp3 playerul meu. In linstea aia am vorbit.
De fapt, asa cum mi se intampla in situatii din astea, am deschis doar gura. Ceea ce a curs a fost un download scurt, dens, tare, pana la miez, pana la inima. Restul prelucrarea, desfacerea, se fac dupa. Am fost acolo ca sa se faca ce era de facut.
Cand era gata sa inchei, dand exemplul cu felul in care vorbesti cu inima catre inima, fara sa te temi, lasand sa se faca puntea luminata, as fi vrut sa pot arata cum se aseaza pacea. Si atunci a pornit muzica, un cantec minunat.O pace curgatoare... Ochii s-au marit, gurile au facut oaaaaa... "Oaaaa... Pana si muzica"...
"Pana si ??? Cum pana si???? MUZICA!" Si am vorbit despre magia muzicii. Scurt, cu demo inclus.
In timpul ramas... tot felul de demo, neintentionate constient dar venite "servit", ca la teatru, sa se vada si sa se inteleaga. Cum e cu linistea in furtuna. Cum e cu blandetea. Ce face ea, cum e ea in stare sa topeasca, sa dea pe spate, sa desfaca jocurile de piatra si sa le faca praf. Veneau toate scenele una dupa alta si jocul se juca prin mine si prin toti ceilalti, care eram si actori si spectatori-observatori...
La plecare, pupaturi, "sa-mi scrii", alea-alea. Si acel nerostit, doar ghicit "ne lasi pe noi in necazul nostru si te duci..."
Nu-mi placea faza cu necazul. Pierdere de timp de viata. Si iar download, despre cum sa te bucuri. Despre cum ar fi sa mai si traiesti. Scurt, dens, la oase. Adica la inima.
Acum urmeaza alt drum, alte "peisaje".
Dar inante de asta, micul popas. Cel mai tare de pana acum. Riturile trecerii. Insotirea prin moarte.
Am mai trecut cumva, in faza mai "moderata", anul trecut.
Umplerea de minune ne-a tinut atunci o vreme, pana la urmatoarea umplere de minune.
Acum nu mai stim.
Interesant e ca in jocul asta se mi face totul la momentul perfect. Se face schimbarea, cu sfarsit si nou inceput, odata cu invatarea zborului.
Trec de la ce am semanat, crescut, infrunzit si inflorit vreo cincisprezece ani, la un drum nou pe care pasesc cu o samanta in palma si-atat.
Da, dar ce samanta...
E ce mi s-a dat mai de pret acum doi ani, in Valea Sacra: "Crede! Crede si daca nu ai cum sa crezi, chiar daca nu mai poti sa crezi, chiar daca nu mai vrei sa crezi, crede... Nesfarsita Iubire e nesfarsita. Nu e loc unde sa nu fie ea. Si recunoaste chipul ei in toate jocurile vietii."
Una peste alta, am revazut chiar "Jocul vietii", cartea lui Florence Scovel Shinn. Am aratat-o celor care m-au ascultat in alea trei zile.
Si le-am spus ca mozaicul de pe coperta e adevarat, exista, si pe locul ala am calcat si eu candva. Locul in care se spune ca acum doua mii de ani un om - Lumina lumii - a hrait multimile cu doi pesti si cinci paini.
Si le-am amintit de intrebarea aia pe care mi-a pus-o acum opt ani o Maiastra:
Ce alegi sa faci cu timpul vietii tale?
Intre felurite alegeri, aleg sa ma minunez...
.
marți, 26 octombrie 2010
Apa care alearga
.A fost odata o apa. Un lac, poate o mare... Oglindind chipul iubitului ei, Soarele.
Apa era atat de indragostita de luminosul ei iubit, ca nu-si vedea marginile. Poate o fi fost doar un ochi de apa...
Dar ochiul acela privea mereu catre cer.
In zilele innorate apa tremura. Chiar si fara vant ea tot se incretea, cautand sa se miste, sa vada... Doar-doar sa fi putut sa dea deoparte mantiile cerului, sa il vada pe el...
Si cum nu reusea, apa plangea. Si plansetul ei se auzea suspinat toata noaptea, pana cand se mai indura cate un nor, spre dimineata, sa arate o parte din chipul iubit...
Soarele nici nu bagase de seama luciul apei. Nici aburii infiorati care se ridicau uneori de pe fata aceea tulburata...
Nu ca ar fi fost fara inima. Nici pe departe. Cum sa fie fara inima tocmai astrul datator de caldura, cel care tese viata in pantecul pamantului?
Doar ca era prea sus... Nu vedea bine de acolo, din inalt, ce se petrecea pe pamant.
(Vedeti voi, aici ne dam seama ca apa nu era o mare. O mare, de buna seama ca s-ar fi vazut... Precis ca era doar un biet lacusor de campie)
Cand privea asa pierduta spre Soare, fara sa miste, uitand sa clipeasca si sa clipoceasca, apa se mai si topea. Se topea aproape de tot, caci in arsita zilei aburii de pe fata ei erau tot mai multi si mai desi si... s-a intamplat chiar intr-o vara sa fie gata-gata sa dispara de tot. Inca putin si gata! s-ar fi zis cu biata apa, daca n-ar fi fost un nor mai batran sa umbreasca nitel soarele. Si noaptea apa a plans si s-a mai inmultit un pic...
Tot zbuciumul asta al apei nu se putea sa nu tulbure pe vecini. Vantul si padurea, florile si iarba, pasarile cerului si animalele padurii... Toate se tot vorbeau ce sa faca sa ajute biata apa indragostita de soare.
Si dupa un sfat lung, luuung de trei zile si trei nopti, si-au pus toate puterile laolalta si au croit o frumusica de lucrare...
Dimineata a trecut asaaa, fara veste, un vant, si a aruncat o frunza pe apa. Frunza s-a rotit, s-a rotit... A tulburat apa. A valurit-o, a scos-o din lenesa oglindire a chipului solar si... gata. Undeva apa a trecut peste margine. S-a miscat si a inceput sa curga. Vantul a venit iar si a impins-o mai departe. Pamantul s-a unduit usor, pe nesimtite, si a rostogolit apa la vale. Ierburile s-au facut punte si au trecut apa peste stanci, dandu-i drum nou. Pe masura ce curgea, apa se simtea mai vioaie si mai indrazneata. Privea in sus si luneca mai departe, parca vrand sa ajunga la portile cerului.
Pe masura ce apa curgea, norii se adunau sa o vada si sa o incurajeze. Tunetele lor ii strigau: "Hai! Hai!Haaaai!" si fulgerele luminau locurile mai usor de strabatut. Si deodata cerul s-a rasucit in el insusi, rasturnand din inalt siroaie de apa de ploaie. Si ploaia a udat si a inviorat apa cea curgatoare, care a inceput sa alerge.
Si alerga, si alerga... Peste dealuri si vai, peste campii si coline, pana departe, haaat departe... Strabatand platoul inalt al muntilor si strecurandu-se printre pietre si copaci.
Pana la o margine.
La o margine de pamanturi, ca pe o inaltime care se sfarseste dintr-o data, apa nu mai avu unde sa alerge. Pret de o clipa, o clipa cat cerul nesfarsit care se intindea acum in fata ei, privi inainte.
Si acolo...Mandru, sclipind din toate scanteile sale, Soarele se invartea pe cer, imprastiind lumina, caldura si viata.
Si in cel mai limpede si fierbinte sarut al ei, apa sari in gol, revarsandu-se in milioane de scantei, fiecare incercand sa atinga chipul stralucitor al iubitului.
Si intreaga natura ramase nemiscata o clipa. Clipa in care se nascu cea mai frumoasa cascada din lume...
Soarele o vazu si tresari. Si tresarind, misca cerul... si norii din cele mai indepartate colturi simtira si miscara si ei. Si toate vanturile stiura, si toate marile si oceanele si toate raurile si lacurile si toate apele lumii stiura. Si apele din ochii oamenilor, acelea numite lacrimi... Toate stiura de clipa aceea cand Soarele a vazut si a simtit dragostea apei.
Si cu toata stralucirea lui, cu toate luminile si focurile arzandu-i pe chip, Soarele s-a aplecat si a sarutat fiecare din milioanele de stropi ai cascadei, desenand cel mai mare si mai frumos curcubeu din cate s-au vazut vreodata.
Si in locul acela de lume, in marginea de inalt, in fiecare dimineata si in fiecare seara Soarele se lasa in bratele cascadei, rasarind si apunand in ape...
Iar dragostea lor naste intruna curcubee...
.
Apa era atat de indragostita de luminosul ei iubit, ca nu-si vedea marginile. Poate o fi fost doar un ochi de apa...
Dar ochiul acela privea mereu catre cer.
In zilele innorate apa tremura. Chiar si fara vant ea tot se incretea, cautand sa se miste, sa vada... Doar-doar sa fi putut sa dea deoparte mantiile cerului, sa il vada pe el...
Si cum nu reusea, apa plangea. Si plansetul ei se auzea suspinat toata noaptea, pana cand se mai indura cate un nor, spre dimineata, sa arate o parte din chipul iubit...
Soarele nici nu bagase de seama luciul apei. Nici aburii infiorati care se ridicau uneori de pe fata aceea tulburata...
Nu ca ar fi fost fara inima. Nici pe departe. Cum sa fie fara inima tocmai astrul datator de caldura, cel care tese viata in pantecul pamantului?
Doar ca era prea sus... Nu vedea bine de acolo, din inalt, ce se petrecea pe pamant.
(Vedeti voi, aici ne dam seama ca apa nu era o mare. O mare, de buna seama ca s-ar fi vazut... Precis ca era doar un biet lacusor de campie)
Cand privea asa pierduta spre Soare, fara sa miste, uitand sa clipeasca si sa clipoceasca, apa se mai si topea. Se topea aproape de tot, caci in arsita zilei aburii de pe fata ei erau tot mai multi si mai desi si... s-a intamplat chiar intr-o vara sa fie gata-gata sa dispara de tot. Inca putin si gata! s-ar fi zis cu biata apa, daca n-ar fi fost un nor mai batran sa umbreasca nitel soarele. Si noaptea apa a plans si s-a mai inmultit un pic...
Tot zbuciumul asta al apei nu se putea sa nu tulbure pe vecini. Vantul si padurea, florile si iarba, pasarile cerului si animalele padurii... Toate se tot vorbeau ce sa faca sa ajute biata apa indragostita de soare.
Si dupa un sfat lung, luuung de trei zile si trei nopti, si-au pus toate puterile laolalta si au croit o frumusica de lucrare...
Dimineata a trecut asaaa, fara veste, un vant, si a aruncat o frunza pe apa. Frunza s-a rotit, s-a rotit... A tulburat apa. A valurit-o, a scos-o din lenesa oglindire a chipului solar si... gata. Undeva apa a trecut peste margine. S-a miscat si a inceput sa curga. Vantul a venit iar si a impins-o mai departe. Pamantul s-a unduit usor, pe nesimtite, si a rostogolit apa la vale. Ierburile s-au facut punte si au trecut apa peste stanci, dandu-i drum nou. Pe masura ce curgea, apa se simtea mai vioaie si mai indrazneata. Privea in sus si luneca mai departe, parca vrand sa ajunga la portile cerului.
Pe masura ce apa curgea, norii se adunau sa o vada si sa o incurajeze. Tunetele lor ii strigau: "Hai! Hai!Haaaai!" si fulgerele luminau locurile mai usor de strabatut. Si deodata cerul s-a rasucit in el insusi, rasturnand din inalt siroaie de apa de ploaie. Si ploaia a udat si a inviorat apa cea curgatoare, care a inceput sa alerge.
Si alerga, si alerga... Peste dealuri si vai, peste campii si coline, pana departe, haaat departe... Strabatand platoul inalt al muntilor si strecurandu-se printre pietre si copaci.
Pana la o margine.
La o margine de pamanturi, ca pe o inaltime care se sfarseste dintr-o data, apa nu mai avu unde sa alerge. Pret de o clipa, o clipa cat cerul nesfarsit care se intindea acum in fata ei, privi inainte.
Si acolo...Mandru, sclipind din toate scanteile sale, Soarele se invartea pe cer, imprastiind lumina, caldura si viata.
Si in cel mai limpede si fierbinte sarut al ei, apa sari in gol, revarsandu-se in milioane de scantei, fiecare incercand sa atinga chipul stralucitor al iubitului.
Si intreaga natura ramase nemiscata o clipa. Clipa in care se nascu cea mai frumoasa cascada din lume...
Soarele o vazu si tresari. Si tresarind, misca cerul... si norii din cele mai indepartate colturi simtira si miscara si ei. Si toate vanturile stiura, si toate marile si oceanele si toate raurile si lacurile si toate apele lumii stiura. Si apele din ochii oamenilor, acelea numite lacrimi... Toate stiura de clipa aceea cand Soarele a vazut si a simtit dragostea apei.
Si cu toata stralucirea lui, cu toate luminile si focurile arzandu-i pe chip, Soarele s-a aplecat si a sarutat fiecare din milioanele de stropi ai cascadei, desenand cel mai mare si mai frumos curcubeu din cate s-au vazut vreodata.
Si in locul acela de lume, in marginea de inalt, in fiecare dimineata si in fiecare seara Soarele se lasa in bratele cascadei, rasarind si apunand in ape...
Iar dragostea lor naste intruna curcubee...
.
duminică, 17 octombrie 2010
Long time no talk...
.
Cam fara vorbe, ultima vreme...
Mai mult tacere, mai mult muzica.
De ce muzica asta? ma intreaba unii si altii.
Unde e peste tot numai muzica asta? Unde? Praful si pustiul umplu lumea si tu canti...
Ma uit si tac. De multa vreme mai mult tac.
Dar cant... M-am facut apa, m-am facut vant... de dimineata ori de amurg.
Si cant... Uneori usor, abia auzit... Alteori e bataie de toba. E sunetul inimii Mamei Pamant...
Si asa din cand in cand vine pe malul apei mele cate un om. Cate un insetat. Pe insetati ii cunosti dupa mers. Sunt beti de sete. Se clatina...
Eu le spun Calatori. Cand se asaza pe malul vietii lor, obositi, insetati si totusi fara a sti sa bea... Uscati de sete, cu apa langa ei.
Asta e semnul. Asezarea asta. Cand sunt gata sa se opreasca din alergat si sa soarba...
Uneori inca alearga pe langa mal. Uneori inca se zbat, cautand si strigand "de ce?" Uneori, cu niste ate rupte in mana inca incearca sa tina in maini fraiele vietii.
Ca si cum ai putea pune capastru Apei...
Si vine asa peste ei, binecuvantata, oboseala. Aia care ii face sa se aseze pe mal si sa incerce, macar o clipa, sa priveasca in Apa Vietii. Si sa se vada pe ei insisi. Nu ce au auzit ca ar fi, nu ce au fost invatati ca ar fi, nu cum ar trebui sa fie... Se vad cum sunt.
Si vine asa peste ei, binecuvantata, suflarea Apei... Si ii pleaca usor, pe mal. Ii inveleste cu blandete, ii culca si ii leagana. Si se asaza peste ei, dulce si ostoitoare, pacea.
Si incet ei se scufunda in propriile adancuri, purtati de dorinta de a isi muri moartea si de a isi invia viata. Si cu fiecare respir ei se curata si se limpezesc. Si se descopera, se dez-acopera Izvorul Inimii. Se risipeste ceea ce omora. Se descatuseaza ceea ce invie.
Si asa omul se ridica, usor clatinat, ametit, de data asta ametit de propria putere, si priveste lumea. O vede altfel. Acum e viu...
Fiecare Calator isi desfasoara aripile in fata mea, le falfaie de cateva ori, sa le incerce, sa guste, sa se obisnuiasca cu zborul. Si apoi pleaca in drumul lui.
De o vreme vad tot minuni de-astea. Nu pot vorbi despre ele. Nu am cum, nu am ce. Asa face minunarea, te lasa fara vorbe.
