Sambata noaptea... diverse

...

Vorba lui Toranaga-Sama, sa lasam karma in grija karmei si noaptea in grija noptii.
Sambata sera, fiecare face (sau nu face) ce poate.

Unii, de plida, danseaza...

Imi place mult asta si acum, ca am net si blog, iata, bucurati-va si voi, cei care gustati.
Ceilalti - de fapt cu totii - sa aveti o noapte buna si vise de minune...

...

She lived alone except a nameless cat...






Wouldn't It Be Loverly

Nu voi rosti...

...
foto

Nu voi rosti cuvinte de amar
Caci am gustat din tot amarul lumii
Facand din noapte ziua-n calendar
Eu am trait o vreme cu nebunii

Am adunat in brate toata ura
Am prins-o bine-bine sa nu iasa
Sa nu mai poata da in veci masura
Vreunei temelii pentru vreo casa

Am mers asa purtand durerea toata
Pan-am ajuns la capatul de lume
Unde se face universul roata
Si unde inceputul tot se pune

Si am strigat spre Cel Ce Face Toate
"Uite, aicea strans-am tot amarul
E tot aici, mai mult nu se mai poate
Coboar-acuma din inaltu-Ti harul"

Si-am asteptat destul... Nici o miscare
Nimic nu s-a-ntamplat, nici stea sa cante
Nici sa rasara-n miezul noptii soare
Nici intre campuri sa se nasca munte

Nu s-a oprit nici vantul din a bate
Nici marea nu s-a revarsat din cer
Si am strigat spre Cel Ce Face Toate
"De ce? De ce m-ai mai lasat sa sper?"

Am pus amar si ura la pamant
Prea imi arsese trupul pan' la os
Si am facut cu mine legamant
Sa nu mai fac strigare de prisos

Si am plecat 'napoi... Dar nu fac pasul
Si nu apuc sa prind in ochi cararea
Si iata ca de sus se-aude glasul
"Te asteptai sa se reverse marea?

Cine a pus amarul tot in toate
Cine a copt in lume toata ura
Credeai ca Cel Ce Face Toate?
Ori poate ai crezut ca e natura?"

Am inteles...si mi-am luat povara
S-o duc in mine iara stansa toata,
Insa pe cand imi apucam cararea
S-a luminat intregul Tot deodata

Si s-a aprins in mine rug de foc
Mi-a prins tot trupu-n flacara de sange
Arzand amar si ura la un loc
Pana ce ochii s-au oprit a plange

Si m-am umplut apoi de pace lina
Uitata de cand lumea se facuse
Si trupul ars mi s-a facut lumina
De parca iara Totul ma nascuse

Am prins in gura gust de libertate
Si am pornit in lume iar sa cant,
In mine Cel Ce Face Toate
Legase iara Cerul de Pamant...

Mi-au inflorit pe buze vorbe bune
Si flori de dor si cant de bucurie
Nu mai am altfel lumii cum ii spune
Decat Iubire, Dans si Armonie

OM BUN...

Poezie, ca-i vineri, zice Geanina ...

Poezie pe cantec, de deschis noptile, in colind...
De deschis portile inimilor... Om bun...


OM BUN

Dan Andrei Aldea

Om bun deschide-ne poarta
Dă-ne o coajă şi nu ne goni
În schimb îţi vom alunga tristeţea
Cu vesele cântece şi ghiduşii.


Venim de departe şi mergem departe
Tocmai în zare sus la castel
Ne-am oprit aici pe drum ne-a prins noaptea
Dă adăpost unor bieti menestrei.

La castel mâine va fi sărbătoare
Prinţesa-mplineşte ani douăzeci
Vom bea mult vin, vom goli tăvi cu mâncare
Ce va fi acolo, să tot petreci!

Noi vom cânta noaptea întreaga
Oaspeţii veseli vor dănţui
Şi-n toiul petrecerii, preţ de o clipă
Om bun şi la tine ne vom gândi.


Deschide-ne poarta si dă-ne o coajă
Ai milă de nişte bieţi menestrei
Veşnic pe drum asta ni-i soarta
Veşnic pe drum căutând un castel.







