Dimineata, picuri de dragoste...

.
Imi e drag mult cantecul asta...
Cautarea dintru inceput... ca o indraznire sfioasa, stransa inapoi, in atingerea obrazului... Apoi iar indraznire... Si, fara putinta de a se mai tine afara, adancirea inauntrul privirilor, coborarea prin ochi in "celalalt", cautand si gasind, cu uimirea dez-coperirii, adanc de tot, pana la topire, cu iesirea in navalnica bucurie, adusa inapoi, in varfurile degetelor, in atingere repede -repede, peste tot, peste tot...

Si apoi asezarea in picuri din ce in ce mai mici si mai rari in linistea dulce a tacerii impreuna.
.

.

Culegatoarea de pasari (amintire)

.
Mi-am amintit azi, de asta. Si iaca, am asezat-o iar in lumina.
Am scris-o acum trei ani, cand ma renascusem si abia reinvatam sa merg. Eu nu stiam incotro, dar drumul stia.
Nu stiam nici de Povestea atat de asemanatoare, atat de din acelasi loc: La Loba. (iaca filmul, povestea cautati-o aici).

Nu stiam ca desenam deja povestea mea...

 .




Se intampla sa cada cate o pasare. Au, asa, zborul rupt sau ascutit usor intr-o parte si coboara pe camp, intre flori, cautandu-si sprijinul pe pamant, unde nu-s obisnuite sa stea prea mult.
Daca au mai mult noroc decat altele, ori daca dau glas de acolo, din iarba, vine si le ia culegatoarea de pasari.
Am intrebat-o odata de ce face asta. Mi-a zis ca nu stie exact, dar asa s-a trezit intr-o zi ca vrea sa faca. Si pleaca din cand in cand sa vada ce mai e printre ierburi.
I se pare ciudat, dar se intampla sa gaseasca doar o pasare o data, mai rar doua sau trei...
O ia si o duce acasa. O tine in palme pe drum, sa-i dea odihna si caldul simtirii ca e iubita.
La inceput, pasarea tremura toata, nu stie ce i se intampla. Pentru unele, acea cadere e prima si deja le e prea mult.Tremura usor, cu inima prinsa in colivie, de multe ori fara glas.
- Unele pier acolo, nestiute, in iarba, nu stiu sa tipe, nu stie nimeni ca au cazut...
Uite, asta a avut noroc.
Avea intre palme o pasare mica, frumoasa, ca o randunica. Avea aripile ude.
- A cazut in ploaia de aseara. O sa o incalzesc putin.
A inchis-o intre palme si a suflat usor printre degete. A tinut-o privind intens catre ghiocul palmelor. Ma uitam si nu intelegeam. A inchis ochii. Si a inceput sa-i cante. Foarte incet, foarte bland, ca un cantec de leagan. Mai spunea si cuvinte neintelese, se oprea si mai sufla...
A tacut apoi si a pus cuibul palmelor in dreptul inimii.
A stat asa, fara respir.
Vedeam cum ramasese asa, nemiscata, fara tresarire, fara fir de par clintit de vantul care se tot foia primprejur. Lunga tacerea, lunga nemiscarea...
Pe urma a zambit. Intre gene s-au facut intai razele verzi, pe urma cele aurii. Zambetul i-a deschis toata fata.
A soptit incet catre palme:
- Du-te...
A rasfirat floarea mainilor. Mica, pasarea isi ridicase ciocul spre ea. Avea pe aripi un praf albastriu cu aur.
A tremurat un pic aripile, ca de proba, ca si cum nu-i venea sa le miste inca...
Dintr-o data, ca o sageata, a tasnit intre ramurile copacilor. De sus a mai privit o data si a zburat, nevazuta in straturile de lumina ale zilei.
- Asta e tare norocoasa. Am avut unele care au stat cateva zile, sa li se lege aripa. Asta era foarte tanara si a fost prima cadere. Cu cele care au mai cazut e mai greu. Nu toate stiu sa-si invete caderea. Am unele care o iau din nou pe pamant, sa invete mersul...
- E mai greu mersul?
- Orice e mai greu cand nu-ti mai gasesti punctul de sprijin. Ala pe care stai in picioare. Nici nu poti sta, sa te tii pe picioarele tale si sa vezi incotro sa te indrepti. Zborul e mai usor, vezi mai de sus si stii mai repede.
- Pai atunci n-ar fi mai simplu sa zbori?
- Ba da, chiar asa si este. Dar pentru asta trebuie sa lasi multe.
- Cum asa?
- Pai, simplu. Trebuie sa lasi pamantul de sub picioare. Sa nu te temi ca nu-l mai simti. Sa stii ca poti sa cazi oricand, si cu toate astea sa te lasi, cu toata greutatea ta, in seama aerului, cel fara de greutate, care nu-ti tine nimic sub tine, nici plasa, nici pe el insusi...
Nimic nu e sigur in zbor, decat zborul insusi. Cu toate senzatiile lui, alea tari, alea moi, alea pe care nu stii cum sa le numesti.
- Tu de unde stii?
S-a uitat la mine si a zambit usor, din coltul ochilor verzi-aurii.