Poti doar sa te pleci cu o mana pe inima, ingenuncheat in fata maretiei, si sa dai clipa ta, asta cat sufli si cat iti simti inima vie, catre Marele Respir...
.
Cam fara vorbe, ultima vreme...
Mai mult tacere, mai mult muzica.
De ce muzica asta? ma intreaba unii si altii.
Unde e peste tot numai muzica asta? Unde? Praful si pustiul umplu lumea si tu canti...
Ma uit si tac. De multa vreme mai mult tac.
Dar cant... M-am facut apa, m-am facut vant... de dimineata ori de amurg.
Si cant... Uneori usor, abia auzit... Alteori e bataie de toba. E sunetul inimii Mamei Pamant...
Si asa din cand in cand vine pe malul apei mele cate un om. Cate un insetat. Pe insetati ii cunosti dupa mers. Sunt beti de sete. Se clatina...
Eu le spun Calatori. Cand se asaza pe malul vietii lor, obositi, insetati si totusi fara a sti sa bea... Uscati de sete, cu apa langa ei.
Asta e semnul. Asezarea asta. Cand sunt gata sa se opreasca din alergat si sa soarba...
Uneori inca alearga pe langa mal. Uneori inca se zbat, cautand si strigand "de ce?" Uneori, cu niste ate rupte in mana inca incearca sa tina in maini fraiele vietii.
Ca si cum ai putea pune capastru Apei...
Si vine asa peste ei, binecuvantata, oboseala. Aia care ii face sa se aseze pe mal si sa incerce, macar o clipa, sa priveasca in Apa Vietii. Si sa se vada pe ei insisi. Nu ce au auzit ca ar fi, nu ce au fost invatati ca ar fi, nu cum ar trebui sa fie... Se vad cum sunt.
Si vine asa peste ei, binecuvantata, suflarea Apei... Si ii pleaca usor, pe mal. Ii inveleste cu blandete, ii culca si ii leagana. Si se asaza peste ei, dulce si ostoitoare, pacea.
Si incet ei se scufunda in propriile adancuri, purtati de dorinta de a isi muri moartea si de a isi invia viata. Si cu fiecare respir ei se curata si se limpezesc. Si se descopera, se dez-acopera Izvorul Inimii. Se risipeste ceea ce omora. Se descatuseaza ceea ce invie.
Si asa omul se ridica, usor clatinat, ametit, de data asta ametit de propria putere, si priveste lumea. O vede altfel. Acum e viu...
Fiecare Calator isi desfasoara aripile in fata mea, le falfaie de cateva ori, sa le incerce, sa guste, sa se obisnuiasca cu zborul. Si apoi pleaca in drumul lui.
De o vreme vad tot minuni de-astea. Nu pot vorbi despre ele. Nu am cum, nu am ce. Asa face minunarea, te lasa fara vorbe.
Poti doar sa te pleci cu o mana pe inima, ingenuncheat in fata maretiei, si sa dai clipa ta, asta cat sufli si cat iti simti inima vie, catre Marele Respir...
.
duminică, 10 octombrie 2010
Impartasire...
.
Daca in aceasta dimineata
Ai deschis ochii si ai vazut Frumusete...
Frumusete imi e,
Bucurie imi e,
Dragoste imi e
Ziua asta
Daca in aceasta dimineata
Ai deschis inima si ai gasit Dragoste...
Dragoste imi e,
Bucurie imi e,
Frumusete imi e
Ziua asta
Daca ai deschis gura si ai gustat Bucurie...
Bucurie imi e,
Frumusete imi e,
Dragoste imi e
Ziua asta
Si daca inca nu ai deschis...
Sau ai deschis
si nu ai vazut inca,
nu ai gasit inca,
nu ai gustat inca
Iesi in ziua si mergi in lume.
Daca ti-au fost toate, fa-le si altora
Daca nu ti-au fost inca, ti se vor face.
Si facandu-ti-se, fa-le si altora.
Si asa, oricum ar fi fost, va fi de acum doar intr-un singur fel:
Impartasire...
.
Daca in aceasta dimineata
Ai deschis ochii si ai vazut Frumusete...
Frumusete imi e,
Bucurie imi e,
Dragoste imi e
Ziua asta
Daca in aceasta dimineata
Ai deschis inima si ai gasit Dragoste...
Dragoste imi e,
Bucurie imi e,
Frumusete imi e
Ziua asta
Daca ai deschis gura si ai gustat Bucurie...
Bucurie imi e,
Frumusete imi e,
Dragoste imi e
Ziua asta
Si daca inca nu ai deschis...
Sau ai deschis
si nu ai vazut inca,
nu ai gasit inca,
nu ai gustat inca
Iesi in ziua si mergi in lume.
Daca ti-au fost toate, fa-le si altora
Daca nu ti-au fost inca, ti se vor face.
Si facandu-ti-se, fa-le si altora.
Si asa, oricum ar fi fost, va fi de acum doar intr-un singur fel:
Impartasire...
.
joi, 7 octombrie 2010
Avertisment
.
Mmmm-mmmm............
Mmmmmm-mmmm....
Mmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm
Invartesti usor degetul peste vartejul asta din inima. Si te cufunzi in placere. Placerea de a trai. PLACERE PURA.
Ce ciudat... Oamenii trec repede peste frumusetea vietii. A lor sau a altora. Repede, sa nu vada. Ca si cum aia, lumina aia ar fare rau ochilor...
Ca si cum nu ar fi, ca si cum nu ar fiiiiiiiiiiii...
Ce ciudat... trecere repede, sa nu se rupa cumva firul vai-de-vietii.
Ce ciudat... vorbitorul despre minuni vorbeste o limba straina.
Ce ciudat...
- Ce cauti aici? du-te mai incolo! lasa-mi locul de pacoste, lasa-mi locul de porcarie... lasa-mi vai-de-viata.
Nu vezi ce se intampla in lume? Pe ce lume traiesti???
Ma dau mai incolo. Exista atata loc... Atatea alte lumi. Paralele sau perpendiculare. Sau circularo-spiralitice... Lumi paralumice... paraluminice...
Pun muzica si vorbesc despre minuni si minunari. Despre vai-ce-minune-de-viata.
Je m'en fiche totalement de linia rosie de pe buletin (chiar daca nu se vede, este, na!) si ma cufund in placere, ma umplu de placere, explodez de placere.
N-am incotro. O sa vorbesc limba straina pana... pana voi trece prin stele si mai departe...
MMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMM........
PS continunad pe acelsi ton ireal, imposibil, fals si nebun de legat, am stat sa ascult muzica, umplandu-ma de placere. Sunt unii oameni care chiar stiu sa asculte si se umplu de muzica si m-am dus langa ei. Am stat ca si ei la picioarele uriasului canteret de ghazal... aceasta minune (iar minune!) de poezie de dragoste picurata in cantec.
Si ca sa fie si mai si minunarea, am ascultat si pe copilul asta - minunea asta de cantaret.
Da, n-o sa iasa nicodata pe vreun sintetizator asa ceva. Oricat ar fi sunetul...
Cantecul se toarna cu sufletul, nu se mestereste din buton...
.
.
Mmmm-mmmm............
Mmmmmm-mmmm....
Mmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm
Invartesti usor degetul peste vartejul asta din inima. Si te cufunzi in placere. Placerea de a trai. PLACERE PURA.
Ce ciudat... Oamenii trec repede peste frumusetea vietii. A lor sau a altora. Repede, sa nu vada. Ca si cum aia, lumina aia ar fare rau ochilor...
Ca si cum nu ar fi, ca si cum nu ar fiiiiiiiiiiii...
Ce ciudat... trecere repede, sa nu se rupa cumva firul vai-de-vietii.
Ce ciudat... vorbitorul despre minuni vorbeste o limba straina.
Ce ciudat...
- Ce cauti aici? du-te mai incolo! lasa-mi locul de pacoste, lasa-mi locul de porcarie... lasa-mi vai-de-viata.
Nu vezi ce se intampla in lume? Pe ce lume traiesti???
Ma dau mai incolo. Exista atata loc... Atatea alte lumi. Paralele sau perpendiculare. Sau circularo-spiralitice... Lumi paralumice... paraluminice...
Pun muzica si vorbesc despre minuni si minunari. Despre vai-ce-minune-de-viata.
Je m'en fiche totalement de linia rosie de pe buletin (chiar daca nu se vede, este, na!) si ma cufund in placere, ma umplu de placere, explodez de placere.
N-am incotro. O sa vorbesc limba straina pana... pana voi trece prin stele si mai departe...
MMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMM........
PS continunad pe acelsi ton ireal, imposibil, fals si nebun de legat, am stat sa ascult muzica, umplandu-ma de placere. Sunt unii oameni care chiar stiu sa asculte si se umplu de muzica si m-am dus langa ei. Am stat ca si ei la picioarele uriasului canteret de ghazal... aceasta minune (iar minune!) de poezie de dragoste picurata in cantec.
Si ca sa fie si mai si minunarea, am ascultat si pe copilul asta - minunea asta de cantaret.
Da, n-o sa iasa nicodata pe vreun sintetizator asa ceva. Oricat ar fi sunetul...
Cantecul se toarna cu sufletul, nu se mestereste din buton...
.
.
miercuri, 6 octombrie 2010
Rotate view
.
Rotate view
Clockwise... counterclockwise...
Asa poti roti o imagine... o asezi sub ochi ca sa pricepi ceva. Apoi o rotesti iar si iar...
Poti sa faci asta cand nu esti in poza cu pricina. Cand esti cumva mai sus si poti sa o privesti rotind incoace si incolo.
Cam asa fac de ceva vreme.
Ma uit la viata mea.
Si ma imbat.
Nu, nu din cauza rotirii, ci de incantare. De felul in care se vede poza... Rotind asa si asa si asa, vad mai multe, mult mai multe decat daca tineam poza fix intr-un fel. Nu mai zic ca nu vedeam mare lucru daca eram inca in poza....
Ma uit si ma minunez. Firele "intamplarilor" de acum multi ani mi se vad acum clare. Acel "cum-vine-de-se-leaga"... Imi vine sa ma pup si sa pup pe toti si pe toate, cei de acum si de altadata, din viata mea...
Ca si cum mi-as privi viata de sus, zburand cumva pe deasupra ei, rotind imaginea, rotind "vederea"... rotate view...
Si incep a pricepe.
Of, Doamne, Neale Donald Walsch, ce dreptate avea God cand iti spunea: "V-am trimsi numai ingeri"... Mare intelept, God asta...
Sunt ingeri cu totii. Mai ales cei pe care i-am crezut demoni. Mai ales...
Am inteles de ce si asta mi-a dezlegat mahnirile, toate strangerile, amarul, furia, durerea... S-au dus, suflate de respir, pe masura ce intelegeam.
Si asta mi-a dat inapoi suflul, respirul, cheful de viata. Mi-a adus minunarea.
Marele Invatator, propria viata... Marele Desenator, Iubirea insasi...
Asa s-au invartit toate... Cu cata blandete s-au asezat... Toate pietrele din drum, tot atat de multe marcaje. Ori trepte. Ori locuri de popas.
Toata orbecaiala, ce buna dezlegare, ce desfasurare a simtirii...
Au cazut iara panzele si ceturile si incep sa vad...
De pilda, chiar zilele astea, mi se face un cerc. Oameni cu care am inceput un drum acum aproape douazeci de ani vin spre mine, sa incheiem cercul. Spre a putea eu, in sfarsit, sa incep un nou drum. Unul pe care mi-l fac asa, pasind in gol. Dar treptele incep sa apara...
Cum sa nu fiu in incantare? Cum sa nu ma minunez cand vad acum in jur desene, povesti, scheme si harti, acele fire care arata cum se face marele joc?
Cand inteleg si pe unul si pe altul si pe mine. Cand vad cum jucam rolurile? Cum sa nu ma minunez cand pot sa vad din afara scenei? Cand pot sa rotesc, ca sa pot pricepe? Si asa si asa si asa...
Inteleg de ce unul isi joaca rolul de victima, altul pe asupritor, altul pe salvator. Ma vad pe mine prin toate trei. Pasul in afara face sa vezi... chiar daca pici iar in alt rol... Incet se desface chinga si incepi sa te ridici, sa vezi...
Si da, este un fel de a iesi. Chiar acum trec mai departe, la lectia urmatoare.
Care nu e inca scrisa in manualul de zbor.
Da, stiu ca profesorii spun doar un pic, doar pana aici... sa te lase sa vezi si sa desprinzi din viata, nu din carti, scanteia aia care te lumineaza... Cartile vin pe urma, aratand ca si altii au fost pe acolo...
Da. Unul din felurile de a iesi este ekstasis. Doar asa si zice, ekstasis - iesirea, nu? Doar il stiam... Topirea aia in Varf...
Si este usor sa treci in el cand rotesti vederea pana invartesti lumea...
Rotind, ramane doar vartejul si... gataaaa....
.
PS da' tot ne intoarcem pe teren. Ca sa dam raportu' si altora. Cine stie, poate (a)tragem si pe altii in sus... (ori in jos. pana la urma, tot aia.)
.
Rotate view
Clockwise... counterclockwise...
Asa poti roti o imagine... o asezi sub ochi ca sa pricepi ceva. Apoi o rotesti iar si iar...
Poti sa faci asta cand nu esti in poza cu pricina. Cand esti cumva mai sus si poti sa o privesti rotind incoace si incolo.
Cam asa fac de ceva vreme.
Ma uit la viata mea.
Si ma imbat.
Nu, nu din cauza rotirii, ci de incantare. De felul in care se vede poza... Rotind asa si asa si asa, vad mai multe, mult mai multe decat daca tineam poza fix intr-un fel. Nu mai zic ca nu vedeam mare lucru daca eram inca in poza....
Ma uit si ma minunez. Firele "intamplarilor" de acum multi ani mi se vad acum clare. Acel "cum-vine-de-se-leaga"... Imi vine sa ma pup si sa pup pe toti si pe toate, cei de acum si de altadata, din viata mea...
Ca si cum mi-as privi viata de sus, zburand cumva pe deasupra ei, rotind imaginea, rotind "vederea"... rotate view...
Si incep a pricepe.
Of, Doamne, Neale Donald Walsch, ce dreptate avea God cand iti spunea: "V-am trimsi numai ingeri"... Mare intelept, God asta...
Sunt ingeri cu totii. Mai ales cei pe care i-am crezut demoni. Mai ales...
Am inteles de ce si asta mi-a dezlegat mahnirile, toate strangerile, amarul, furia, durerea... S-au dus, suflate de respir, pe masura ce intelegeam.
Si asta mi-a dat inapoi suflul, respirul, cheful de viata. Mi-a adus minunarea.
Marele Invatator, propria viata... Marele Desenator, Iubirea insasi...
Asa s-au invartit toate... Cu cata blandete s-au asezat... Toate pietrele din drum, tot atat de multe marcaje. Ori trepte. Ori locuri de popas.
Toata orbecaiala, ce buna dezlegare, ce desfasurare a simtirii...
Au cazut iara panzele si ceturile si incep sa vad...
De pilda, chiar zilele astea, mi se face un cerc. Oameni cu care am inceput un drum acum aproape douazeci de ani vin spre mine, sa incheiem cercul. Spre a putea eu, in sfarsit, sa incep un nou drum. Unul pe care mi-l fac asa, pasind in gol. Dar treptele incep sa apara...
Cum sa nu fiu in incantare? Cum sa nu ma minunez cand vad acum in jur desene, povesti, scheme si harti, acele fire care arata cum se face marele joc?
Cand inteleg si pe unul si pe altul si pe mine. Cand vad cum jucam rolurile? Cum sa nu ma minunez cand pot sa vad din afara scenei? Cand pot sa rotesc, ca sa pot pricepe? Si asa si asa si asa...
Inteleg de ce unul isi joaca rolul de victima, altul pe asupritor, altul pe salvator. Ma vad pe mine prin toate trei. Pasul in afara face sa vezi... chiar daca pici iar in alt rol... Incet se desface chinga si incepi sa te ridici, sa vezi...