Update:

Am gasit si asta, care mereu m-a facut aer...
Si lacrimi...
Si cer...
Si pe urma, scandura de brad, sub paine...



Ostasii Luminii colinda





Second update:

Ajnanina ne-a oferit si asta

Iubita mea, ti-am cumparat un munte.
Am fost la targ, dar nu l-am luat pe bani.
Are paduri si rauri si o punte,
In varsta de un milion de ani.


Din marele bazar cu amanunte,
Platind cu viata tot ce scump era,
Iubita mea, ti-am cumparat un munte
Pacat ca n-o sa-ncapa-n lumea ta...

Ti l-am adus in brate pan' la poarta.
E minunat si piatra lui e grea...
Comertul ambulant cu munti se poarta,
Dar unde ai sa-l pui, iubita mea?

...

Pentru asta, am lasat linistea ca fundal.

Nu trebuie sa stiti neaparat limba cuvintelor. In "Powder" totul este SIMTIRE...

DO...

...
Pour Jeanine,
Pour moi,
Pour...

Do. Or do not. There is no try.

YODA

Cadere in Rai...

...
foto

Rasaritul il gasea sus, in poiana. Pe stanca imbratisata matasos de iarba marunta si deasa, isi gasise loc de ani de zile. Se stiau bine, el si piatra, de atatea ori martori ai deschiderii diminetii...

Isi desfacu de dupa gat sireturile colorate si lasa la picioarele stancii saculetul de piele cafenie. Se aseza pe patul de iarba, cu fata spre orizont. Acolo, in pâlpâirile indepartate, se cocea pâinea solara ce avea sa fie azvarlita in curand pe alb-albăstriul lacului ceresc.

Inchise ochii si se lăsă sa alunece in linste. De multi ani stapanea arta pacii, iar apele linstii il ascultau ca pe cel mai desavarsit stapan al lor.
Respira usor, atat de usor ca abia se vedea unduirea pieptului. Ca si cum ar fi fost o sculptura in piatra, asezata pe stanca inverzita.

Incet, luminile soarelui ii aprinsera chipul in culori lucitoare. Dar el nu misca... Parul alb, lung, acoperind umerii, era o zapada scanteind curcubee. Dupa obrazul neted, desi ars de soare, se vedea ca barbatul e tanar. Parul sau insa era alb-alb-alb... Lumina aprinse acum si culorile cenusii ale hainei, dând umbre peste firele de lână colorata care coborau in impletituri peste umeri si pe spate. Parca era o harta, imbracamintea lui... Palmele aramii, patrunse de focul soarelui, odihneau pe genunchi. Ca si cum ar fi stat acolo dintotdeauna. O statuie ciudata, barbatul cu plete albe...

Peste padure trecu o infiorare aromata, aducand dinspre camp parfum de flori si de iarba uda de roua. Vantul incepu sa se joace ca un copil intre crengi, starnindu-le, zgandarindu-le, facand fuioare de puf si frunze mici.
O tresarire ca o unda, un usor val pe sub piele facu sa se vada in omul de pe stanca miscarea dinauntru. Parca umerii se trasera mai mult in spate si palmele se apasara pe genunchi. Nici o miscare intre pleoape, nici o tremurare a genelor. Vantul simti o putere uriasa cum vine si il ia de gat, il strange si-l apleaca spre iarba. Se rasuci putin, apoi se lasa pagubas, caci nu avea forta sa lupte cu nevazuta greutate care il tinuia la pamant. Se desfacut fasii-fasii si se trecura serpeste prin iarba. Departe, in desisul padurii, avu curaj sa suiere un pic...

Chipul omului de piatra era indreptat spre soare. Acum toate erau doar liniste si nemiscare...

- Aaaaa-aaa-a-aaa-a-aaa!

Din nou val usor, ca o parere, sub pielea obrazului aramiu.

- A-aa-aa-iii-aaa- a-haaa-aaa!

Dintre pietrele ascutite de sub culme urca vesel, cotind si sarind in sunete zglobii, un CANTEC!

Ramurile se intinsera un pic spre vale, apoi se trasera brusc inapoi.