Si aerul s-a facut auriu langa ea...
.

Zile de vacanta (2). Dimineata.

.

sursa foto

Dor dinlauntru, dor mult...

Am cerut semn pentru azi. L-am cerut si apoi m-am lasat sa-l astept, respirand.

Lumea e mare, si totusi ce mica se face cand respiri, cand o tragi in piept...

Si apoi se mareste iar, cand sufli, cand o dai iar, pe ea, ei insasi...

Asta e una din tainele facerii.

Stau iar aici, intre ramurile pomilor mei de vis, pe bancuta de lemn de  brad, langa casuta mea din vis.

Stau si sorb ceaiul din cana de lut. Privesc departarea, limpezita de luciul primelor luminari. Pe albastriul ce naste lumina zilei se scriu multe semne. Unul, iaca, e semn de liniste.

Curbele mari, peste linii, arata ca desenul unei litere japoneze. Desenul nascut din miscare continua, lina si fara tremur, fara ezitare, doar curgere...

Ma infasor intai in salul moale si alb si ies incet, in calea diminetii. E un pic de racoare, adierea de inceput... Pasii netezesc iarba, pielea aduna tremurat roua... E inca o zi, inca o lumina. Si semnul ce l-am cerut pentru azi a venit de cu zori. Este LINISTE.

Privesc desfacerea zilei si ma las sa simt cat mai mult, cat mai adanc...

Clipele sunt mari si puternice, se trag una pe alta si desfasoara firul timpului repede.

Adancimile zarii se scufunda si mai mult si iata, ridicat peste brazi, Soarele. Aruncat din pantecul pamantului, se rostogoleste in sus, cum numai el poate sa faca.

Ma agat de lumina si las rasuflarea sa o infasoare.

Si acum, cu lacomie, cu sete, cu placere,  trag lumina Soarelui inauntru. Respir...

Si ma umplu de lumina. O las sa intre, sa umble, sa desfaca, sa limpezeasca, sa hraneasca.

Intr-una din calatoriile mele in timp, am vazut cum faceau asta oamenii de demult. Sorbitul Soarelui, dimineata. Intre brazi ori pe maluri de ape, pe campuri, pe mari, in desert... Si azi se mai face, stiu bine, si azi. Dar e mai putin, astazi, asta...

Eu imi iau cu nesat din lumina si las sa ma umple, sa faca ce are ea de facut. De cand face, mi-e bine si liniste si putere. Si focul launtric mai viu.
Asta, impreuna cu mersul si statul pe pamant, sunt hrana mea.Prima data cand am gustat amestecul asta, cand am simtit impreuna in mine Cerul si Pamantul, am ametit... Mi-a trebuit timp sa ma obisnuiesc iara cu obisnuitul dintru inceputuri. Eram uscata, imbacsita de praf si rugina, nu lasam, nu ma lasam... Acum e firesc, e in fire...

Si iata ca s-a facut ziua de tot. E vremea inceputului lui azi.

Sa incepem...

.

 

Zile de vacanta (1)

.

 sursa foto

Vacanta mi-a dat niste zile in parcuri. Cu soare, cu umbra si iarasi cu soare. Mult soare. Mult, cat sa trag si sa adun din belsug, desi tot nu ma satur.

Am fost intr-o zi langa apa, am stat si m-am lungit pe pamant, m-am facut verde in iarba si am adormit. Si doua salcii prietene mi-au cantat, de m-au tras in sus intre ramuri, si de acolo am fost si albastra si alba, plutind un pic peste lac... Si de bucurie, am cantat si eu salciilor, si apei, si luminii...