Si da, este un fel de a iesi. Chiar acum trec mai departe, la lectia urmatoare.
Care nu e inca scrisa in manualul de zbor.
Da, stiu ca profesorii spun doar un pic, doar pana aici... sa te lase sa vezi si sa desprinzi din viata, nu din carti, scanteia aia care te lumineaza... Cartile vin pe urma, aratand ca si altii au fost pe acolo...
Da. Unul din felurile de a iesi este ekstasis. Doar asa si zice, ekstasis - iesirea, nu? Doar il stiam... Topirea aia in Varf...
Si este usor sa treci in el cand rotesti vederea pana invartesti lumea...
Rotind, ramane doar vartejul si... gataaaa....
.
PS da' tot ne intoarcem pe teren. Ca sa dam raportu' si altora. Cine stie, poate (a)tragem si pe altii in sus... (ori in jos. pana la urma, tot aia.)
.
luni, 4 octombrie 2010
Am zarit...
.
Calma e tranquilidade
para receber o amor
Liniste si pace...
Poarta catre iubire...
Pe poarta asta, hai sa ne suflam impreuna...
Hai sa ne suflam, dintr-o suflare...
Dintre valurile minunilor lumii asteia, ti-am zarit, iubite, mana ta draga...
Am vazut degetele tale, palma si incheietura mainii.
De amandoua datile era un snur impletit, legat la incheietura.
Acum stiu. Cand va fi sa vii - si ziua e aproape, o stiu - o sa te cunosc si dupa asta. Dupa snurul impletit.
Pe cand ascultam muzica asta, undeva intre lunecarile flautului de bambus a fost o suflare mai altfel.
Si am stiut iara...valurile nestiutului s-au desfacut si am primit aroma aia.
Acum stiu. Acum stiu si din parfumul tau o unda...
Si a mai fost ceva. Zambetul. Pe doua chipuri diferite, aceeasi lumina. Aceeasi curgere a inimii prin ochi...
Incet, mi se desface lumea si incep sa vad, printre perdele.
Incepe sa se faca desenul, noul tablou. Si incep sa te zaresc.
Doi mesageri au venit, aratandu-mi semnul. Snurul impletit.
Si in felul lui, fiecare, a intins mana, purtand in palma miezul de liniste si de pace.
Asa ca suflu usor, lunecand in miezul acesta dulce. Undeva, inauntru, adanc si inalt, acolo unde pamantul saruta cerul, ne vom vedea...
.
Calma e tranquilidade
para receber o amor
Liniste si pace...
Poarta catre iubire...
Pe poarta asta, hai sa ne suflam impreuna...
Hai sa ne suflam, dintr-o suflare...
Dintre valurile minunilor lumii asteia, ti-am zarit, iubite, mana ta draga...
Am vazut degetele tale, palma si incheietura mainii.
De amandoua datile era un snur impletit, legat la incheietura.
Acum stiu. Cand va fi sa vii - si ziua e aproape, o stiu - o sa te cunosc si dupa asta. Dupa snurul impletit.
Pe cand ascultam muzica asta, undeva intre lunecarile flautului de bambus a fost o suflare mai altfel.
Si am stiut iara...valurile nestiutului s-au desfacut si am primit aroma aia.
Acum stiu. Acum stiu si din parfumul tau o unda...
Si a mai fost ceva. Zambetul. Pe doua chipuri diferite, aceeasi lumina. Aceeasi curgere a inimii prin ochi...
Incet, mi se desface lumea si incep sa vad, printre perdele.
Incepe sa se faca desenul, noul tablou. Si incep sa te zaresc.
Doi mesageri au venit, aratandu-mi semnul. Snurul impletit.
Si in felul lui, fiecare, a intins mana, purtand in palma miezul de liniste si de pace.
Asa ca suflu usor, lunecand in miezul acesta dulce. Undeva, inauntru, adanc si inalt, acolo unde pamantul saruta cerul, ne vom vedea...
.
marți, 28 septembrie 2010
...
.
In varfurile degetelor, usor, usssssooooooor...
Picatura sarata a lacrimei, izvorand din dulce infiorare.
Mi-e cald si bine in nou-nascuta noapte. Imi tes firul dulce al binelui, il pipai si il impletesc, respir de respir de respir...
Gust cu nesat, regasind un miez atat de drag! Mi-e draga-de-tot regasirea asta. Ascult muzica unei alte renasteri, facuta candva cu atata dulceata si dragoste. Mi-o regasesc, alerg spre ea pe campia inflorita a dorurilor mele. Ma minunez de regasire. Regasirea acelui bine gingas, bland, abia atins, ca un obraz de nou-nascut...
Mirare - mira, priveste - in fata minunii... inauntrul minunii...
Invartesc lumea sub degetele picioarelor, rotindu-ma usor de tot pe Om Mani Padme Hum...
.
Si, primita de la Ajnanina, asta:
Ca pastrare a magiei in care am pasit vineri seara prin poarta deschisa de Deva Premal, Miten si Manose... Femeia, Barbatul si Zeul cantand din flaut de bambus.
.
In varfurile degetelor, usor, usssssooooooor...
Picatura sarata a lacrimei, izvorand din dulce infiorare.
Mi-e cald si bine in nou-nascuta noapte. Imi tes firul dulce al binelui, il pipai si il impletesc, respir de respir de respir...
Gust cu nesat, regasind un miez atat de drag! Mi-e draga-de-tot regasirea asta. Ascult muzica unei alte renasteri, facuta candva cu atata dulceata si dragoste. Mi-o regasesc, alerg spre ea pe campia inflorita a dorurilor mele. Ma minunez de regasire. Regasirea acelui bine gingas, bland, abia atins, ca un obraz de nou-nascut...
Mirare - mira, priveste - in fata minunii... inauntrul minunii...
Invartesc lumea sub degetele picioarelor, rotindu-ma usor de tot pe Om Mani Padme Hum...
.
Si, primita de la Ajnanina, asta:
Ca pastrare a magiei in care am pasit vineri seara prin poarta deschisa de Deva Premal, Miten si Manose... Femeia, Barbatul si Zeul cantand din flaut de bambus.
.
sâmbătă, 25 septembrie 2010
Cafea siiiii...
.
Uneori, in alt fel, liniste.
Si cafea in alt fel...
Picura apele astea dulci si eu sorb...
Doar atat. Cafea. Siiii...
.
Uneori, in alt fel, liniste.
Si cafea in alt fel...
Picura apele astea dulci si eu sorb...
Doar atat. Cafea. Siiii...
.
joi, 23 septembrie 2010
Uragan si alte nebunii
.
La inceputul saptamanii am primit o stire. "Din cauza apropiatului si asteptatului impact al puternicului uragan Igor, toate bancile din Bermude vor fi inchise in ziua de 20 septembrie 2010."
Aha. Deci undeva, in lume, niste oameni asteapta sa fie loviti de uragan. Ei stiu clar ca vine. Pentru ca o banca nu se inchide asa, cu una cu doua. Sunt implicatii multe, o retea de legaturi si increngaturi... Darmite sa se inchida toate bancile intr-o regiune sau o tara. Deci e clar, "uraganul Igor vine si tre' sa inchidem tot ce putem"...
Ma gandeam cum asteapta oamenii aia - vreo 67.000 - sa vina uraganul, sa faca ce face si sa treaca. Dupa cum suna tot felul de instructiuni, ar fi sa stea culcusiti si adapostiti, sa suporte ce o sa fie si apoi sa isi reia viata. Cum vor putea...
La mine a fost altfel. Nu stiam ca o sa fie uragan. Ma gandeam eu la o furtuna, ceva, dar... Nici macar nu am avut semnale si intructiuni. Cand m-am dus si eu frumusel, ca omul, sa mai iau o lectie de zbor, sa mai umblu putin prin stafunduri ca sa ies si sa urc, nu stiam ce vine. Stiam doar ca o sa cobor.
Vorba unui Batran din Anzi (la fel ca unui tanar din "zona chineza a vietii mele"): cu cat cobori mai mult, cu atat urci mai mult...
Eiii, si apai am avut parte de coborare. Umblatul prin strafunduri, pe acolo pe unde nu mai stiu si nu am mai vrut sa stiu, e trebusoara de maaaare adancime. Si nu e ceva neaparat cu intuneric, fantome, brrr...uhhaha-uri, bloody and horror movies.
Noooo... Fix ca in zisa de mai inainte, in miezul intunecimii, acolo unde n-ai vrea sa te duci nici cu gandul, gasesti comori. Locul cel-mai-fricii devine locul de unde desfaci un miez de putere. Partea din tine care fugise departe de lumea dezlantuita sau partea alungata de tine, fiindca ai crezut ceva ce ai zis tu sau ti-au zis altii despre tine, partea aceea o gasesti umbland prin launtru-ti si o primesti spre intregirea ta. O primesti cu dragoste. Cu muuuulta dragoste. Si clipa aia de dragoste dintru inceput, din regasire, este de nepretuit... Esti tu si tu, daruiesti si primesti dragoste din tine si pentru tine.
Si pe urma te iubesti. Incepi sa te vezi altfel. Incepi in sfarsit sa te vezi si sa te privesti cu intelegere. Si poti ierta si te poti ierta. Pentru ca asa, iubind, intelegi...
Imi spunea cineva odata ca face tot ce poate, dar nu poate ierta. Oricat de mult ar vrea, e doar din gura, nu din inima. Nu stiam nici eu prea bine cum sa... Dar acum parca pricep.
Una din des-faceri e intelegerea. Pricepi de ce si cand vezi - nuuuu... nu e treaba de minte, nu e niciun tipar, nu e tehnica, nu e "deci" - cand vezi in sensul ca simti, stii de ce dar nu poti spune, e de acolo, din "fara-cuvinte", cand pur si simplu STII si stii de ce era sa fie asa, ca sa fie asa cum e acum, adica exact asa cum trebuie sa fie, ti se face limpede tot si intelegi. Si se dezleaga multe si se face curat. Intelegerea din iubire goleste, scoate ceea ce tinuse fiinta ta agatata si n-o lasa sa mearga si si mai si, n-o lasa sa zboare... E ca si in scrierea lui Jules Verne, cand se taie sforile nacelei si balonul se inalta in vazduh, eliberat de ultimul lest.
Ei, cam asa imi e mie. Numai ca e intr-un fel ciudat. Nu sunt doar sus, plutind frumusel pe aripile vantului. Am intrat in uragan. Nu a venit el peste mine, ca Igor, nu l-am asteptat culcusita undeva, cu usile si ferestrele bine intepenite. M-am dus in el, fara sa stiu in ce ma bag... Cand dai drumul la lest, chiar si la nacela, cand lasi si dezlegi ceea ce te impieica, pe de o parte, si cand iti recapeti parti din tine - care iti vin ca noi, ca nu le mai stia de... nici nu conteaza de cand- , esti luat la varteje si aruncat de colo-colo. Nu e usor sa inveti iar cum sa mergi, cum sa pasesti. Plus ca mai vii si cu alte alea. Mai vii si cu o stare de bine de aia de nu incapi in piele. Mai vii si cu niste forta (oh, yeah, Luke a tras o fuga pana in Dagobah System si s-a intors cu reteta de mancare buna, frunza de radacina, de la la Yoda) si forta este cu tineeee... Ce sa faci cu ea? Cum o tii? Laserul face zzzuuum-zzzzzuuum si risti sa-ti dai peste picioare.
Eeehhh... Una peste alta, uragan. Asta e. Mai tare ca frutuna de anul trecut. Nici nu stiu daca vreau sa treaca asa repede. Incepe sa-mi placa felul in care dau cu fundul de pamant intr-un fel nou. Doare la fel de tare ca inainte, dar de data asta ma distrez.
Miscatul asta de colo-colo, rasucitul perspectivei si vazutul jocului... Oah, distractieeee! Cand te trage furtuna de gat in sus, sa vezi mai bine ce se petrece - see the big picture, ai???- , in timp ce tipi apuci sa vezi tabloul, esti gata sa prinzi shkema (zic "shkema" de douaj'de ori pe minut), si pe cand pici in "realitate" iti dai seama ca inteleapta concluzie, marea revelatie de o clipa ti-a si fugit, odata cu aerul ce-ti vajaie pe langa urechi, in "curentul" caderii...
Cam asta e, dragi frati si surori. Daca va apucati mai serios sau mai in gluma de recuperarea sufletului, sa stiti macar ceva. Foarte posibil, foarte, uraganul... E bine sa stiti. Oricum, n-o sa va foloseasca la nimic, ca asta e shkema, sa fiti luati prin surprindere si mai ales prin sus-prindere.
Cat poa' sa tina? iar nu stiu... Unul din ghizii mei dragi de acum zicea ca pentru a integra doar o singura experienta, cu urmarile ei cu tot, i-au trebuit vreo sase luni...
Asa caaa... hoaahhh... ziceam cevaaaaa???
.
La inceputul saptamanii am primit o stire. "Din cauza apropiatului si asteptatului impact al puternicului uragan Igor, toate bancile din Bermude vor fi inchise in ziua de 20 septembrie 2010."
Aha. Deci undeva, in lume, niste oameni asteapta sa fie loviti de uragan. Ei stiu clar ca vine. Pentru ca o banca nu se inchide asa, cu una cu doua. Sunt implicatii multe, o retea de legaturi si increngaturi... Darmite sa se inchida toate bancile intr-o regiune sau o tara. Deci e clar, "uraganul Igor vine si tre' sa inchidem tot ce putem"...
Ma gandeam cum asteapta oamenii aia - vreo 67.000 - sa vina uraganul, sa faca ce face si sa treaca. Dupa cum suna tot felul de instructiuni, ar fi sa stea culcusiti si adapostiti, sa suporte ce o sa fie si apoi sa isi reia viata. Cum vor putea...
La mine a fost altfel. Nu stiam ca o sa fie uragan. Ma gandeam eu la o furtuna, ceva, dar... Nici macar nu am avut semnale si intructiuni. Cand m-am dus si eu frumusel, ca omul, sa mai iau o lectie de zbor, sa mai umblu putin prin stafunduri ca sa ies si sa urc, nu stiam ce vine. Stiam doar ca o sa cobor.
Vorba unui Batran din Anzi (la fel ca unui tanar din "zona chineza a vietii mele"): cu cat cobori mai mult, cu atat urci mai mult...
Eiii, si apai am avut parte de coborare. Umblatul prin strafunduri, pe acolo pe unde nu mai stiu si nu am mai vrut sa stiu, e trebusoara de maaaare adancime. Si nu e ceva neaparat cu intuneric, fantome, brrr...uhhaha-uri, bloody and horror movies.
Noooo... Fix ca in zisa de mai inainte, in miezul intunecimii, acolo unde n-ai vrea sa te duci nici cu gandul, gasesti comori. Locul cel-mai-fricii devine locul de unde desfaci un miez de putere. Partea din tine care fugise departe de lumea dezlantuita sau partea alungata de tine, fiindca ai crezut ceva ce ai zis tu sau ti-au zis altii despre tine, partea aceea o gasesti umbland prin launtru-ti si o primesti spre intregirea ta. O primesti cu dragoste. Cu muuuulta dragoste. Si clipa aia de dragoste dintru inceput, din regasire, este de nepretuit... Esti tu si tu, daruiesti si primesti dragoste din tine si pentru tine.
Si pe urma te iubesti. Incepi sa te vezi altfel. Incepi in sfarsit sa te vezi si sa te privesti cu intelegere. Si poti ierta si te poti ierta. Pentru ca asa, iubind, intelegi...
Imi spunea cineva odata ca face tot ce poate, dar nu poate ierta. Oricat de mult ar vrea, e doar din gura, nu din inima. Nu stiam nici eu prea bine cum sa... Dar acum parca pricep.