Barbatul deschisese ochii!

Azurul ochilor facea pe fata aramita de soare doua straluciri, in culorile cerului diminetii.

Ramas neclintit, omul asculta. Insusurbat in poteca abia ghicita dintre pietre, un glas canta acoperind toata culmea dealului cu vesele flori de cantec...

Incantate, cateva vrabii tasnira dintre ramuri, intrecandu-se in zbor si chiuind indraznete.

In sfarsit, de dupa trunchiul gros al teiului care strajuia trecerea spre stanca, se arata cantaretul. Era o femeie. Cu picioarele goale, pasea saltat, fluturandu-si rochia albastra cu ape verzui si leganand intr-o mana o creanga de salcie.
Canta cat o tinea gura si isi juca nuiaua peste ierburi si flori.

Se apropie de barbat, care privea nemiscat cum i se umpluse linistea de cantec.

- Ce faci aici? il intreba, privindu-l in ochi cu mana streasina peste sprancene.

Barbatul nu-i raspunse.

Ea se uita la el o clipa.

- Ce faci? Ai venit sa vezi rasaritul?

El o privi clipind alene.

- Aha. L-ai vazut...

Brusc, femeia se intoarse, lucindu-si ochii negri spre teiul lasat in urma. Barbatul privi si el impreuna cu ea. Langa trunchi se oprise si se sprijinea cu o mana pe lemnul copacului o batrana indianca. Palaria legata cu siret sub barbie si fustele colorate aratau ca e de prin partea locului. Batrana mesteca ceva, poate tutun, poate fruze de coca.

Femeia cea tanara privi spre barbat.

- Eu vin prima data aici. Mi-a spus Batrana ca azi trebuie sa vin si sa dansez la rasarit. N-am ajuns sa-l vad aici, pe culme, l-am privit in vale. Dar dansul trebuie sa-l fac aici.

Si cu mana in care tinea salcia facu un cerc in aer, cuprinzand stanca si trecand peste capul celui asezat.

Gestul gratios dar hotarat arata ca trebuie sa isi ia in primire locul.

Omul se ridica, inaltindu-se peste verdele ierbii. Fata se uita la el in sus. O privi. Avea ochi negri, ochi de noapte, lucind sub gene matasii. Ea zambi, dar se vazura buzele tremurand usor.

Cobori incet, lasandu-i locul liber.

Ea puse creanga de salcie jos in iarba si urca pe covorul verde care invelea stanca.

Ridica mainile deasupra capului, cu palmele unite. Inchise ochii.
Cu fata spre soare, striga ceva. Glasul suna puternic, ca un strigat de pasare. Nici pe departe nu semana cu cantecul cu care urcase drumul.
Porni apoi sa ingane o melodie unduita, urcatoare in cercuri de sunete blande, ca o apa cantata...

Unda cantecului urca, se umplu si se revarsa in curgeri infocate, inundand locul de armonii nemaiauzite. Umerii, bratele, soldurile, picioarele desculte ale femeii, toate insoteau cantecul in cresterea lui, apasand in pamant si ridicand la cer puterea chemarii de dincolo de timp... Vantul se trezise invartejindu-se pe langa rochia albastra si se harjonea nebun, platind toata rusinea fugii de mai-nainte.

Dansul aprinse acum toata iarba, si firele pareau parjolite, de parca din taplile goale ar fi sarit scantei si le-ar fi ars...

Omul de piatra privea, ascultand cantecul si simtitnd cum i se strecoara sub tample. Mici lovituri, apoi vartejuri furnicand pielea si coborand pe umeri, pe brate.

O miscare langa tei. Batrana scosese o gramajoara de frunze si le rasucea in palma... Omul simti cum i se strang cute intre sprancene.

Femeia dansa acum tot mai iute, cantand, cu bratele ridicate spre cer. Apoi le cobori putin si incepu sa se roteasca. Intai incet, apoi mai repede. Pe urma, talpile goale pornira din nou sa aprinda iarba.