Si azi dmineata, mergand iar prin parc – prin cel mic, de aproape de casa -, m-a prins podul si m-a tinut de amandoua mainile. Si am stat acolo, pe pod,  adunand dintre clipociri cate o lucire, pana cand apele de jos, oglindind cerul, au spalat apele de sus si au dat la o parte albul norilor. Eu vedeam numai apa, cum se clatina, clipoceste si luce, adunand scantei de scantei, valurind, ca si cum ar fi fost o suflare si s-ar fi facut foc... Si s-a facut carare de lumina, miscand intre ape, si lucea de-ti lua ochii... Ii lua si-i ducea sus, suuuus, in soare, sa tot tragi din lumina, sa sorbi, sa te saturi... Oh, cum poti oare sa te saturi de soare? Nu de arsita, de lumina eu zic, cum poti oare?

Si azi, a cincea zi de vacanta, dupa ce in a treia cantasem pe mal si primisem asezarea de liniste acolo, in piept, drept in miez, azi a fost luminarea. Pentru ca de la prima privire a apei si pana la stralucirea de soare, palmele mai intai, apoi fata, apoi spatele, apoi tot corpul, au vibrat cu putere.
Nu, nu e doar de la mersul mai mult pe pamant, ori de la sorbitul soarelui, ori de la cand si cand exersatul taichi... E iarasi umplerea cu lumina, asa cum o stiu, de demult si de mai incoace.

Eh, si pe urma am fost la cumparaturi. Tot in liniste, in acea asezare a fiecarei miscari ca si cum te-ai lasa sa simti cum totul se misca in tot... Imi place grozav cand se intampla asta. Liniste densa, puternica,groasa,  liniste "consistenta" as zice, in timp ce cutreier prin supermarket, aleg, pipai, pun, las, iau, platesc , plec la microbuz, urc, calatoresc, cobor, merg spre casa, ajung, intru.

Si in tot timpul asta, in toata linistea asta, lumina aia de pe pod sta inca in trup si vibreaza.

Oh, da! Si acum, mai pe seara, ca sa pun un fel de gaz peste foc, am dansat pe muzica asta , gasita la CELLA, si am mai tras o portie de 24 de forme.

Sa mai dorm? In vacanta??? 
.

Inima trandafirului (I)

.

sursa foto

Incet-incet lumina lunii taia in cer carare lina...

Incet-incet, pasind ca fulgul, un tanar si-un batran veneau din munte. Pareau taiati dintr-o poveste, curgand ca doua umbre, peste praf, iar dumul nu-i simtea defel.

Sopteau incet, parand ca torc cuvintele...  Putine vorbe. Mai mult pipait in ochi, sa se-nteleaga din priviri.

Batranul invatase pe cel tanar ca mult mai mult e ochiul decat vorba cel ce face sa-ntelegi, sa simti, sa stii, nu sa iti para.

Iar tanarul stia de-acum ca pretuire pui pe cum simti omul, nu pe cum se-arata el din vorbe sau vesminte.

Asa ca ei sopteau incet, putin, pasind ca fulgul...

Si iata-i ca se-aseaza langa drum, cumva gasind un trunchi batran, culcat, rapus pesemne de furtuna sau de batranete.

Lemnul inca mai pastra caldura zilei ce acum se rispea in albastriul serii.

Stateau si se uitau in liniste la cer. O pace blanda, calda, flutura incet, miscand alene aerul inserarii.

Privind la luna, tanarul zambi, apoi se-ntroase spre batran:

- Mi-ai spus odata, bunule, ca pot atinge pacea si, daca o pierd cumva, o regasesc. Stii ca acum stiu gustul ei. Dar vezi, aici e lesne sa ma las in pace, in iubirea asta buna care ne inconjoara, e peste tot, mereu.

Ma-ntorc insa curand acolo, iar, in lumea zbuciumata a orasului. E alta lume si mi-e jale sa stiu de-acum ca ma voi pierde. Voi fi cuprins de pacla aia groasa si grea, oricat m-as stradui sa tin in mine linistea de-acum.

Mi-ai dat atatea daruri... Mi-ai deschis ochii, m-ai dezbracat de zgura, de osteneala si de frigul fricilor si al maniei. Dar vezi, acum sunt nou si gol, sunt ca un prunc. Voi fi napadit de buruieni, si nu va fi aproape nici padurea, nici marea, nici muntele, sa pot sa ma scutur, sa ma curat, sa ma limpezesc...