Una din des-faceri e intelegerea. Pricepi de ce si cand vezi - nuuuu... nu e treaba de minte, nu e niciun tipar, nu e tehnica, nu e "deci" - cand vezi in sensul ca simti, stii de ce dar nu poti spune, e de acolo, din "fara-cuvinte", cand pur si simplu STII si stii de ce era sa fie asa, ca sa fie asa cum e acum, adica exact asa cum trebuie sa fie, ti se face limpede tot si intelegi. Si se dezleaga multe si se face curat. Intelegerea din iubire goleste, scoate ceea ce tinuse fiinta ta agatata si n-o lasa sa mearga si si mai si, n-o lasa sa zboare... E ca si in scrierea lui Jules Verne, cand se taie sforile nacelei si balonul se inalta in vazduh, eliberat de ultimul lest.
Ei, cam asa imi e mie. Numai ca e intr-un fel ciudat. Nu sunt doar sus, plutind frumusel pe aripile vantului. Am intrat in uragan. Nu a venit el peste mine, ca Igor, nu l-am asteptat culcusita undeva, cu usile si ferestrele bine intepenite. M-am dus in el, fara sa stiu in ce ma bag... Cand dai drumul la lest, chiar si la nacela, cand lasi si dezlegi ceea ce te impieica, pe de o parte, si cand iti recapeti parti din tine - care iti vin ca noi, ca nu le mai stia de... nici nu conteaza de cand- , esti luat la varteje si aruncat de colo-colo. Nu e usor sa inveti iar cum sa mergi, cum sa pasesti. Plus ca mai vii si cu alte alea. Mai vii si cu o stare de bine de aia de nu incapi in piele. Mai vii si cu niste forta (oh, yeah, Luke a tras o fuga pana in Dagobah System si s-a intors cu reteta de mancare buna, frunza de radacina, de la la Yoda) si forta este cu tineeee... Ce sa faci cu ea? Cum o tii? Laserul face zzzuuum-zzzzzuuum si risti sa-ti dai peste picioare.
Eeehhh... Una peste alta, uragan. Asta e. Mai tare ca frutuna de anul trecut. Nici nu stiu daca vreau sa treaca asa repede. Incepe sa-mi placa felul in care dau cu fundul de pamant intr-un fel nou. Doare la fel de tare ca inainte, dar de data asta ma distrez.
Miscatul asta de colo-colo, rasucitul perspectivei si vazutul jocului... Oah, distractieeee! Cand te trage furtuna de gat in sus, sa vezi mai bine ce se petrece - see the big picture, ai???- , in timp ce tipi apuci sa vezi tabloul, esti gata sa prinzi shkema (zic "shkema" de douaj'de ori pe minut), si pe cand pici in "realitate" iti dai seama ca inteleapta concluzie, marea revelatie de o clipa ti-a si fugit, odata cu aerul ce-ti vajaie pe langa urechi, in "curentul" caderii...
Cam asta e, dragi frati si surori. Daca va apucati mai serios sau mai in gluma de recuperarea sufletului, sa stiti macar ceva. Foarte posibil, foarte, uraganul... E bine sa stiti. Oricum, n-o sa va foloseasca la nimic, ca asta e shkema, sa fiti luati prin surprindere si mai ales prin sus-prindere.
Cat poa' sa tina? iar nu stiu... Unul din ghizii mei dragi de acum zicea ca pentru a integra doar o singura experienta, cu urmarile ei cu tot, i-au trebuit vreo sase luni...
Asa caaa... hoaahhh... ziceam cevaaaaa???
.
duminică, 19 septembrie 2010
Nu ma lasa aripile...
...
Nu-mi incap inapoi, inca. Aripile ma tin... Ma tin in magie.
Sunt si aici si aici...
Vertigo. Ameteala spiralei e mare, lumea se misca incet pe langa rotirea cercului vietii...
De trei zile ma invart pe cer, roata-roata-roata...
Incerc sa ma intorc in mica stea ce ma aflu, si aripile nu ma lasa... Sunt prea mari, prea intinse...
Acum o saptamana am fost sa zbor iara. Pana sus de tot si pana in josul josului. Impreuna cu fratii mei si surorile mele, tovarasii mei de drum...
Cand paseam noi acolo, pe muche, tinadu-ne de maini, inainte de a ne da drumul in necunoscut, ni s-a spus:
- Indrazniti. Imbratisarea necunoscutului va asteapta. Pasiti in gol, se va imple indata.
Si apoi... O sa fie o vreme mai lunga pana veti reveni in cuprinsul zilei... Pana veti invata iar pasii.
E al doilea cerc al spiralei ce ma trece prin necunoscut. Data trecuta, acum un an, a fost ce-a fost... Acum drumul e si mai adanc si si mai inalt...
Insir vorbe aici dar nu stiu sa spun. N-are rost. Nu prea mult, dar ma tot intreaba unii si altii :"Cand te intorci?"
Nu stiu. Nu mai stiu. Si nu mai sunt cine-am plecat... Am plecat, oare? M-am intors...?
Acolo, in munti, agatati in suflarea aceea de aur - rasucita spirala a vietii umbland intre cer si pamant - ne-am pornit iar, uniti, in cautarea sufletului pierdut... Ramas undeva, in adancuri, asteptand sa gasim calea catre noi insine. Sa ne re-facem.
Si am gasit. Oooooo, am gasit. Drumul prin umbre, acolo unde credeam ca-i doar valea plangerii, a dezelgat noduri si a sfaramat lanturi.
Lumea fiecaruia e plina de taine si umblam incetisor, fiecare prin inima altuia. Usor, usuuurel, cu dragoste si cu atentie. Recuperarea sufletului cuiva nu-i doar taina si magie, e daruire de dragoste. Si e mirare si minunare. La fiecare pas recunosti in harta cuiva cate un loc al tau. Scena de viata a unuia cuprinde in ea si pe tine, martor si in acelasi timp fiinta care a trait aceeasi drama.
Si chiar e doar drama, caci afli pe fiecare pas cum e totul un joc. Te ridici, purtat de aripi uriase (ti se dau - nu stii cand, dar te trezesti dus in sus, suuuus de tot) si vezi in ansamblu tot desenul, tot jocul... Vezi jocul vietii tale si pe al celorlalti. In fiece fibra a trupului simti transformarea, chiar trece prin tine si simti si traiesti si-ntelegi pe clipa cum vine jocul asta, cum se face... Ti se limpezesc ochii, si asta, vederea, vine din inima. Acolo, adanc, se face minunea si acum stii. Nu cunosti, stii cu toate ale tale, traite. Nu citite. Nu sunate si cantate frumos, cand doar ti se parea ca intelegi. Jocul vietii tale, joc al lui si al ei si al lor... Acum stii cu tot trupul, prin care curg fiorii intelegrii aceleia facute pe clipa, cum este aia cu toti suntem unul.
Si jocul continua. Te intorci purtandu-te pe tine pe brate, in brate. Pe tine cel nou, cel intreg... Cu tine vin daruri de vraja, daruri de putere. Iti vii iar acasa, in casa inimii tale, in casa fapturii tale, cu darurile pe care le credeai pierdute ori nu-ale-tale: frumusete, curaj, putere, bucurie, gustul vietii, intelegere, vederea, harul de a asculta si a intelege fapturile lumii, legatura de sange cu tot ce e - fie ca are sange sau nu... Toate iti vin inapoi in simtire. Si vezi si simti si te minunezi, si te ridici sus, suuuuus, dincolo de stele, si mai sus, acolo, in miezul Marelui Soare. Firul acela de lumina care te tine viu in toate vietile tale, asta si aia si care or fi fost si-or mai fi, tine in el ca pe una Cerul si Pamantul...
Si tu urci si cobori, gustand cu fiecare respir nesfarsitul... te desprinzi si de fir, plutesti mai departe, in necuprins... Unde nu se vede, unde nu stii... Doar nesfarsita Iubire respira prin tine, si te inspira si te expira, si nu mai stii...
Si se face iar clipa si timp, si vii nou inapoi, in lumea asta, invatand iara pasii.
Usor, usurel, copile. Copil nou ce-mi sunt... Inima vietii se simte mai tare, Mama Pamant isi bate mai tare caldura si viata in fiece puls...
Merg printre oameni si simt cum ii mangai. Ma uit la fiecare si il ating usor, cu respirul. Ma inmoi in asta, in respiratia asta calda si vie, si suflu si ma legan incet, usor rotit, usor spiralat. Si inca mai sunt in magie. Acolo, in miezul linistii mele. De aici, din miez, ma rotesc si ating... Luuumeee nooouaaaa...
Si toate astea se trag de atunci si de acolo. A inceput acolo, in Valea Sacra a Incasilor, acum aproape doi ani. Acolo, cu batul de putere in mana, rosteam raspunsul la a doua intrebare. Prima fusese "Ce vrei?" Raspunsul meu fusese: "Vreau sa vad". Venit iute pe buze, de acolo, din inima. Nu stiam ce e aia, dar zisesesm ce venise.
Peste cateva zile, a doua intrebare: "Ce simti acum? De ce ai nevoie?" Suna ca doua, dar era o singura intrebare. Atunci, acolo, am zis: "Stiu ca vine ceva. O schimbare uriasa. Ma tem. Stiu ca am nevoie de curaj ca sa pasesc in ea. Asta e. Curaj." Credeam pe atunci ca acesta, curajul, e cumva "fara frica". Acum stiu altfel. Curajul e sa mergi inainte cu frica cu tot. Sa o simti si sa o faci sa mearga cu tine, mai departe. Iar umbra fricii e locul din care, cand treci mai departe, iti aduni puterea.
Acum, peste aproape doi ani, m-am vazut iar in Vale. M-am intors sa ma privesc si mi-am lipit firul vietii de momentul acela. Acum am curajul. Schimbarea s-a facut de la Sine. Asa cum presimtisem si nu chiar. A venit tare, asa cum simtisem, dar nu a distrus tot. Doar ceea ce nu-mi mai era de folos. A taiat si a cusut, a aprins focul si a ars, daramand ziduri, taind legaturi si lanturi, lasand loc pentru aripi si invartind roata vietii.
Si schimbarea continua. Nu stiu cat timp si nici nu conteaza. E doar flux...
Povestea asta noua suna ciudat, stiu. Am adunat-o cu greu in vorbe.
Puteam sa n-o pun, dar mi-a sunat undeva, intr-un loc dinauntru, un glas de copil care zice: spune-mi...
Pentru el, sa-i fie mai usor sa inteleaga, mai asez o poveste in locul meu de magie...
Nu-mi incap inapoi, inca. Aripile ma tin... Ma tin in magie.
Sunt si aici si aici...
Vertigo. Ameteala spiralei e mare, lumea se misca incet pe langa rotirea cercului vietii...
De trei zile ma invart pe cer, roata-roata-roata...
Incerc sa ma intorc in mica stea ce ma aflu, si aripile nu ma lasa... Sunt prea mari, prea intinse...
Acum o saptamana am fost sa zbor iara. Pana sus de tot si pana in josul josului. Impreuna cu fratii mei si surorile mele, tovarasii mei de drum...
Cand paseam noi acolo, pe muche, tinadu-ne de maini, inainte de a ne da drumul in necunoscut, ni s-a spus:
- Indrazniti. Imbratisarea necunoscutului va asteapta. Pasiti in gol, se va imple indata.
Si apoi... O sa fie o vreme mai lunga pana veti reveni in cuprinsul zilei... Pana veti invata iar pasii.
E al doilea cerc al spiralei ce ma trece prin necunoscut. Data trecuta, acum un an, a fost ce-a fost... Acum drumul e si mai adanc si si mai inalt...
Insir vorbe aici dar nu stiu sa spun. N-are rost. Nu prea mult, dar ma tot intreaba unii si altii :"Cand te intorci?"
Nu stiu. Nu mai stiu. Si nu mai sunt cine-am plecat... Am plecat, oare? M-am intors...?
Acolo, in munti, agatati in suflarea aceea de aur - rasucita spirala a vietii umbland intre cer si pamant - ne-am pornit iar, uniti, in cautarea sufletului pierdut... Ramas undeva, in adancuri, asteptand sa gasim calea catre noi insine. Sa ne re-facem.
Si am gasit. Oooooo, am gasit. Drumul prin umbre, acolo unde credeam ca-i doar valea plangerii, a dezelgat noduri si a sfaramat lanturi.
Lumea fiecaruia e plina de taine si umblam incetisor, fiecare prin inima altuia. Usor, usuuurel, cu dragoste si cu atentie. Recuperarea sufletului cuiva nu-i doar taina si magie, e daruire de dragoste. Si e mirare si minunare. La fiecare pas recunosti in harta cuiva cate un loc al tau. Scena de viata a unuia cuprinde in ea si pe tine, martor si in acelasi timp fiinta care a trait aceeasi drama.
Si chiar e doar drama, caci afli pe fiecare pas cum e totul un joc. Te ridici, purtat de aripi uriase (ti se dau - nu stii cand, dar te trezesti dus in sus, suuuus de tot) si vezi in ansamblu tot desenul, tot jocul... Vezi jocul vietii tale si pe al celorlalti. In fiece fibra a trupului simti transformarea, chiar trece prin tine si simti si traiesti si-ntelegi pe clipa cum vine jocul asta, cum se face... Ti se limpezesc ochii, si asta, vederea, vine din inima. Acolo, adanc, se face minunea si acum stii. Nu cunosti, stii cu toate ale tale, traite. Nu citite. Nu sunate si cantate frumos, cand doar ti se parea ca intelegi. Jocul vietii tale, joc al lui si al ei si al lor... Acum stii cu tot trupul, prin care curg fiorii intelegrii aceleia facute pe clipa, cum este aia cu toti suntem unul.
Si jocul continua. Te intorci purtandu-te pe tine pe brate, in brate. Pe tine cel nou, cel intreg... Cu tine vin daruri de vraja, daruri de putere. Iti vii iar acasa, in casa inimii tale, in casa fapturii tale, cu darurile pe care le credeai pierdute ori nu-ale-tale: frumusete, curaj, putere, bucurie, gustul vietii, intelegere, vederea, harul de a asculta si a intelege fapturile lumii, legatura de sange cu tot ce e - fie ca are sange sau nu... Toate iti vin inapoi in simtire. Si vezi si simti si te minunezi, si te ridici sus, suuuuus, dincolo de stele, si mai sus, acolo, in miezul Marelui Soare. Firul acela de lumina care te tine viu in toate vietile tale, asta si aia si care or fi fost si-or mai fi, tine in el ca pe una Cerul si Pamantul...
Si tu urci si cobori, gustand cu fiecare respir nesfarsitul... te desprinzi si de fir, plutesti mai departe, in necuprins... Unde nu se vede, unde nu stii... Doar nesfarsita Iubire respira prin tine, si te inspira si te expira, si nu mai stii...
Si se face iar clipa si timp, si vii nou inapoi, in lumea asta, invatand iara pasii.
Usor, usurel, copile. Copil nou ce-mi sunt... Inima vietii se simte mai tare, Mama Pamant isi bate mai tare caldura si viata in fiece puls...
Merg printre oameni si simt cum ii mangai. Ma uit la fiecare si il ating usor, cu respirul. Ma inmoi in asta, in respiratia asta calda si vie, si suflu si ma legan incet, usor rotit, usor spiralat. Si inca mai sunt in magie. Acolo, in miezul linistii mele. De aici, din miez, ma rotesc si ating... Luuumeee nooouaaaa...
Si toate astea se trag de atunci si de acolo. A inceput acolo, in Valea Sacra a Incasilor, acum aproape doi ani. Acolo, cu batul de putere in mana, rosteam raspunsul la a doua intrebare. Prima fusese "Ce vrei?" Raspunsul meu fusese: "Vreau sa vad". Venit iute pe buze, de acolo, din inima. Nu stiam ce e aia, dar zisesesm ce venise.