Pletele albe tremurau usor in bataia vantului, care isi platea acum toate alungarile de la rasarit. Strengar, vantul! Strecurat peste haina cenusie a celui care privea nemiscat, vartejul simti fiorii umerilor si pe cei din deschizatura palmelor. Dezlipite de pe genunchi, palmele stateau nehotarate pe langa tivul din fire colorate al hainei.

O lovitura cu talpa in stanca. Raspunsul puternic, lovind din pamantul sub picioarele barbatului. Alta lovitura. Alt raspuns... Din pamant urca prin picioarele lui un sarpe de foc, aprinzand inauntrul nemiscarii un dor stravechi, ingropat adanc, sub rasarituri stralucitoare si impietrite.

Deodata dansul cazu. Femeia se oprise, cu mainile departate de corp, cu fata, umerii si bratele lucind de sudoare. Se intoarse cu chipul spre soare, ridica iar bratele si iar scoase strigatul de la inceput. Inchise ochii si ramase putin sa rasufle.

Omul o privea si cauta sa desluseasca ceva, ceva ascuns acolo, sub iarba parjolita.

-Haaaaa! Gata! Acum poti sa vii la loc.

Sarind de pe piatra, se uita razand la el. Drept in ochi, ras stralucind negru sub gene lungi. Se intoarse iute cu spatele si o porni grabit, coborand printre ascutisurile pietrelor. Alunecare albastra...

Omul se uita dupa ea, apoi zari nuiaua de salcie in iarba. Se apleca si o ridica. Invarti intre degete luciul verde si fraged, si iar invarti... Dadu drumul brusc corzii verzi si se uita pe poteca. Pe langa tei, fluturarea albastra a rochiei disparu, trasa de desisul padurii.

Se mai uita o clipa la nuiaua din iarba, apoi o lua repede spre poteca, cu pas hotarat si cu sclipire noua in azuriul ochilor.

Trecu pe langa tei si atinse in graba fusta colorata a batranei indience. Lipita de trunchi, batrana tocmai ispravise de rasucit foile si cauta sa aprinda un capat al sulului gros. Rosul aprinse in sfarsit frunzele si batrana duse la buze trabucul improvizat. Trase satisfacuta in piept si lasa fumul sa scape in vazduh si sa se roteasca de fericire.
Undeva, pe drumul spre vale, un flutur albastrui se zarea printre cotiturile potecii, iar mai incoace, stralucind in soare, tot fluturare, alba, peste haina cenusie cu fire colorate.

Batrana zambi...

Gesturi simple

...

foto

Seara placuta de vara. O usoara infiorare imi cuprinde umerii. Ma incapatanez sa citesc mai departe, e prea frumoasa povestea... Patrunsa in ea, nu aud nimic in jur... simt insa usor, pe umeri si pe gat, caldura moale a salului meu preferat si mangaierea mainilor tale... Ma infior iara, de bine, si las povestea. Multumesc, dragoste...

Lumina diminetii imi deschide ochii spre tine. Cu capul plecat pe brat, iti tremuri genele si te prefaci ca dormi... Zambesc si pe urma ma stramb copilareste. Ca si cum as crede ca dormi si ca nu ma vezi... Dar eu stiu... Pufnesti in ras, razand din ochi asa de frumos... O sa ma topesc intr-o zi in rasul asta. Multumesc, dragoste...

Ibricul albastru a cantat ce-a cantat, acum forfoteste si striga cremos ca e gata cafeaua. Il prinzi si-l ridici usor de pe foc. Asa iti place tie, sa valsezi ibricul apoi sa stingi flacara. Tragi in piept aroma imbatatoare si imi arunci un zambet din coada ochiului. Ma uit la izvorul acelui zambet, in cuta ochiului, acolo unde se aduna pielea in pliuri, nascatoare de multe scantei de duiosie si de ras. Torni incet in ceasca vraja lichida, lasandu-ma sa astept indelung... Stii deja: doua lingurite de zahar si un strop de aroma "de ceva bun", "daca avem"... De obicei, avem...
Imi intinzi ceasca si urmaresti cum intind mana. Ca de obicei, se face acea clipa in care prind ceasca peste mainile tale. Ne-am obisnuit sa tinem cestile in amandoua palmele, ca pe comori, ca pe inimi aburinde. O clipa, palmele mele le cuprind pe ale tale si tinem impreuna ceasca de cafea. Acea clipa a nostra, in fiecare dimineata, creste comoara noastra de gesturi simple, atat de dragi, strecurate in tesatura zilei si a noptii, ca sa ne tina de bine si de frumos.
Imi duc ceasca la buze si sorb, imbatata deja. Mmmmm... Multumesc, dragoste...