- Opreste. Stiu ce vrei sa spui. E ce au spus si altii, inaintea ta. E greu, asa e, sa te umpli iar de pacla... Dar vezi, cand afli cum sa scapi de ea poti sti apoi si cum sa nu se mai prinda de tine. Poti ajuta pe altii, calatori ca tine. Oameni ce vor sa fie vii, nu umbre obosite pe pamant... O sa iti dau un ultim dar, acum.

Si mana arsa de soare a batranului se strecura incet in vechea lui desaga, scotocind. Si ca si cum ar fi fost de cand lumea acolo, dintre cute rasari, mandru, stralucitor si proaspat... un trandafir.

Rosu ca sangele, cu catifea varstata visiniu pe margini de petale, semet, intocmai ca un print...

De n-ar fi fost sa-l tina chiar batranul de inaltul lujer, ai fi zis ca trandafirul este prins chiar in pamant, ca e hranit tot timpul. Asa parea de tanar si de plin de viata.

-Un trandafir? Cum poate sa m-ajute? E-adevarat ca e frumos, e proaspat si plin de lumina. Dar va pieri...

- Depinde doar de tine. Nu doar sa-l tii in apa sau sa-l pui iar in pamant. Ci mai ales sa fii cu el. El te va tine curat si limpede, ca pe el insusi. Asa ca tot ce-ai dobandit in munti – linistea mintii, pacea sufletului, puterea de a fi mereu atent – se vor pastra si chiar se vor intari.

In fiecare zi priveste inima trandafirului. Gaseste timpul sa faci asta. Fii acolo cel putin un ceas. E pentru tine si-i de mare pret tot timpul asta. Fii linistit, priveste, simte. Soarbe frumosul, cu parfum, lumina si culoare. De fiecare data vei gasi o alta frumusete, o lumina noua. Priveste ca si cum abia atunci vezi prima data. Si gusta din tot ce poti simti. Fii acolo, in inima trandafirului.

Asa vei sti sa te pastrezi in tine, nu in povestile ce mintea ti le face iar si iar... Se va taia si risipi si pacla ce vine-n fiecare zi in lumea ta si te apasa. Tu doar respira, soarbe-i frumusetea. Si lasa-l si pe el sa te respire...

- Si trandafirul nu se va usca? Deloc? Nicicand?

- Eu stiu? Ce crezi?

Ramase tanarul tacut, doar atingand cu multa gingasie floarea. Si tot privind adanc in miezul ei, se prinse-n vraja... Mai ramase doar respirul...

Si zambetul batranului, cumva, pe coltul de argint al lunii.

.
 .
Nota: ideea contemplarii inimii trandafirului nu-mi apartine. E a lui Robin Sharma.

.

Sehrazat

. Din Povesti, se desprinde din nou...

                                                                  SEHRAZAT 
.
.

foto

Intre umbrele serii, umbrele oamenilor lunecau peste pietre, transformand rosul zidurilor in cafeniu.
Flacarile focului jucau tragand de umbre in sus, latindu-le intr-o parte si-n alta.
Murmurul noptii, adunat in nor miscator de soapte, rasete, latrat de caini si fornait de cai, torsese fuior des peste cetate, strecurandu-se in fasii groase pe ulitele prafuite, pana in odaile caselor mici si scunde.
Doar acolo, in fata vechiului han, pe spatiul generos de langa fantana cu margini de piatra albastrie, nedormitii cetatii se stransesera roata in jurul batranului. Acesta povestea.
Vorbele batranului curgeau lin, intrerupte din cand in cand de oftatul multimii ori de rasul si plansul cuiva. Impletite cu vorba, sunet de fluier si cate un zuruit de toba. Baiatul si fata insoteau povestea cu sunet, sa-i dea mai usor ascultatorului gustul dorit de povestitor.
Cand si cand batranul privea in multime si ochii-i sclipeau usor, incretind in colturi cate un zambet ori impingand cu barbia, ca semn.
Zambet si semn erau culese de privitorul din umbra. Infasurat in panze, privitorul parea a fi femeie. Doar ochii i se vedeau, lasand sa se amestece in ei cate o izbucnire rosiatica a flacarilor . Focul din mijlocul cercului veghea ascultatorii si dansa.
Peste capetele multimii, printre umbrele noptii, cei doi, batranul si privitoarea teseau panza unui nume...