Peste cateva zile, a doua intrebare: "Ce simti acum? De ce ai nevoie?" Suna ca doua, dar era o singura intrebare. Atunci, acolo, am zis: "Stiu ca vine ceva. O schimbare uriasa. Ma tem. Stiu ca am nevoie de curaj ca sa pasesc in ea. Asta e. Curaj." Credeam pe atunci ca acesta, curajul, e cumva "fara frica". Acum stiu altfel. Curajul e sa mergi inainte cu frica cu tot. Sa o simti si sa o faci sa mearga cu tine, mai departe. Iar umbra fricii e locul din care, cand treci mai departe, iti aduni puterea.
Acum, peste aproape doi ani, m-am vazut iar in Vale. M-am intors sa ma privesc si mi-am lipit firul vietii de momentul acela. Acum am curajul. Schimbarea s-a facut de la Sine. Asa cum presimtisem si nu chiar. A venit tare, asa cum simtisem, dar nu a distrus tot. Doar ceea ce nu-mi mai era de folos. A taiat si a cusut, a aprins focul si a ars, daramand ziduri, taind legaturi si lanturi, lasand loc pentru aripi si invartind roata vietii.
Si schimbarea continua. Nu stiu cat timp si nici nu conteaza. E doar flux...
Povestea asta noua suna ciudat, stiu. Am adunat-o cu greu in vorbe.
Puteam sa n-o pun, dar mi-a sunat undeva, intr-un loc dinauntru, un glas de copil care zice: spune-mi...
Pentru el, sa-i fie mai usor sa inteleaga, mai asez o poveste in locul meu de magie...
.
marți, 7 septembrie 2010
Concert Deva Premal si Miten
.
In sfarsit, ei vor fi aici...
Muzica ei, acum opt ani, ma intampina intr-o poarta deschisa. Paseam atunci un prag, fara sa stiu... Am cantat-o doi ani, sa n-o uit, nestiind cine cantase acolo, in alta tara...
Peste doi ani am gasit-o pe net. Deva. Deva Premal si Miten...
Si acum... "ei sunt aici".
Pe 1 octombrie vom canta cu totii muzica de suflet.
Va invit sa va umpleti de dragoste:
Detalii despre toate aici
.
.
In sfarsit, ei vor fi aici...
Muzica ei, acum opt ani, ma intampina intr-o poarta deschisa. Paseam atunci un prag, fara sa stiu... Am cantat-o doi ani, sa n-o uit, nestiind cine cantase acolo, in alta tara...
Peste doi ani am gasit-o pe net. Deva. Deva Premal si Miten...
Si acum... "ei sunt aici".
Pe 1 octombrie vom canta cu totii muzica de suflet.
Va invit sa va umpleti de dragoste:
Detalii despre toate aici
.
.
sâmbătă, 4 septembrie 2010
All I ask of you
.
No more talk of darkness,
Forget these wide-eyed fears
I'm here, nothing can harm you
My words will warm and calm you
Let me be your freedom,
Let daylight dry your tears.
I'm here with you, beside you,
To hold you and to guide you...
Say you love me every waking moment,
Turn my head with talk of summertime
Say you need me with you now and always
Promise me that all you say is true
That's all I ask of you
Let me be your shelter
Let me be your light
You're safe, no one will find you
Your fears are far behind you
All I want is freedom,
A world with no more night
and you, always beside me, to hold me and to hide me
Then say you'll share with me
One love, one lifetime
Let me lead you from your solitude
Say you need me with you here, beside you
Anywhere you go, let me go too
that's all I ask of you
Say you'll share with me one love, one lifetime
Say the word and I will follow you
Share each day with me,
Each night, each morning
Say you love me...
Anywhere you go let me go too
Love me - that's all I ask of you...
.
Raspund la comentarii "in direct", pentru ca vreau sa ramana aici, "la vedere"
Pentru Petra, Frumoasa asta care a inteles simtind, fara a cunoaste limba engleza:
(Pentru ca pana la urma, este o singura limba, nu-i asa? Limbajul lumii, limbajul inimii...)
Nu mai vorbi despre intuneric,
Uita fricile ce-ti fac ochii mari,
Sunt aici, nimic nu te poate rani,
Cuvintele mele te linistesc si te incalzesc,
Lasa-ma sa-ti fiu libertate
Lasa ziua sa-ti usuce lacrimile
Sunt aici, langa tine, sa te tin in brate si sa te calauzesc
Spune-mi ca ma iubesti in fiece clipa de trezire,
Ameteste-ma vorbindu-mi despre vara,
Spune-mi ca ai nevoie de mine acum si intotdeauna
Promite-mi ca tot ce spui e adevarat
Asta e tot ce iti cer.
Lasa-ma sa-ti fiu adapost,
Lasa-ma sa-ti fiu lumina,
Esti in siguranta, nimeni nu te va gasi
Fricile tale sunt departe in urma ta.
Tot ce vreau e libertate
O lume fara de noapte
Si pe tine meru alaturi, sa ma tii in brate si sa ma ascunzi
Spun-mi ca vei imparti cu mine
O iubire, o viata intreaga
Lasa-ma sa te calauzesc afara din siguratate
Spune-mi ca ai nevoie sa-ti fiu aici alaturi
Si lasa-ma sa merg si eu oriunde mergi
Asta e tot ce iti cer.
Pentru Giulia, Frumoasa ca traieste si iubeste la malul marii, acolo unde Inima se simte mult mai tare:
Stiu cantecul frumos al Barbrei Streisand. Cu el invat si eu sa cant aceasta minune.
Dar am pus aici aceasta bucata cantata de Rafael Rosell - e o secventa din Midnight Phantom, serial filipinez care a imprumutat cantecul de acolo de unde straluceste el cel mai bine: "Fantoma de la Opera":
Uite secventa in care Rafael canta "in direct" asa de cald si dulce:
Pentru Simona, Frumoasa care traieste la margine padurii, acolo unde buna-dimineata e adusa de caprioare si cai liberi fara sei:
Daaa... focurile toamnei se aprind. Peste o saptamana voi dansa iar cu focul, in munti... Cine stie cum voi mai veni? Ori cine voi mai veni? Ori...
Dar o sa vin si voi trece iar si pe la curcubeele tale...
.
... si Ajnanina, Frumoasa Povestilor vii, spunea:
"doar atat. totul.
cine are curajul sa ceara totul, merita sa primeasca la modul absolut."
.
Da. Mai ales ca, la modul absolut si foarte concret, foarte palpabil, totul este deja dat noua: Iubirea. Nu avem decat s-o respiram si sa ne lasam cu totul in ea...
that's all... that's All...
.
No more talk of darkness,
Forget these wide-eyed fears
I'm here, nothing can harm you
My words will warm and calm you
Let me be your freedom,
Let daylight dry your tears.
I'm here with you, beside you,
To hold you and to guide you...
Say you love me every waking moment,
Turn my head with talk of summertime
Say you need me with you now and always
Promise me that all you say is true
That's all I ask of you
Let me be your shelter
Let me be your light
You're safe, no one will find you
Your fears are far behind you
All I want is freedom,
A world with no more night
and you, always beside me, to hold me and to hide me
Then say you'll share with me
One love, one lifetime
Let me lead you from your solitude
Say you need me with you here, beside you
Anywhere you go, let me go too
that's all I ask of you
Say you'll share with me one love, one lifetime
Say the word and I will follow you
Share each day with me,
Each night, each morning
Say you love me...
Anywhere you go let me go too
Love me - that's all I ask of you...
.
Raspund la comentarii "in direct", pentru ca vreau sa ramana aici, "la vedere"
Pentru Petra, Frumoasa asta care a inteles simtind, fara a cunoaste limba engleza:
(Pentru ca pana la urma, este o singura limba, nu-i asa? Limbajul lumii, limbajul inimii...)
Nu mai vorbi despre intuneric,
Uita fricile ce-ti fac ochii mari,
Sunt aici, nimic nu te poate rani,
Cuvintele mele te linistesc si te incalzesc,
Lasa-ma sa-ti fiu libertate
Lasa ziua sa-ti usuce lacrimile
Sunt aici, langa tine, sa te tin in brate si sa te calauzesc
Spune-mi ca ma iubesti in fiece clipa de trezire,
Ameteste-ma vorbindu-mi despre vara,
Spune-mi ca ai nevoie de mine acum si intotdeauna
Promite-mi ca tot ce spui e adevarat
Asta e tot ce iti cer.
Lasa-ma sa-ti fiu adapost,
Lasa-ma sa-ti fiu lumina,
Esti in siguranta, nimeni nu te va gasi
Fricile tale sunt departe in urma ta.
Tot ce vreau e libertate
O lume fara de noapte
Si pe tine meru alaturi, sa ma tii in brate si sa ma ascunzi
Spun-mi ca vei imparti cu mine
O iubire, o viata intreaga
Lasa-ma sa te calauzesc afara din siguratate
Spune-mi ca ai nevoie sa-ti fiu aici alaturi
Si lasa-ma sa merg si eu oriunde mergi
Asta e tot ce iti cer.
Pentru Giulia, Frumoasa ca traieste si iubeste la malul marii, acolo unde Inima se simte mult mai tare:
Stiu cantecul frumos al Barbrei Streisand. Cu el invat si eu sa cant aceasta minune.
Dar am pus aici aceasta bucata cantata de Rafael Rosell - e o secventa din Midnight Phantom, serial filipinez care a imprumutat cantecul de acolo de unde straluceste el cel mai bine: "Fantoma de la Opera":
Uite secventa in care Rafael canta "in direct" asa de cald si dulce:
Pentru Simona, Frumoasa care traieste la margine padurii, acolo unde buna-dimineata e adusa de caprioare si cai liberi fara sei:
Daaa... focurile toamnei se aprind. Peste o saptamana voi dansa iar cu focul, in munti... Cine stie cum voi mai veni? Ori cine voi mai veni? Ori...
Dar o sa vin si voi trece iar si pe la curcubeele tale...
.
... si Ajnanina, Frumoasa Povestilor vii, spunea:
"doar atat. totul.
cine are curajul sa ceara totul, merita sa primeasca la modul absolut."
.
Da. Mai ales ca, la modul absolut si foarte concret, foarte palpabil, totul este deja dat noua: Iubirea. Nu avem decat s-o respiram si sa ne lasam cu totul in ea...
that's all... that's All...
.
luni, 30 august 2010
Dansatorii focului
.
Update: partea practica:
Povestea daca v-a placut,
Si de vi s-a parut frumoasa,
Gasiti aici ce-i de facut
Ca sa lucrati si voi acasa.
Gasi-veti toate asezat,
Si cum se face si desface,
Ca sa pasiti inflacarat
In bucurie si in pace!
Si eu acum ma innoptez
Poveste noua desenez...
Spre pantecul noptii, deschis adanc pana la stele, luminile pamantului se ridicau usor, palpaind...
Ici si colo, in linistea cu arome verzi, se auzeau voci.
Langa batranii copaci de la marginea deasa a padurii se adunasera oamenii locului. Batrani si copii, femei si barbati, veneau si se asezau in tacere in marele cerc. Asterneau in fata lor mari si lacuri, munti si paduri, animale si flori, curcubee si luna si soare, toate cuprinse in tesaturi maiestrite. Unii isi asezau la picioare mici legaturi invelite in tesaturi cu fire colorate. Acestia erau vindecatorii... Mai erau cantareti, cu fluiere mestesugite ori cu cate un corn frumos impodobit, cu tobe si zornaitori.
Cand curgerea oamenilor dinspre vale s-a linistit si marele cerc s-a inchis, in mijlocul cercului au pasit patru oameni. Barbati frumosi, tineri, purtand peste piept si pe spate desenele lumilor lor.
Asezati in genunchi, au proptit bine lemnele stranse pentru foc. Si cand au fost gata, intre ei a venit Batranul. Cu plete lungi si albe, cu haine albe de in, batranul parea ca pluteste. Aplecat peste lemne, a suflat usor, a soptit, a mangaiat...
S-a intors apoi catre Steaua Sudului. Toti s-au ridicat si au facut la fel. Si au suflat si au chemat cele patru vanturi, din cele patru zari... Apoi Pamantul si Cerul. Si apoi pe toti cei nevazuti. Oamenii timpurilor dinainte...
S-au asezat iar, incepand sa cante. Intai usor, doar bataia de toba. Aia, Inima. Bum-bum... Inima Mamei Pamant... Pe urma suierul vantului, in glasuri impletind carare spre luna. Pe urma strigat de pasare si soapta de vant... Apoi femeile au intrat in cantat, prin curgerea lina a apei si a focului.
Batranul a vorbit lemnului si a aprins prima flacara. Aceasta, hranita cu cantec, a intrat in miez, intre vreascuri, si a tras roata de jur imprejur... Si focul a prins viata si a inceput a-si sufla lumina vie catre cei din cerc.
Si atunci a fost semn de incepere a dansului. Cei patru barbati au impins mai intati in pamant cu piciorul, sa deschida portile inimii. Apoi au cuprins cu bratele si ochii stelele, luna, cerul cu tot si cu toate. Rotind si sarind, chiuind si chemand vulturii, au intins marginile spatiului sacru peste toti cei din jur, si dincolo peste zari, unde se vede doar cu inima...
Roata dansatorilor s-a facut tot mai vie, mai mare, mai deasa... Strigatul cate unuia sageta aerul si intra adanc in inimile deschise ale celor din cerc. Si acestia murmurau adanc sau mai tare, oftau sau cantau in alt fel, mai tare sau mai soptit, dupa cum isi primeau fiecare sageata. Si pe firul acela, adanc, fiecare se cobora inlauntru-si si acolo isi gasea cate o flacara, o arsura, o umbra, o durer sau o pierdere, o jale sau o despartire. Un loc ramas gol, asteptand implinirea... Un nod, o ratacire, o secatuire. Ori poate o bucurie si o nadejde, o speranta, un vis, o vedere a propriei vieti intr-un fel sau in altul.
Cand si cand, cate unul din margine se apropia de foc. Ingenunchea sarutand aerul si cerul si pamantul... Se apleca peste micul bat strans in pumn, isi sufla acolo gasirea aceea, arsura si focul launtric. Durerea si lantul, povara si pierderea. Le sufla acolo, in lemn, si apoi punea lemnul in foc. Si focul cel viu le primea, spre ardere si schimbare, spre trecere in viul puterii. Mai puneau in suflare ceea ce aveau de hranit, de crescut: de la visuri de o viata, cu rod de copii si de campuri, cu pace in suflet si limpezire in minte, pana la viziuni ale lumii, asa cum si-o vor si cum va sa fie. Cu pajisti manoase, ape curate, cer limpezit si ploi bune, copii sanatosi si case frumoase, tovarasi de drum care tin fruntea sus si inima calda.
Si cate unul din dansatori se oprea in fata vreunuia de pe margine. Il privea in ochi si astepta. Si acesta, strabatut de spiritul focului, se prindea de acel fir de aur si se cobora in adancul miezului sau. Isi gasea ce-l apasa, ce vrea sa scoata, ce vrea sa lase de tot
- Furie!
- Furie! strigau ceilalti, si dansatorul sufla in foc furia aceea, furia tuturor... Se leganau toti si suflau, sa o scoata, sa fie schimbata in forta, in focul actiunii potrivite...
Din cand in cand se mai auzea:
- Jale!
- Jale, strigau iar, si jalea toata se scurge in foc, prin gura dansatorului sufland in flacara.
- Dor! Neliniste! Frica! Speranta! Dorinta de prunci! Chemare de dragoste!
Rand pe rand, familia isi punea in foc, prin suflarea fiecaruai si a dansatorilor-mesageri, toate cele ce se cereau lasate si toate cele ce se voiau crescute.
Focul avea sa le prefaca, sa transforme viata acelora care voiau ca sa schimbe.
Dansatorii, cu trupuri lucind de sudoare si luminate de foc, se miscau in aceeasi suflare, una cu a celor din cerc... Focul vorbea, trosnind cate-o ramura, scaparand cate o roata de scantei... Limbile sale purtau catre cer ce suflasera oamenii, intarind chemarea lor catre o noua viata.