Mi-e plina mintea de ce curge dinspre inima, din inspir... Nu mai stiu de cand stau in fata calculatorului, cu cartile teanc pe masuta si leganadu-mi talpile in papucii albastri si pufosi.
In linistea asta zumzaie multe idei si le pescuiesc cu greu, caci viteza cu care curge inspirul e prea mare pentru mine si sunt cam neindemanatica...
Deodata un cantec placut dar metalic sparge vraja si opreste curgerea, tocmai pe un varf asa de minunat! Telefonul. Ridic si vorbesc cu o prietena. Imi spune ceva si incep sa caut pe masuta, pe langa monitor, pipaind... Sub palma cautatoare imi apare deodata, adus pe sus, micutul notes, cu pix - tot albastru - si notez un numar de telefon. Inchid si las un pic "sa mi se-aseze"...
Mana care mi-a venit in ajutor sta acum pe bratul fotoliului, mangaind absent contururile moi. Ma aplec si mangai degetele prelungi, ca de pianist... Multumesc, dragoste...

... Si povestea focului

...
La invitatia Ajnaninei, pun si povestea asta despre foc. Cea dinainte, recunosc, scosese prima capul din sacul mare de povesti aduse din Calatoria spre Vest...

Privind in flacarile amintirilor, inca vii, mi-a aparut povestea de dragoste dintre Foc si Apa si nu am rezistat tentatiei de a o spune. Ce sa-i faci, asa sunt eu, Seherazadă pofticioasa...

foto

Se spune ca focul, venit candva din fulgerul cerurilor, a poposit pe pamant si s-a facut dansator. Dansatorul Pamantului.
Era multa caldura in dansul lui, caldura si vraja dragostei, a misterului, a vietii si a mortii. Dans de lumina si culoare, aratand vietatilor si oamenilor drumul si desenandu-le propriile umbre.

Si era focul nostru tare indragostit. De cine credeti? De o fiica a cerului, tocmai de ea... Ii placuse cantecul ploii printre frunze si ramuri, tropotit sau mangaietor, pe pamant... Ii urmarea strecurarea rochiei transparente printre stanci, in fire de ape dantelate alb-argintiu.

Indragostit, o pandea cand curgea din nori, dar mereu imbratisarea ii era aducatoare de moarte. Sarutul ploii, indragostita si ea de mandrul dansator, il lasa doar un pic sa mai salte, apoi il stingea in fuioare alb-albastrii, incercand sa il stranga la piept si pierzandu-l mereu...

Imposibila, iubirea lor...

Focul insa nu se lasa, si izbucnea iar, de te miri unde, incercand din nou sa cuprinda cu flacarile sale ploaia, dansatoarea norilor... Iar si iar incerca, pana cand, intr-o zi, a urcat pana la cer si a strigat Soarelui, Marelui Soare, tatal focurilor si al luminilor:

- Tu stii, Marite Soare, parinte al flacarilor, ce-i mistuirea dragostei. Nu ma lasa fara imbratisarea iubitei. Desavarseste intr-un fel unirea nostra. Tu stii si tu poti...