Si iata ca fluierul se lasa alaturi de baiat, iar toba micuta cobori in poala fetei.Copiii plecara capetele spre multime, care izbucni in vociferari si batai de palme. Destul de iute ascultatorii se risipira spre case, lasand langa fantana doar batranul si privitoarea. Copiii se strecurara si ei spre caruta ce avea sa-i adaposteasca pana in zori.
Privitoarea se apropie de batran, ajunse, se ghemui si se pleca spre picioarele lui.
Mana zbarcita se strecura de sub haina si atinse usor valaul matasos.
Ridicand capul, femeia lasa valul pe spate, lasand sa i se vada fata. Zambea.
Se strecura intre palmele calde ale batranului, care o mangie usor pe frunte.
- Sehrazat...
- Bunule...
- Ai lipsit doua nopti. N-a venit mahnire... doar o unda: se facea ca aveai iar de lucru...
- Bunule, tu stii. Am lucrat iar la limpezirea viselor. Ce sa-i faci, inca nu-i usor somnul domnului meu. Acum este insa mult mai bine.
Bunul stia.
Cand venise prima data, Sehrazat era o copila. se imbracase baieteste si ajunsese in cerc, pana in primul rand. Copiii de atunci o primisera langa ei si ea alesese toba, nu fluierul. Batranul stiuse atunci ca e fata. O lasase in jocul ei, asa, pana cand vraja o stapanise asa de mult, o legase de ochii batranului care in timp ce o privea ii indeparta acoperamantul capului.
Fata era insa in vis:
- Si...? si...? Ce a facut Zein?
- Zein, frumoasa Al-Mawassif, a scos lauta si a inceput a stihui si canta. Iar tanarul isi potoli furtuna din suflet si se intoarse cu pace spre fratele sau. Lupta inceta si plecara cu totii in liniste.
"Slava lui Allah!" strigara din multime ascultatorii, trezind pe fata din reverie Si atunci isi daduse seama ca batranul o descoperise.
Pe urma au stat de vorba, iar batranul a inceput sa o invete multe, si stihuri si cantece, nu doar povesti.
Si ascultatul dincolo de vorbe, in tacere.
Si mersul stelelor si statul pamantului...
Vezi bine, Batranul era un adevarat Povestitor.
Cand fusesera noptile cele lungi, cele o mie si una, Sehrazat se strecurase ziua in caruta batranului, adunand si slefuind povestile cu care-si hranise barbatul si isi salvase viata. A ei si a altor fete ce ar fi picat sub blestemul maniei celui tradat.
Incet, Sehrazat bortelise armura acelei manii, lasand-o sa iasa si sa se duca. Incet, povestind, inlesnise curgerea veninului pana la limpezirea omului pe care ajunsese sa-l cunoasca si sa-l iubeasca.
Povestile schimbasera multe. De atunci, ea venea in fiecare noapte pret de un ceas ori doua, sa mai asculte. Batranul era fericit ca acum ea faurea la randu-i povesti minunate.
- Acum ce mai croiesti? intreba el.
- Hmmm... Ti-am luat Pasarea Roc. O sa fie in calea unui calator pe mare, un visator, un indraznet ce va descoperi comori si prieteni. Domnul meu nu a calatorit, dar isi doreste mult. O sa-l ajut sa o faca intai asa, in poveste. Prietenii... si-i va gasi si pe ei cand va incepe sa-si caute iar credinta, pe care si-a pierdut-o.
- Aha! Sa-mi aduci si mie povesti cu calatorul asta. I-ai pus nume?
- Pus. Sinbad, asa o sa-i fie numele.
- Sinbad. Frumos...
Batranul privi peste capul tinerei femei, desfacand undeva, in timp, fasiile vremii si vazand:
In linistea noptii, intre perdelele de matasuri subtiri, Sehrazat tese povesti si vraja pentru omul ei. Acesta asculta, sorbind si visand si el, cu ochii deschisi, calatoriile curajosului Sinbad.
El o priveste si asculta. Sehrazat simte topindu-se si mai mult bulgarele strans in inima lui si se bucura. Ea stie ca povestile vindeca si deschid drumuri.
Si mai crede ea ca el o asculta doar pentru povesti...
Dar batranul vede in inima ascultatorului si stie. Nu doar povestea o soarbe ascultatorul. Ci si mierea ochilor aurii...
Acolo, in mierea aceea se va scufunda in curand, descoperind comori mai mari decat ale lui Sinbad...
.

Povestea Povestitorului . Partea intai: Inceputuri.

Dragii mei, am sa va spun o poveste...
O poveste adevarata. Povestea unui vis care se implineste. Ceva ce tot visez de vreo trei ani - mai tare, mai cu foc de vreun an: Sa fiu ce "ma vedeam" si inca nu stiam ce vad: Povestitor( Povestitoare...)
Da, incep in sfarsit seri de spus povesti...  
.