Batranul, pe margine, murmura si el cantec de foc si priveste in zare. Ce vede... va povesti. Aceea, povestea Batranului, asteptata de cerc, va veni doar la urma, cand focul se va fi lasat pe pamant, sa se stinga trecand in cenusa.
Pana atunci dansatorii inca mai salta si se mai rotesc, invartind in vartej suflarea celor ce-si schimba in dansul de foc toata viata...
.
.
Update: partea practica:
Povestea daca v-a placut,
Si de vi s-a parut frumoasa,
Gasiti aici ce-i de facut
Ca sa lucrati si voi acasa.
Gasi-veti toate asezat,
Si cum se face si desface,
Ca sa pasiti inflacarat
In bucurie si in pace!
Si eu acum ma innoptez
Poveste noua desenez...
Spre pantecul noptii, deschis adanc pana la stele, luminile pamantului se ridicau usor, palpaind...
Ici si colo, in linistea cu arome verzi, se auzeau voci.
Langa batranii copaci de la marginea deasa a padurii se adunasera oamenii locului. Batrani si copii, femei si barbati, veneau si se asezau in tacere in marele cerc. Asterneau in fata lor mari si lacuri, munti si paduri, animale si flori, curcubee si luna si soare, toate cuprinse in tesaturi maiestrite. Unii isi asezau la picioare mici legaturi invelite in tesaturi cu fire colorate. Acestia erau vindecatorii... Mai erau cantareti, cu fluiere mestesugite ori cu cate un corn frumos impodobit, cu tobe si zornaitori.
Cand curgerea oamenilor dinspre vale s-a linistit si marele cerc s-a inchis, in mijlocul cercului au pasit patru oameni. Barbati frumosi, tineri, purtand peste piept si pe spate desenele lumilor lor.
Asezati in genunchi, au proptit bine lemnele stranse pentru foc. Si cand au fost gata, intre ei a venit Batranul. Cu plete lungi si albe, cu haine albe de in, batranul parea ca pluteste. Aplecat peste lemne, a suflat usor, a soptit, a mangaiat...
S-a intors apoi catre Steaua Sudului. Toti s-au ridicat si au facut la fel. Si au suflat si au chemat cele patru vanturi, din cele patru zari... Apoi Pamantul si Cerul. Si apoi pe toti cei nevazuti. Oamenii timpurilor dinainte...
S-au asezat iar, incepand sa cante. Intai usor, doar bataia de toba. Aia, Inima. Bum-bum... Inima Mamei Pamant... Pe urma suierul vantului, in glasuri impletind carare spre luna. Pe urma strigat de pasare si soapta de vant... Apoi femeile au intrat in cantat, prin curgerea lina a apei si a focului.
Batranul a vorbit lemnului si a aprins prima flacara. Aceasta, hranita cu cantec, a intrat in miez, intre vreascuri, si a tras roata de jur imprejur... Si focul a prins viata si a inceput a-si sufla lumina vie catre cei din cerc.
Si atunci a fost semn de incepere a dansului. Cei patru barbati au impins mai intati in pamant cu piciorul, sa deschida portile inimii. Apoi au cuprins cu bratele si ochii stelele, luna, cerul cu tot si cu toate. Rotind si sarind, chiuind si chemand vulturii, au intins marginile spatiului sacru peste toti cei din jur, si dincolo peste zari, unde se vede doar cu inima...
Roata dansatorilor s-a facut tot mai vie, mai mare, mai deasa... Strigatul cate unuia sageta aerul si intra adanc in inimile deschise ale celor din cerc. Si acestia murmurau adanc sau mai tare, oftau sau cantau in alt fel, mai tare sau mai soptit, dupa cum isi primeau fiecare sageata. Si pe firul acela, adanc, fiecare se cobora inlauntru-si si acolo isi gasea cate o flacara, o arsura, o umbra, o durer sau o pierdere, o jale sau o despartire. Un loc ramas gol, asteptand implinirea... Un nod, o ratacire, o secatuire. Ori poate o bucurie si o nadejde, o speranta, un vis, o vedere a propriei vieti intr-un fel sau in altul.
Cand si cand, cate unul din margine se apropia de foc. Ingenunchea sarutand aerul si cerul si pamantul... Se apleca peste micul bat strans in pumn, isi sufla acolo gasirea aceea, arsura si focul launtric. Durerea si lantul, povara si pierderea. Le sufla acolo, in lemn, si apoi punea lemnul in foc. Si focul cel viu le primea, spre ardere si schimbare, spre trecere in viul puterii. Mai puneau in suflare ceea ce aveau de hranit, de crescut: de la visuri de o viata, cu rod de copii si de campuri, cu pace in suflet si limpezire in minte, pana la viziuni ale lumii, asa cum si-o vor si cum va sa fie. Cu pajisti manoase, ape curate, cer limpezit si ploi bune, copii sanatosi si case frumoase, tovarasi de drum care tin fruntea sus si inima calda.
Si cate unul din dansatori se oprea in fata vreunuia de pe margine. Il privea in ochi si astepta. Si acesta, strabatut de spiritul focului, se prindea de acel fir de aur si se cobora in adancul miezului sau. Isi gasea ce-l apasa, ce vrea sa scoata, ce vrea sa lase de tot
- Furie!
- Furie! strigau ceilalti, si dansatorul sufla in foc furia aceea, furia tuturor... Se leganau toti si suflau, sa o scoata, sa fie schimbata in forta, in focul actiunii potrivite...
Din cand in cand se mai auzea:
- Jale!
- Jale, strigau iar, si jalea toata se scurge in foc, prin gura dansatorului sufland in flacara.
- Dor! Neliniste! Frica! Speranta! Dorinta de prunci! Chemare de dragoste!
Rand pe rand, familia isi punea in foc, prin suflarea fiecaruai si a dansatorilor-mesageri, toate cele ce se cereau lasate si toate cele ce se voiau crescute.
Focul avea sa le prefaca, sa transforme viata acelora care voiau ca sa schimbe.
Dansatorii, cu trupuri lucind de sudoare si luminate de foc, se miscau in aceeasi suflare, una cu a celor din cerc... Focul vorbea, trosnind cate-o ramura, scaparand cate o roata de scantei... Limbile sale purtau catre cer ce suflasera oamenii, intarind chemarea lor catre o noua viata.
Batranul, pe margine, murmura si el cantec de foc si priveste in zare. Ce vede... va povesti. Aceea, povestea Batranului, asteptata de cerc, va veni doar la urma, cand focul se va fi lasat pe pamant, sa se stinga trecand in cenusa.
Pana atunci dansatorii inca mai salta si se mai rotesc, invartind in vartej suflarea celor ce-si schimba in dansul de foc toata viata...
.
.
vineri, 27 august 2010
Si daca tot e baile...
.
Update
Asta de la Giulia:
si asta:
Gracias!
.
A doua nocturna dansanta.
Daca tot e baile, baile sa fie!
Sa lucre maine cine o vrea... yo promit sa nu ma mai conversez in limbi straine cu sefii mei din Strainezia. (Chiar daca vorbeam noi Ingles, tot degeaba...)
O sa stau cu castile si la birou si o sa continui baile din noaptea asta, exact ca Scarlett... Pe sub birou. Si nu doar. Se poate dansa extra cu scaunele cu rotile. Probat pe ritmuri latino, arabe si rock'n roll.
Acu' m-a bagat Giulia in ritm si nu vreau sa mai ies. Bineinteles ca am probat musica de musica primita in dar. Cum sa asculti asa o muzica? Adica sa stai si sa asculti? Ai??? Ayyyyyyy!
Bun! Covorul lucra bine, e foaarte primitor. Pufos cat trebuie, permisiv cat trebuie la piruete!
Giulia, pe muzica asta de la tine noaptea este luminoasa de tot!
Millon de gracias, querida!
En la noche blanca, la negra baila...
PS lung-de-tot: Chestia asta nu e nebunie... E un fel de a-ti lua din viata o portie zzzzzzdrrrrravana de bun, si din oricare. Bun de cel mai bun... Si de a-l imprastia iar, cu fiecare suflare.
Asta ar trebui sa fie ceva firesc. Asa, ca suflarea...
Imi spunea acum ceva timp o Frumoasa ca nu stie sa danseze. Prostii! Nu exista om sa nu stie sa danseze. Sau da, pentru ca dansul nu se cere stiut. Dansul adevarat, nu jocul tehnic... Dansul.
Asta e ca bataia inimii. Ne nastem si asta, inima, batea dinainte, draguta, de cand eram noi la locul cel mai de adapost...
Ei bine, tot de la inima se trage si dansul. Cum nu inveti sa bati din inimioara, asa nu inveti dansul. Nu pasii fac dansul. Inima.
"Sicretul" ar fi carevasazica, sa lasi inima... Si pe Spritul Dansului sa tanseasca prin ea, in tine. Pe urma nu mai stii nimic.
Decat uneori, in anumite feluri de dans, poti privi prin ochii cuiva...in alta inima.
Cam asta e...
Ups! S-a racit covorul... Ayyyyy! Stai ca viine negritaaaa!
.
Update
Asta de la Giulia:
si asta:
Gracias!
.
A doua nocturna dansanta.
Daca tot e baile, baile sa fie!
Sa lucre maine cine o vrea... yo promit sa nu ma mai conversez in limbi straine cu sefii mei din Strainezia. (Chiar daca vorbeam noi Ingles, tot degeaba...)
O sa stau cu castile si la birou si o sa continui baile din noaptea asta, exact ca Scarlett... Pe sub birou. Si nu doar. Se poate dansa extra cu scaunele cu rotile. Probat pe ritmuri latino, arabe si rock'n roll.
Acu' m-a bagat Giulia in ritm si nu vreau sa mai ies. Bineinteles ca am probat musica de musica primita in dar. Cum sa asculti asa o muzica? Adica sa stai si sa asculti? Ai??? Ayyyyyyy!
Bun! Covorul lucra bine, e foaarte primitor. Pufos cat trebuie, permisiv cat trebuie la piruete!
Giulia, pe muzica asta de la tine noaptea este luminoasa de tot!
Millon de gracias, querida!
En la noche blanca, la negra baila...
PS lung-de-tot: Chestia asta nu e nebunie... E un fel de a-ti lua din viata o portie zzzzzzdrrrrravana de bun, si din oricare. Bun de cel mai bun... Si de a-l imprastia iar, cu fiecare suflare.
Asta ar trebui sa fie ceva firesc. Asa, ca suflarea...
Imi spunea acum ceva timp o Frumoasa ca nu stie sa danseze. Prostii! Nu exista om sa nu stie sa danseze. Sau da, pentru ca dansul nu se cere stiut. Dansul adevarat, nu jocul tehnic... Dansul.
Asta e ca bataia inimii. Ne nastem si asta, inima, batea dinainte, draguta, de cand eram noi la locul cel mai de adapost...
Ei bine, tot de la inima se trage si dansul. Cum nu inveti sa bati din inimioara, asa nu inveti dansul. Nu pasii fac dansul. Inima.
"Sicretul" ar fi carevasazica, sa lasi inima... Si pe Spritul Dansului sa tanseasca prin ea, in tine. Pe urma nu mai stii nimic.
Decat uneori, in anumite feluri de dans, poti privi prin ochii cuiva...in alta inima.
Cam asta e...
Ups! S-a racit covorul... Ayyyyy! Stai ca viine negritaaaa!
.
joi, 26 august 2010
Allah huuuu...
...
Azi am respirat femei frumoase.
S-a umplut ziua inca de dimineata.
Lola s-a tuns si s-a facut si mai fumoasa, alaturi de omul ei.
Giulia s-a aratat in toata stralucirea ei si mi-a dat de regandit subiectul poze.
Parfumul lor m-a imbatat si am lucrat pe jumate dusa, plutind in arome de splendoare. Si m-a tinut in frumusete si in gustatul ei.
Dupa ora de lupta in transeele de la sala de fitness, transportul in comun a fost o binecuvantare. Am stat iar in spate de tot, acolo unde poti sa te cuibaresti si sa te joci cum vrei, ca e "dupa usa". Si am pus muzica de belly dance, si am tras niste jocuri de abdomen, ca puteam...
Am venit acasa unduind pe strada - era noapte - si facand si niste shimmy ici-colo... Aleea din spatele blocului a permis, caci a inchis ochii...
Si peste toate, si scotocitul in cd-uri. Stiam ca am ceva muzici, luate cand nici nu visam sa dansez. Acum am de dat mai departe muzicile astea dansarete si daca tot le-am gasit, am trecut un pic prin ele. Si ele prin mine...
Si m-am rasfatat asa cum am stiut si am putut, dupa ce crezusem ca ora de abs&legs de azi m-a dat gata.
Da' de unde! Am dat drumul mai ales la abs... de aia ii zice belly dance, nu?
Si picioarele le-am "fixat" un pic, dandu-le un implus cu niste bratari gasite taman la Moeciu, unde am fost la primul atelier de belly dance... (M-am laudat, ya!) Vedeti dovada poza cu bratarile.
Si m-am invartit in o mie si una de nocturne stari de bine - nu conteaza ca invat abia a-ul din A - si covorul meu s-a zapacit de tot. Credeam ca o sa-si ia zborul cu mine cu tot, cand eu ma dusesem dejaaaa...
Invariabil dansurile mi se incheie in rotiri si trec din muzica de dans in cate o betie picurata de uriasul Nusrat Fateh Ali Khan. Si rotesc si rotesc... Desprinderea e lina mai intai, apoi vartejul ma prinde. Nu mai e o palma in jus si una in jos. Mainile se intind, trag de piept si se desfac aripile. Rotire-rotire-rotire, varteeeejjj...
Si apoi eu sunt un punct, si lumea se misca. Sunt undeva, intr-un miez, toate sunt si se rotesc...
Apoi sunt maare si fara maaargiiniii...
Si pe urma tehnica vine si ea si face pluf! cu toata starea asta, ca se opreste muzica. Aia din pc. Dar ailalta, aia care de fapt se turnase prin om si intrument si care pornise rotirea, e tot aici... Rotirea ma coboara usor si ma opresc. Cad pe covorul care ma ia in bratele lui pufffffoase. Sunt tot un punct, lumea se roteeeesteeee...
Allah huu, allah huuu.... Haaaaa...
Cred ca sunt ca un dovleac de halloween, doar o gura uriasa zambareata. Puuufff, puufff... rotirea se destrama usor si ma lasa in starea de tinut in palma.
Stare din care ma scot un pic, doar cu o mana, sa o pun aici, acum. Ca atunci cand o sa ma scot de tot din ea n-o sa mai am dorinta de povestit...
.
Azi am respirat femei frumoase.
S-a umplut ziua inca de dimineata.
Lola s-a tuns si s-a facut si mai fumoasa, alaturi de omul ei.
Giulia s-a aratat in toata stralucirea ei si mi-a dat de regandit subiectul poze.
Parfumul lor m-a imbatat si am lucrat pe jumate dusa, plutind in arome de splendoare. Si m-a tinut in frumusete si in gustatul ei.
Dupa ora de lupta in transeele de la sala de fitness, transportul in comun a fost o binecuvantare. Am stat iar in spate de tot, acolo unde poti sa te cuibaresti si sa te joci cum vrei, ca e "dupa usa". Si am pus muzica de belly dance, si am tras niste jocuri de abdomen, ca puteam...
Am venit acasa unduind pe strada - era noapte - si facand si niste shimmy ici-colo... Aleea din spatele blocului a permis, caci a inchis ochii...
Si peste toate, si scotocitul in cd-uri. Stiam ca am ceva muzici, luate cand nici nu visam sa dansez. Acum am de dat mai departe muzicile astea dansarete si daca tot le-am gasit, am trecut un pic prin ele. Si ele prin mine...
Si m-am rasfatat asa cum am stiut si am putut, dupa ce crezusem ca ora de abs&legs de azi m-a dat gata.
Da' de unde! Am dat drumul mai ales la abs... de aia ii zice belly dance, nu?
