Cu lopatica si galetusa

Nu am cine stie ce unelte. O lopatica si o galetusa.
Erau uitate de plaja. Aia pe care fusesem intr-o toamna, prin octombrie. De multe ori, in multe locuri, ajungeam prea tarziu... Se terminase sezonul, dar eu imi dorisem marea, anul ala, si ma sufocam daca nu o vedeam. Nu puteam fara ea. (De fapt, asta e primul an in care rezist, fara mare. Semn ca intr-adevar, incep sa pot si eu ceva).
Anul ala facusem un drum pe plaja si gasisem, ingropate in nisip, o galetusa de plastic, cu o lopatica. Le-am luat si le-am scuturat de nisip, nu prea tare, caci imi place sa am nisipul acasa, prin buzunare, pe undeva prin sac, pana la anul, cand o sa am alt nisip...
Le-am adus acasa si le-am pus bine, pe un raft, dupa ce tot drumul ma gandisem la copilul care se jucase atat de mult incat putuse si sa le lase acolo...
Hmmm... copil satul de joaca... Asa ceva nu cred sa fie. Mi-am spus pe urma ca precis le lasase acolo ca sa vina si la anul.

Le-am pus, un pic vinovata, pe un raft, consolandu-ma cu ideea ca oricum au fost un dar pentru mine si multumind pentru asta micutului donator necunoscut.
Si le-am lasat acolo pana de curand. Zilele astea le-am scos, fiindca m-am apucat de construit si mi-s bune niste unelte.
Lopatica e mica, de plastic, rosie. Galetusa e galbena, cu dungi albastrii. Mica si pentru un castel de nisip. Dar pot pune mai multe gramezi, una peste alta, si pot aduce si apa cu ea, chiar daca tre' sa fac multe drumuri...
Pot face multe.
O sa fac insa altceva.
Orice e posibil, pentru un copil. M-a invatat Raducu, in timp ce am mers in masina parintilor lui, spre Breaza. Raducu facea tocanita pentru toata familia. La doi ani, stie ce trebuie sa puna, sa fie mancarea buna (Noroc cu el, eu sunt antitalent...). Punea de toate intr-o oala uriasa, invizibila. Cum le punea? Cu degetelele lipite, adunand in varful lor de toate: ceapa (tocata bine pe invizibilul tocator, cu invizibilul cutit), ardei, suc de rosii, tot ce mai voiau ceilalti sa puna si era pregatit instant de el.
Bineinteles ca toti am mancat, din invizibile farfurii. Si am simtit o foarte vizibila bucurie, am ras vizibil si audibil, si am promis ca mai mancam mancarea asta buna facuta de Raducu.

Acum, cu lopatica si galetusa foarte vizibile, ma apuc de construit. Una din variantele de drum. Ma folosesc de unelte spre a-mi scoate si aseza bine in fata ochilor cateva proiecte, ascunse mai demult sub straturile de "imposibil". Mai pun si niste hartie si pix, cateva idei, multe imagini si ingredientul secret, adus cu minte din munti: pasitul pe poteca invizibila, care se face vizibila pe masura ce inaintezi, cu curaj... Cum se face asta? Intai faci un pas...
.