Am fost odata, iaca, si eu pe lumea asta.

Visam sa fiu una si alta, sa fac una si alta...  Ooo, visam...

De copil imi croiam sfarsituri diferite la povestile si filmele care nu aveau ceea ce mai incoa' am aflat ca se zice "happy end".

Ca si cum povestile s-ar sfarsi vreodata... Pana si cea mai "simpla" poveste zice  "si or mai petrece inca si astazi"... "traind si nemurind"...

(asta, cu nemurirea – vezi ca e un verb, mai draga! infinitivul lung de la "a nemuri" - e alta poveste)

Si m-am tot urcat si coborat eu prin lumea asta si prin altele, incercand si eu sa aflu ce-i cu mine.

Nu, la inceput n-a fost de fapt asa. Incercam sa fac ce s-ar fi cuvenit sa fac, dupa cum "e legea firii". Dar vezi ca firea  - tot verb, mai draga, infinitivul lung de la "a fi" , adeca de la "ocupatia" noastra de baza  (paradoxal, nu? ),  nu era sa fiu asta sau aia dupa cum zic unii si altii.

Asa ca mi-am luat de cateva ori cate o lume in cap si am pornit unde vedeam cu ochii... De cateva ori de la inceput, "de la zero". Ca acum, de pilda...

Si uite ca intr-o buna zi m-am trezit... M-am trezit, adica, si mi s-a luat un val de pe ochi. (Nu zic ca vad perfect acum, dar ceva ceva tot s-a facut...)

M-am vazut pe mine in feluri nemaivazute pana atunci. Si am inceput sa inteleg asta, cu "da-te la o parte si lasa sa faca pe Cel care face".

Eh, grea trebusoara!  Dar izvorul Iubirii a udat bruma asta de intelegere si a iesit timid, incretita si rasucita de efort, o micuta si firava plantuta. Care a inceput sa creasca, mai udata, mai neudata...

Of, de fapt chiar a fost udata cu lacrimi multe, daca ma uit bine in urma. Ca nu pricepeam yo de ce sunt purtata inspre cate ceva, de ce fugeam de altceva...

Iarba asta a crescut, alimentata si de focul pasiunii, care crestea si crestea. Udata cu apa si foc, draga de ea... Si s-a facut maaare, mare, ca si vrejul de fasole fermecata. Si a ajuns... unde, Doamne? in Lumea de Sus. Tocmai acolo a ajuns, unind Cerul si Pamantul...

Aducand Cerul pe Pamant... Aducand inSpir(it)ul in biata cana de lut vorbitoare...

Si asa a aparut acea zi din viata mea cand m-am asezat frumusel  jos, langa micuta flacara a lumanarii si am chemat Povestea. Si am lasat-o sa iasa si sa faca ce vrea, cum vrea ea. Si oamenii din jur au tresarit, caci au simtit... Oooo, daaa,  AU SIMTIT!  Au dat de miezul ala fierbinte si gros si puternic si bun, care ne hraneste pe toti. Forta Vietii, Seva, Apa Vie, Focul... fiecare cum a simtit el acolo, in trupusorul lui.

Asta, asta e ceea ce incerc eu sa zic ca-i Povestea. Si Povestitorul.
Ca si la Dansator si Cantaret... Fiecare – Cantaretul, Dansator, Povestitorul – chipuri ale Spiritului- vine si umple omul, care e un receptacul, un primitor . Acesta, daca sa goleste pe sine si se da la o parte, lasa sa vina in lume, curat, neatins, limpede,  Spiritul... Inima. Sufletul Lumii. Sub felurite feluri: Cantec, Dans, Poveste... se tese vraja care ne aduce pe toti inapoi, in linistea inimii noastre. In Locul-unde-totul-e-posibil. Fantana din care tasnesc in lume toate: lucruri, fiinte, idei. Viziuni. Magie.

Locul ala ca o maneca ce infasoara Mana Care A Scris. Locul baghetei fermecate. Locul unde ne putem aminti de "Indrazeste! Eu am indraznit si am cucerit lumea"...

Ei, si iaca ca acum sunt aici, asezata pe marginea cercului, langa flacara micuta a lumanarii, ori din cand in cand langa focul din mijlocul cercului.

Si in sfarsit, spun Povesti...

 (Undeva, in Bucuresti...)

 .