Si picioarele le-am "fixat" un pic, dandu-le un implus cu niste bratari gasite taman la Moeciu, unde am fost la primul atelier de belly dance... (M-am laudat, ya!) Vedeti dovada poza cu bratarile.
Si m-am invartit in o mie si una de nocturne stari de bine - nu conteaza ca invat abia a-ul din A - si covorul meu s-a zapacit de tot. Credeam ca o sa-si ia zborul cu mine cu tot, cand eu ma dusesem dejaaaa...
Invariabil dansurile mi se incheie in rotiri si trec din muzica de dans in cate o betie picurata de uriasul Nusrat Fateh Ali Khan. Si rotesc si rotesc... Desprinderea e lina mai intai, apoi vartejul ma prinde. Nu mai e o palma in jus si una in jos. Mainile se intind, trag de piept si se desfac aripile. Rotire-rotire-rotire, varteeeejjj...
Si apoi eu sunt un punct, si lumea se misca. Sunt undeva, intr-un miez, toate sunt si se rotesc...
Apoi sunt maare si fara maaargiiniii...
Si pe urma tehnica vine si ea si face pluf! cu toata starea asta, ca se opreste muzica. Aia din pc. Dar ailalta, aia care de fapt se turnase prin om si intrument si care pornise rotirea, e tot aici... Rotirea ma coboara usor si ma opresc. Cad pe covorul care ma ia in bratele lui pufffffoase. Sunt tot un punct, lumea se roteeeesteeee...
Allah huu, allah huuu.... Haaaaa...
Cred ca sunt ca un dovleac de halloween, doar o gura uriasa zambareata. Puuufff, puufff... rotirea se destrama usor si ma lasa in starea de tinut in palma.
Stare din care ma scot un pic, doar cu o mana, sa o pun aici, acum. Ca atunci cand o sa ma scot de tot din ea n-o sa mai am dorinta de povestit...
.
luni, 23 august 2010
12 + 2
.
Am primit asta de la John.
La lepse nu prea ma... joc, da' asta e chiar interesanta. Mie mi-a folosit chiar - o sa vedeti unde si de ce -, asa ca multumesc, draga John. M-am mai privit inca o data, altfel...
1. The most valuable thing: Well, asta chiar mi-a dat de gandit. Si cum n-am prea mai practicat sportul asta, m-am urnit mai greu... Interesant a fost ca ceea ce as fi pus aici nu intra in categoria "things": viata, dragoste, bucurie, sanatate, aer/apa/soare/pamant, frumusete, oameni, liniste si alte "chestii" de-astea etc - ele nu sunt lucruri. Asa ca la punctul asta nu am ce bifa.
Mai departeee...
2. When I’m angry: I run to get a chocolate. Si marai, ma stramb, suflu de cateva ori. Pot sa si tip (un "kiaaai" mai mititel, uneori sub forma de "la naiba"!), dupa care ma stramb iara, de ras...
Asta in cazul in care nu am dat cu mucii in fasolea cuiva, cum se zice. Chestie pe care pot s-o fac foaaaarte usooor... (Ups! Sorry!)
3. The most beautiful holiday: Aici avem doo directii:
- ce a fost: PERU, PERU si iar PERU! (cu o trecere usoara peste Egipt, Grecia, Israel, Spania)
si
- ce va fi: PERU, PERU si iar PERU!(cu o trecere mai grea peste China, Hong Kong, Seoul si altele tot pe-aici... deocamdata vise, la catre tricotez... am facut ceva camasi din urzica, mai e pana sunt gata toate douasprezece)
4. When I want to relax: I just feel what I feel. Usually, I am on "relax" mode. No effort... Nu prea fac altceva. Pot sa pun aici "si mai relax"? Pot, siigur ca pot! Deci,(sic!) cand vreau si mai relax decat relaxul firesc, trag cate o portie buna de dans. Si pun si niste muzici anume... Si ma mai latesc si lungesc pe iarba. Si ma mai si rasfat in baie, ca toate fetele, in spume parfumate si muzici, plus o carte. Pentru o ora, cel putin... Pe uuuurma, masaj cu ulei de portocale... pe uuurmaaaaa...
5. Places I would live (in): Obviously, Peru! Si Noua Zeelanda, unde niste amici ai mei au dat de raiul pe pamant. Dar cel mai mult acum mi-ar placea locul ala de care ma tot tin bine, in visul meu pentru unul din viitorurile posibile: o casuta pe deal, undeva prin Arges sau prin Apuseni. Vad eu ce se leaga pana la urma.
6. I was most happy when: Sooooooo many times! Era si sa mor de bucurie, odata, acum multi ani pe o noapte cu luna plina la marea noastra. Era sa plesnesc si am tipat ca plesnesc. Noroc ca am tipat, asa m-am mai dezumflat, ca eu chiar plesneam.
A mai fost soarele, pe Machu Pichhu... Mai e si cate o noapte de aia (se intampla mai mult noaptea) in care ma fura extazul si ma duce suuuuuussss, suuuus, de p'orma ma resetez la nivel terestru in mai multe zile si etape. Inca nu am dat totusi de maximul maximumului (aia cu marea e deja depasita, acum am alta "largime"). Cum aflu, cum vin si va spun...
7. I don’t/won’t say no to: Love
8. I stay away from: Bad mood. A mea sau a altora. Nu-mi plac oamenii plangareti. Daca ei vor si eu pot, ajut, pun umarul sa rezolv ce pot, dar nu ma mai bag la tinut perna sub capul sau fundul plangaretilor calificati.
9. I am nervous when: Well, let me see... Cand ceva ma face sa ma simt stransa in chingi. Ce sa fac, sunt foarte obraznica - desi aparentele insala grozav- si nu prea imi plac cutiile, lanturile, regulile stupide - exista si unele reguli destepte, dar astea sunt rare. Pentru astea din urma imi ia ceva timp sa inteleg si sa ma adaptez, macar pentru o vreme. Dupa aia fac eu ce fac si schimb situatia...
10. I regret: When I did not say: Please stay! I love you... (Asta a fost cel mai dur item din toata leapsa asta. dar pentru asta iti multumesc, John. Am stat cinstit cu mine, sa analizez. Era cat pe ce sa spun "Je ne regrette rien". Si totusi... Ouch!)
11. I would never quit: Love. Joy. Beauty. Calatoria de aici pana aici. Povestile, dansul, muzica, iubitul oamenilor, scotocitul in cotloanele vietii... Aaa, da. Viata. Vreau sa mor vie, asa ca n-o sa ma las sa mor mai inainte de trecere...
12. The best friends: Ajnanina, of course. Si altii cativa, unii care sunt aici, altii care au trecut deja in alte lumi... Numele lor sunt stiute sau nestiute, pe coperti de carti sau in cantece si in povesti... Aaaaa, si mai e unul, da: eu.
13. I get angry when: I lose time by being angry
14. A perfect day: Oaaaaaa! AAA peeeeerfect daaaaaay!
Sa zic? Zic: Cafea la ibric, bauta in cani de pamant smaltuite, de alea neterminate si imperfecte - ca la sado- dar atat de stralucitor impodobite. Oricat de stralucitoare ar fi, zambetul lui, privind pe deasupra canii colorate, insoreste tot dealul, tot locul ala de acolo, din fata casutei din deal... Sorbindu-ne unul pe altul, deschidem dimineata. Si atat.
(eiiii, prostii, nu-i asa?)
Cum nu prea intru in jocul lepselor, nu fac invitatii directe. Dar daca cineva din posibilii cititori isi doreste jocul asta, please feel free to play...
.
Am primit asta de la John.
La lepse nu prea ma... joc, da' asta e chiar interesanta. Mie mi-a folosit chiar - o sa vedeti unde si de ce -, asa ca multumesc, draga John. M-am mai privit inca o data, altfel...
1. The most valuable thing: Well, asta chiar mi-a dat de gandit. Si cum n-am prea mai practicat sportul asta, m-am urnit mai greu... Interesant a fost ca ceea ce as fi pus aici nu intra in categoria "things": viata, dragoste, bucurie, sanatate, aer/apa/soare/pamant, frumusete, oameni, liniste si alte "chestii" de-astea etc - ele nu sunt lucruri. Asa ca la punctul asta nu am ce bifa.
Mai departeee...
2. When I’m angry: I run to get a chocolate. Si marai, ma stramb, suflu de cateva ori. Pot sa si tip (un "kiaaai" mai mititel, uneori sub forma de "la naiba"!), dupa care ma stramb iara, de ras...
Asta in cazul in care nu am dat cu mucii in fasolea cuiva, cum se zice. Chestie pe care pot s-o fac foaaaarte usooor... (Ups! Sorry!)
3. The most beautiful holiday: Aici avem doo directii:
- ce a fost: PERU, PERU si iar PERU! (cu o trecere usoara peste Egipt, Grecia, Israel, Spania)
si
- ce va fi: PERU, PERU si iar PERU!(cu o trecere mai grea peste China, Hong Kong, Seoul si altele tot pe-aici... deocamdata vise, la catre tricotez... am facut ceva camasi din urzica, mai e pana sunt gata toate douasprezece)
4. When I want to relax: I just feel what I feel. Usually, I am on "relax" mode. No effort... Nu prea fac altceva. Pot sa pun aici "si mai relax"? Pot, siigur ca pot! Deci,(sic!) cand vreau si mai relax decat relaxul firesc, trag cate o portie buna de dans. Si pun si niste muzici anume... Si ma mai latesc si lungesc pe iarba. Si ma mai si rasfat in baie, ca toate fetele, in spume parfumate si muzici, plus o carte. Pentru o ora, cel putin... Pe uuuurma, masaj cu ulei de portocale... pe uuurmaaaaa...
5. Places I would live (in): Obviously, Peru! Si Noua Zeelanda, unde niste amici ai mei au dat de raiul pe pamant. Dar cel mai mult acum mi-ar placea locul ala de care ma tot tin bine, in visul meu pentru unul din viitorurile posibile: o casuta pe deal, undeva prin Arges sau prin Apuseni. Vad eu ce se leaga pana la urma.
6. I was most happy when: Sooooooo many times! Era si sa mor de bucurie, odata, acum multi ani pe o noapte cu luna plina la marea noastra. Era sa plesnesc si am tipat ca plesnesc. Noroc ca am tipat, asa m-am mai dezumflat, ca eu chiar plesneam.
A mai fost soarele, pe Machu Pichhu... Mai e si cate o noapte de aia (se intampla mai mult noaptea) in care ma fura extazul si ma duce suuuuuussss, suuuus, de p'orma ma resetez la nivel terestru in mai multe zile si etape. Inca nu am dat totusi de maximul maximumului (aia cu marea e deja depasita, acum am alta "largime"). Cum aflu, cum vin si va spun...
7. I don’t/won’t say no to: Love
8. I stay away from: Bad mood. A mea sau a altora. Nu-mi plac oamenii plangareti. Daca ei vor si eu pot, ajut, pun umarul sa rezolv ce pot, dar nu ma mai bag la tinut perna sub capul sau fundul plangaretilor calificati.
9. I am nervous when: Well, let me see... Cand ceva ma face sa ma simt stransa in chingi. Ce sa fac, sunt foarte obraznica - desi aparentele insala grozav- si nu prea imi plac cutiile, lanturile, regulile stupide - exista si unele reguli destepte, dar astea sunt rare. Pentru astea din urma imi ia ceva timp sa inteleg si sa ma adaptez, macar pentru o vreme. Dupa aia fac eu ce fac si schimb situatia...
10. I regret: When I did not say: Please stay! I love you... (Asta a fost cel mai dur item din toata leapsa asta. dar pentru asta iti multumesc, John. Am stat cinstit cu mine, sa analizez. Era cat pe ce sa spun "Je ne regrette rien". Si totusi... Ouch!)
11. I would never quit: Love. Joy. Beauty. Calatoria de aici pana aici. Povestile, dansul, muzica, iubitul oamenilor, scotocitul in cotloanele vietii... Aaa, da. Viata. Vreau sa mor vie, asa ca n-o sa ma las sa mor mai inainte de trecere...
12. The best friends: Ajnanina, of course. Si altii cativa, unii care sunt aici, altii care au trecut deja in alte lumi... Numele lor sunt stiute sau nestiute, pe coperti de carti sau in cantece si in povesti... Aaaaa, si mai e unul, da: eu.
13. I get angry when: I lose time by being angry
14. A perfect day: Oaaaaaa! AAA peeeeerfect daaaaaay!
Sa zic? Zic: Cafea la ibric, bauta in cani de pamant smaltuite, de alea neterminate si imperfecte - ca la sado- dar atat de stralucitor impodobite. Oricat de stralucitoare ar fi, zambetul lui, privind pe deasupra canii colorate, insoreste tot dealul, tot locul ala de acolo, din fata casutei din deal... Sorbindu-ne unul pe altul, deschidem dimineata. Si atat.
(eiiii, prostii, nu-i asa?)
Cum nu prea intru in jocul lepselor, nu fac invitatii directe. Dar daca cineva din posibilii cititori isi doreste jocul asta, please feel free to play...
.
vineri, 20 august 2010
Atingerea
.
Caldura amiezei de vara apasa micul oras, turtind acoperisuri, turle si asfalt. Firele de iarba tremurau in focul aerului inca incins.
Mica insula de umbra a cafenelei de sub smochini abia reusea sa-si apere musteriii. Norocosii prinseserea un colt de seara mai racoroasa, sorbind cu nesat ceai rece, serbeturi si dulceturi sofisticate aduse din tari de tare departe...
Iasomii, trandafiri, bergamote, lamai, portocal... arome peste arome umpleau umbra aceea, iar trecatorii se agatau de ea, cautand, doar-doar o fi un pic de loc si pentru ei...
Dar locul era mic si multi ramaneau sa infrunte arsita.
Sub umbra, o femeie gusta un sorbet aromat, de cel bun de bun...
Privind pe sub borul mic al palariei de pai urmarea tremurul usor, abia palpait, al frunzelor copacului datator de umbra.
Marginile verzi ale frunzelor dezvaluiau cand si cand, intre pete albastre de cer, cate o sageata mai iute sau mai bland zburatoare - vreo pasare ce indraznea sa strabata inaltul.
Privirile cautau sa respire acel inalt, sorbind usor inspre umbra doar linistea...
Adusa inapoi dinspre sus, privirea i se agata de firul acela drept, intins de ochii unui privitor de dincolo de umbra acelei gradini. Lipit cu spatele de zidul crapat al unei case, in umbra aproape transparenta, un barbat. Statea pe marginea de piatra a bordurii si o privea.
Mai intai, ea se stranse un pic. "Oare ce...?" Dar privirea aceea o prinse, asa cum nu se intamplase demult. Nu mai apuca sa se mire, sa se intrebe "ce vrea si asta".
Privirea aceea, ca un cuprins bland al obrajilor, ca o mangaiere...
Deschisa, senina, directa si clara, cum nu mai vazuse.
Omul acela, intunecat de atata ars de soare, o privea intr-un fel... Ca si cum ar fi deschis un fir luminos catre ea, iar acum ea se lasa sa lunece pe firul asta, sa se duca adanc in... nu stia ce.
Privirea lui, ca o primire intre palme... prelungirile inimii.
Deschiderea asta ii venea tocmai acum. Acum cand, cu ultimele puteri, fugise din viata de pana atunci. Prea multa truda, prea multa lupta. Orice, oricum, oricat ar fi facut sau ne-facut, toate se impiedicasera, se intarisera si ea ajunsese ca un bulgare de piatra. Abia mai sufla.
Fugise din tot si din toate, iesind pur si simplu de pe linia vietii de de pana atunci.
Linie?! Ha! Mai mult serpuire... Dar ce mai conta acum? Drept sau serpuit, drumul se stransese, se ascutise, era prea taios. Gata! Gata, spusese si plecase pur si simplu.
"Ah! Ai fugit!" ziceau unii si altii. "Ai fugit? Nuu, ramai si te lupta."
Poate ca ar fi facut asta daca ar fi putut se miste. Dar era stransa, in bulgarul de piatra.