Si a plans Focul cu multime de scantei, sfasiind noptile si zilele. Pana la urma, Soarele s-a indurat si a inceput sa incalzeasca pamantul, acolo unde focul se facuse cenusa udata de lacrimile ploii. In caldura si vraja soarelui s-a nascut un bob mic, auriu, sclipind jucaus in lumina. Pamantul ud s-a deschis si l-a primit in adancul sau, facandu-se pantec si hranindu-l. Micutul bob si-a facut frati. S-au inmultit si apoi au scos fire verzi din pamant, tragandu-se in sus, spre soare, Si asa, in camp au inceput a se undui spice de grau... Oamenii le-au cules si au gustat boabele din spic. Dulce si cald. Plin de soare. Le-au pus intre pietrele pamantului si au facut pulbere alba, curata. Au amestecat-o apoi cu apa si au facut forme rotunde, micute, pe care le-au incredintat caldurii focului. Asa au faurit cea mai buna hrana a lor, din rodul pamantului, cu apa si foc. Si au numit-o Paine.

Asa s-a facut imbratisarea focului cu apa, in painea cu care oamenii se hranesc, cu care isi cresc pruncii. Acolo, in acea intalnire a lor, dansul Focului si al Apei zamisleste painea calda si aromitoare, asternuta pe lemn de brad si asteptand sfioasa, sub stergar, sa fie rupta in bucati si gustata cu bucurie.

In noptile calde, dupa seceris, oamenii se aduna seara la foc, ii privesc dansul, ii canta si ii spun povesti. Ii aduc pe copii langa el, sa invete a citi in flacari istorii ale strabunilor. Si dupa ce au obosit, stropesc ultimele flacari cu apa, binecuvantand pamantul si cerul, apa si focul, vanturile si toate vietuitoarele. Pe urma pleaca la casele lor, spre odihna.

In urma lor, fuiorul alb rasucit in sus poarta soapta de dragoste a focului, dansator al pamantului. Iubita lui din nori e gata sa coboare iar...

Noapte de Foc

...

foto

Noaptea s-a facut causul unei uriase palme. Degetele adunate in sus tin luna, luna plina.

Luna, MamaQuilla... Luminatoarea din inalt, purtatoarea in lumea de vis. Aceea din care ne aducem, pe fire nevazute, scanteile din Lumea ce va sa vina si le asezam peste Acum...

In padure se strecoara incet-incet, pasind usor peste patul de crengi, oameni infrigurati, umbre venite de departe.

Fiecare isi poarta la piept mica legaturica de Trecut. Povesti vii, inca sangerande, din care inca picura lacrimi peste frunzele asternute de padure.

Mama Pamant ii asteapta de atata timp... Le-a pregatit loc de trecere, loc cald si bun... Cer plin de ochi scanteietori, luminandu-le calea si sufletele. Ape ce-si canta din timp nestiut muzicile tamaduitoare ostoind setea de dragoste, spaland si alinand durerile inimilor.
In frunzis, ici si colo, tremurari ale ramurilor vestesc apropierea Umbrelor. A celor care de veacuri asteapta venirea celor ce vor stinge razboiul neterminat. Focul luptei.

La un semn al Batranei, cei adunati langa foc se intorc cu fata spre vale. Cheama vanturile din Sud sa vina si sa aprinda focul sacru. Apoi se intorc pe rand spre Apus, spre Nord si spre Rasarit. Toate vanturile vin sa aprinda focul. Si spiritele muntilor, ale apelor, ale pasarilor si animalelor din paduri, din mari, din vazduh si de sub scoarta pamantului. Apoi Mama Pamant si Tata Soare. Apoi strabunii, pazitorii de veacuri ai locurilor.

Incet-incet focul aprinde rugul ramurilor. Oamenii ii canta si-l hranesc cu focurile din ei. Se aprind chemari de dragoste, de calatorie, de venire si de trecere, de viata si de moarte.
In cantecul focului sunt mii de fire ce leaga pe cei care canta acum de alti cantareti, din alte timpuri.

Pe masura ce flacarile urca si imbratiseaza lemnul, acest iubit ce se daruie flacarii pe sine, spre a face magia sa iasa in lumina, in flacari se vad franturi de vieti. Sunt si chipuri si locuri care se lasa luminate de flacari. Si in varfuri de cantec, trec prin flacari, ostenii calari... Tipete si vaiete, case arzand, copii si femei fugariti de varfuri de lance. Se aud tropotele cailor si scrasnete de fiare setoase de sange. Apoi se zareste in foc valea plangerii. Pajistea arsa de seceta, acoperind trupuri peste care florile inca nu pot gasi radacina.
O vreme, in flacari se plange amarul. Incet, se lasa aduse vederii ape curate, cu maluri limpezite de soare si copii alergand pe nisip... Fete impletind cununi de flori de camp si asternandu-le pe rau, chemandu-si ursitul... Intre cercurile de flori, iata, cate una zareste chip zambitor... Se aud rasete si soapte de alint...