Cand si cum se facuse acesta, cum se adunase in jurul ei?
Nici asta nu mai conta. Nu acum. Poate dupa - daca ar fi putut sa miste - ar fi stat sa desfaca.
Acum insa fugise si se adapostise in gradina cu dulceturi si cafele. Plecase sa simta, pentru cat o fi fost sa fie, un pic din dulceata vietii. Doar un pic, doar cat sa...
Si acum omul asta statea acolo si intindea firul acesta spre ea. Si acolo, in umbra aromei de flori si de dulce, acolo, in locul acela frumos, ea se lasase sa lunece din zidul de piatra din jurul inimii ei in deschiderea aia limpede si primitoare.
Nici nu vedea chipul acelui om. Vazuse ca e un barbat uscativ, ars de soare sub maieul acela un pic prafuit... Dar ea vedea numai ochii. Si acum nici macar... Vedea doar...
Oooooo, ce vedea?
Intrata pe fir, in adancul acela luminos, vedea... O femeie frumoasa, mergand printre oameni. Cu pasul usor, cu fata de zambet si ochii de ape curate... Mergea si se unduia, ca o adiere ori ca un vant puternic. Apoi pasii se apasau bine pe pamant. Pe urma se inalta ici si colo, ca si cum ar sari din piatra in piatra. Femeia purta in par flori de iasomie. Si mirosea iasomie in jur, pe tot drumul ei...
Cand vazu stiu ca se vedea pe sine. Stia ca e ea, asa mandra cum se vazuse. Stia deja ca e unul din felurile in care ar fi vrut sa fie.
Si auzi glasul celui care o privea:
- Cine alegi sa fii?
Se cutremura si se trase usor inapoi din firul privirii. Se rascoleau toate intr-ansa, foarte repede, foarte tare. Crescu intr-un fel in ea insasi.
Privi apoi inca o data. Tot acolo, tot deschis, omul mesteca o frunza... Nu inchisese inca poarta privirii, astepta.
Ea rasufla si se lasa iar, ca si cum ar fi sarit din inalt intre norii pufosi, stiind ca brate puternice o vor prinde. Si mai vazu. Mai umbla putin, sa mai vada ceva din ce ar vrea. Si din ce nu mai voia sa vrea.
Si auzi iar:
- Cand alegi cine vrei sa fii... si soaptele continuara sa-i spuna ce si cum.
Ea asculta si zambea, topindu-se ca si aburul apei de pe pahar...
Si cand toate fura gata, se prinse putin de marginea privirii aceleia, o saruta cu tot dulcele ei si inchise ochii.
Ramase asa, sa se simta pe sine, dupa vartej... Si sufla. Plamanii se umplura si rasufla mult, puternic, limpede si bun. Se misca. Liber, larg, deschis...
Bulgarele de piatra se faramase.
Deschise ochii spre cerul curat, se ridica si se scutura din tot trupul. Privi peste drum.
El nu mai era.
Doar un ochi mic de apa langa marginea de piatra...
Se apropie, privi. Si vazu. Se vazu. Pe o margine de drum, pe o banca, pe o piatra, primind in privire pe cel aflat tot pe o margine. Aceea a propriei vieti.
Vazu si-i placu ce vazu. Zambi si pleca apoi, pasind usor.
In urma ei, iasomia se revarsa, parfum peste toata gradina...
.
Caldura amiezei de vara apasa micul oras, turtind acoperisuri, turle si asfalt. Firele de iarba tremurau in focul aerului inca incins.
Mica insula de umbra a cafenelei de sub smochini abia reusea sa-si apere musteriii. Norocosii prinseserea un colt de seara mai racoroasa, sorbind cu nesat ceai rece, serbeturi si dulceturi sofisticate aduse din tari de tare departe...
Iasomii, trandafiri, bergamote, lamai, portocal... arome peste arome umpleau umbra aceea, iar trecatorii se agatau de ea, cautand, doar-doar o fi un pic de loc si pentru ei...
Dar locul era mic si multi ramaneau sa infrunte arsita.
Sub umbra, o femeie gusta un sorbet aromat, de cel bun de bun...
Privind pe sub borul mic al palariei de pai urmarea tremurul usor, abia palpait, al frunzelor copacului datator de umbra.
Marginile verzi ale frunzelor dezvaluiau cand si cand, intre pete albastre de cer, cate o sageata mai iute sau mai bland zburatoare - vreo pasare ce indraznea sa strabata inaltul.
Privirile cautau sa respire acel inalt, sorbind usor inspre umbra doar linistea...
Adusa inapoi dinspre sus, privirea i se agata de firul acela drept, intins de ochii unui privitor de dincolo de umbra acelei gradini. Lipit cu spatele de zidul crapat al unei case, in umbra aproape transparenta, un barbat. Statea pe marginea de piatra a bordurii si o privea.
Mai intai, ea se stranse un pic. "Oare ce...?" Dar privirea aceea o prinse, asa cum nu se intamplase demult. Nu mai apuca sa se mire, sa se intrebe "ce vrea si asta".
Privirea aceea, ca un cuprins bland al obrajilor, ca o mangaiere...
Deschisa, senina, directa si clara, cum nu mai vazuse.
Omul acela, intunecat de atata ars de soare, o privea intr-un fel... Ca si cum ar fi deschis un fir luminos catre ea, iar acum ea se lasa sa lunece pe firul asta, sa se duca adanc in... nu stia ce.
Privirea lui, ca o primire intre palme... prelungirile inimii.
Deschiderea asta ii venea tocmai acum. Acum cand, cu ultimele puteri, fugise din viata de pana atunci. Prea multa truda, prea multa lupta. Orice, oricum, oricat ar fi facut sau ne-facut, toate se impiedicasera, se intarisera si ea ajunsese ca un bulgare de piatra. Abia mai sufla.
Fugise din tot si din toate, iesind pur si simplu de pe linia vietii de de pana atunci.
Linie?! Ha! Mai mult serpuire... Dar ce mai conta acum? Drept sau serpuit, drumul se stransese, se ascutise, era prea taios. Gata! Gata, spusese si plecase pur si simplu.
"Ah! Ai fugit!" ziceau unii si altii. "Ai fugit? Nuu, ramai si te lupta."
Poate ca ar fi facut asta daca ar fi putut se miste. Dar era stransa, in bulgarul de piatra.
Cand si cum se facuse acesta, cum se adunase in jurul ei?
Nici asta nu mai conta. Nu acum. Poate dupa - daca ar fi putut sa miste - ar fi stat sa desfaca.
Acum insa fugise si se adapostise in gradina cu dulceturi si cafele. Plecase sa simta, pentru cat o fi fost sa fie, un pic din dulceata vietii. Doar un pic, doar cat sa...
Si acum omul asta statea acolo si intindea firul acesta spre ea. Si acolo, in umbra aromei de flori si de dulce, acolo, in locul acela frumos, ea se lasase sa lunece din zidul de piatra din jurul inimii ei in deschiderea aia limpede si primitoare.
Nici nu vedea chipul acelui om. Vazuse ca e un barbat uscativ, ars de soare sub maieul acela un pic prafuit... Dar ea vedea numai ochii. Si acum nici macar... Vedea doar...
Oooooo, ce vedea?
Intrata pe fir, in adancul acela luminos, vedea... O femeie frumoasa, mergand printre oameni. Cu pasul usor, cu fata de zambet si ochii de ape curate... Mergea si se unduia, ca o adiere ori ca un vant puternic. Apoi pasii se apasau bine pe pamant. Pe urma se inalta ici si colo, ca si cum ar sari din piatra in piatra. Femeia purta in par flori de iasomie. Si mirosea iasomie in jur, pe tot drumul ei...
Cand vazu stiu ca se vedea pe sine. Stia ca e ea, asa mandra cum se vazuse. Stia deja ca e unul din felurile in care ar fi vrut sa fie.
Si auzi glasul celui care o privea:
- Cine alegi sa fii?
Se cutremura si se trase usor inapoi din firul privirii. Se rascoleau toate intr-ansa, foarte repede, foarte tare. Crescu intr-un fel in ea insasi.
Privi apoi inca o data. Tot acolo, tot deschis, omul mesteca o frunza... Nu inchisese inca poarta privirii, astepta.
Ea rasufla si se lasa iar, ca si cum ar fi sarit din inalt intre norii pufosi, stiind ca brate puternice o vor prinde. Si mai vazu. Mai umbla putin, sa mai vada ceva din ce ar vrea. Si din ce nu mai voia sa vrea.
Si auzi iar:
- Cand alegi cine vrei sa fii... si soaptele continuara sa-i spuna ce si cum.
Ea asculta si zambea, topindu-se ca si aburul apei de pe pahar...
Si cand toate fura gata, se prinse putin de marginea privirii aceleia, o saruta cu tot dulcele ei si inchise ochii.
Ramase asa, sa se simta pe sine, dupa vartej... Si sufla. Plamanii se umplura si rasufla mult, puternic, limpede si bun. Se misca. Liber, larg, deschis...
Bulgarele de piatra se faramase.
Deschise ochii spre cerul curat, se ridica si se scutura din tot trupul. Privi peste drum.
El nu mai era.
Doar un ochi mic de apa langa marginea de piatra...
Se apropie, privi. Si vazu. Se vazu. Pe o margine de drum, pe o banca, pe o piatra, primind in privire pe cel aflat tot pe o margine. Aceea a propriei vieti.
Vazu si-i placu ce vazu. Zambi si pleca apoi, pasind usor.
In urma ei, iasomia se revarsa, parfum peste toata gradina...
.
joi, 19 august 2010
Doar mergand...
.
De cateva zile - si mai ales nopti - mi se scurg printre degete lacrimi de femei. Povesti de viata, cu rasucirile lor, cu frangeri, cu cresteri si cu descresteri...
Ma uit cum se fac desenele lor pe nisip. Povestile sunt unice, fiecare a trait in felul sau orice cotitura de drum, dar miezul, radacina suferintei e tot aceeasi...
"Ce ciudat!" as fi zis mai demult. Acum a ajuns sa imi para firesc. Pe degetele unei maini se numara izvoarele tuturor durerilor omenesti. Pe degete, iar coborat acolo, in palma, e acel unul singur miez, din care vin toate...
Merg pe strada, sa gust lumea. Din centrul orasului inca sufocat de caldura, merg pe jos, sa simt si sa gust. Ce? Starea de viu. Ma lipesc si ma infasor de senzatiile astea. Unele urcand din pamantul cald, altele mangaind pe obraji, pe ochi, pe par...
Simt pe fata saruturi calde. E o retea de fire care vibreaza cand trec printre ele, un fel de retea de viu... E elastica, firele se ating bland de mine si ma lasa ma merg, ma tin pe blandete, ca si cum as merge pe pe si printre palme bune...
Imi simt starea asta, mi-o tin in brate ca pe un dar, si ma gandesc la pasi, la acesta simpla si naturala hrana. La acesta facere de bine din fiecare pasire.
Ma misc si ma umplu de puterea asta a viului, si ma infior de marimea, de adancimea binecuvantarii. Fiece pas ma hraneste. Ce dar, fiecare pas!
Imi amintesc de femeile astea, care sunt acum stranse intr-un punct, stranse tare. De toti oamenii stransi...
Imi vine un gand: Doamne, daca toti oamenii ar simti viul asta, cat de mult s-ar umple din pasii lor! Cat de mult ne hraneste Mama Pamant...
Si chiar cand gandesc, o picatura zdravana imi cade pe mana. Calda, fierbinte chiar. Un pipi de pasare!
Rad si ma uit in sus. Cerul e limpede, albastru adanc... O pasare mi-a tras ochii in el, sa vad, sa vad...
Da. Hrana luminii solare.
Cerul si Pamantul...
Si iar ma copleseste binecuvantarea.
Puteam sa fiu si eu cioburi, ca aceste femei... Puteam sa fiu tot pe muche, acolo unde am fost o data. (Doar o data, slava Domnului!)
Dar a fost sa imi fie dat sa simt.
Si asta, simtirea asta, e ceea ce tine in miezul ei implinirea asta, culeasa din fiece pas.
Ma astern la drum ca si cum as ingenunchea.
Si ma rog.
Ma rog sa fiu in inspir, curata si limpede, ca sa pot prefira usor printre degete lacrimile acestor femei. Sa fiu limpede langa ele, cand ele se scutura de drurere si se pleaca asupra propriei fapturi, sa se priveasca si sa se re-cunoasca. Sa stiu sa rostesc si sa tac ceea ce e de rostit si de tacut atunci cand acestea se vor trece pe sine prin renastere.
Ma rog ca si ele sa se ridice, sa mearga si sa simta pasii.
Si sa vad toti oamenii pasind pe strada, umpluti si hraniti de viu, simtind hrana asta si gustand cu nesat...
.
De cateva zile - si mai ales nopti - mi se scurg printre degete lacrimi de femei. Povesti de viata, cu rasucirile lor, cu frangeri, cu cresteri si cu descresteri...
Ma uit cum se fac desenele lor pe nisip. Povestile sunt unice, fiecare a trait in felul sau orice cotitura de drum, dar miezul, radacina suferintei e tot aceeasi...
"Ce ciudat!" as fi zis mai demult. Acum a ajuns sa imi para firesc. Pe degetele unei maini se numara izvoarele tuturor durerilor omenesti. Pe degete, iar coborat acolo, in palma, e acel unul singur miez, din care vin toate...
Merg pe strada, sa gust lumea. Din centrul orasului inca sufocat de caldura, merg pe jos, sa simt si sa gust. Ce? Starea de viu. Ma lipesc si ma infasor de senzatiile astea. Unele urcand din pamantul cald, altele mangaind pe obraji, pe ochi, pe par...
Simt pe fata saruturi calde. E o retea de fire care vibreaza cand trec printre ele, un fel de retea de viu... E elastica, firele se ating bland de mine si ma lasa ma merg, ma tin pe blandete, ca si cum as merge pe pe si printre palme bune...
Imi simt starea asta, mi-o tin in brate ca pe un dar, si ma gandesc la pasi, la acesta simpla si naturala hrana. La acesta facere de bine din fiecare pasire.
Ma misc si ma umplu de puterea asta a viului, si ma infior de marimea, de adancimea binecuvantarii. Fiece pas ma hraneste. Ce dar, fiecare pas!
Imi amintesc de femeile astea, care sunt acum stranse intr-un punct, stranse tare. De toti oamenii stransi...
Imi vine un gand: Doamne, daca toti oamenii ar simti viul asta, cat de mult s-ar umple din pasii lor! Cat de mult ne hraneste Mama Pamant...
Si chiar cand gandesc, o picatura zdravana imi cade pe mana. Calda, fierbinte chiar. Un pipi de pasare!
Rad si ma uit in sus. Cerul e limpede, albastru adanc... O pasare mi-a tras ochii in el, sa vad, sa vad...
Da. Hrana luminii solare.
Cerul si Pamantul...
Si iar ma copleseste binecuvantarea.
Puteam sa fiu si eu cioburi, ca aceste femei... Puteam sa fiu tot pe muche, acolo unde am fost o data. (Doar o data, slava Domnului!)
Dar a fost sa imi fie dat sa simt.
Si asta, simtirea asta, e ceea ce tine in miezul ei implinirea asta, culeasa din fiece pas.
Ma astern la drum ca si cum as ingenunchea.
Si ma rog.
Ma rog sa fiu in inspir, curata si limpede, ca sa pot prefira usor printre degete lacrimile acestor femei. Sa fiu limpede langa ele, cand ele se scutura de drurere si se pleaca asupra propriei fapturi, sa se priveasca si sa se re-cunoasca. Sa stiu sa rostesc si sa tac ceea ce e de rostit si de tacut atunci cand acestea se vor trece pe sine prin renastere.
Ma rog ca si ele sa se ridice, sa mearga si sa simta pasii.
Si sa vad toti oamenii pasind pe strada, umpluti si hraniti de viu, simtind hrana asta si gustand cu nesat...
.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)