Deodata, dn cercul de cantareti se desprind umbre care ingenuncheaza langa foc. Cu soapte aprinse isi sufla povestea intre palme, acolo unde se afla mica legaturica de istorii personale. Povesti ale lor, ale strabunilor lor... Povesti de dragoste si ura, de bucurie si de durere. Povesti ale propriilor rataciri, pierderi si morti...
Maini calde ii cuprind de dupa umeri, apoi intreg trupul e prins in caldura blanda, topind cioburile de gheata din suflete, din inimi... Focul danseaza cu flacari de soare, de cer noptatic si de ape viorii... Auriu, albastru, rosu-violet... Focul imbratiseaza pe cei ingenuncheati si ii saruta pe frunte, pe ochi, pe obraji... Ii cuprinde si-ii strange usor, cald, pulsand inauntrul lor jarul prefacerii. O dragoste fierbinte, care mistuie izvorul lacrimilor si lasa apele linistii sa-si faca la randul lor izvor in fiecare umbra ingenuncheata.

Pe rand, fiecare cantaret al focului isi primeste imbratisarea si se lasa in vraja dragostei arzatoare.
Toate durerile si amintirile izvoratoare de lacrimi sunt acuma scrum... Willkanina, focul sacru, le-a ars si le-a facut jar, care va ingrasa pamantul si va hrani semintele sperantelor.

Flacarile joaca din ce in ce mai iute. Dans salbatic, dans de celebrare. Din albastrul flacarilor urca spre cer cai inaripati, purtand cantec nou, cantec de bucurie.
Glasurile s-au schimbat. Fetele stralucesc oglindind in ochi si in zambete alte inimi. Cei sarutati si arsi pe dinauntru de flacara focului sacru sunt acum calatori pe un nou drum. Pasind in plina lumina, vor duce cu ei in lume cantec de libertate si cantec de pace. Ramase in jar sunt acum toate strigatele de lupta, toate razboaiele personale si ale neamului lor.

Incet, cele patru vanturi se desprind, lasand dansul flacarilor sa respire. Focul mai canta o vreme, se mai rasuceste peste lemnul pulsand rosiatic. In palcuri din ce in ce mai mici isi retrage arderile, coborand spre pamant, acolo de unde s-a nascut... Din pantecele Mamei s-a nascut, din lemnul hranit de sangele ei...

Veghetorii de pe margini ingenuncheaza din nou, sarutand palpairile focului si petrecandu-le pana la ultima suflare.

Privesc spre umbrele de pe margini, cele ale mosilor si stramosilor, cercuri-cercuri inconjurand altarul focului sacru. Acestia, doar abur, lasa vederii sufletesti doar ochii lor. Ochi de femei, barbati si copii venind din vremuri pierdute din rabojul timpului. In ochii aceia curg acum ape linistite. Focurile luptelor s-au stins... Peste el, ape limpezi, ape de pace adanca. Incet, ei se trag inapoi in frunzis, topindu-se prin verdele tremurat al padurii.

Cantaretii se ridica, infasurati in aripi de libertate. Cam neindemanatici, se misca usor, invatand noua senzatie. De-acum vor merge in lume pasind in liniste, si din cand in cand vor zbura...

Se strang usor unul langa altul si incep a cobori incet catre vale. In urma ramane padurea, privindu-i cu ochi verzi si fosnind soapte de bun ramas. Ii petrece cu tremurul ramurilor, urmarind cum stralucesc in noapte cei ce venisera ca umbre, impovarati de dureri.

Un fuior de fum se inalta dintre valurile verzi infrunzite, alunecand spre sirul calatorilor si asternandu-le sub pasi soapta calda a Mamei:
"Pasiti in Frumusete!"