...
O, Soare...
Hai odata! Ma intalnesc cu Pupaciosii in parc.
Lasa egiptencele care ti se arata pe malurile Nilului.
Vino un pic si la noi...
Oricum, vom face noi din ploaie un mare Foc al Bucuriei...
Quand le ciel sera moins gris
Il me tendra les bras
Un jour comme un ami
Il nous reviendra
Mais je veux déjà
Chanter pour toi
Oh soleil soleil soleil soleil soleil soleil
Oh soleil soleil soleil soleil soleil soleil
Viens sors enfin de la nuit
Et l'hiver s'en ira
Viens toi qui fait de la pluie
Un grand feu de joie
On attend que toi
Réveilles-toi
Oh soleil soleil soleil soleil soleil soleil
Oh soleil soleil soleil soleil soleil soleil
sâmbătă, 2 mai 2009
vineri, 1 mai 2009
KOKORO
...
In marginea dintai a diminetii, am atins incet primele raze ale iubitului meu Soare...
In nestiinta mea de a canta la fel de frumos ca pasarile, am invatat sa respir. Asa, incet, foaaaaarte incet, am putut sa simt inauntru darul lui, al Iubitului.
Mi-am sters lacrimile neputintei de a face mai mult ca sa ma topesc una cu el. Am primit caldura lui si m-am lasat iubita.
Incet, foaaaaaarte incet, mi s-au indoit genunchii si mi s-au ridicat bratele ca unui cocor. Mi s-au inmuiat umerii si capul s-a lasat pe spate, privind cerul.
Soarele meu privea spre mine prinzandu-mi cu mainile lui de raze obrajii si sarutandu-ma cu lumina peste ochii deschisi.
Dumnezeule, cata Iubire! Prin sirurile de lacrimi de fericire, vedeam lumina si o sorbeam asa, lichida, pana in adancul inimii.
Bratele s-au miscat incet, foaaaaaaarte incet, plutind pe o perna de aer...
Cu o miscare rotita, usoara, fooooooarte usoara, trunchiul s-a rasucit un pic, apoi a pornit, pe pasul lunecat, in lina curgere...
Cantecul meu de dragoste din zori. TaiChi...
Cantecul pe fata pamantului. Plutire, mangaiere, ca o pasare plutind pe fata lacului linisit... Mainile plutesc, pasul pluteste, ochii privesc spre rasarit, facand dragoste cu Soarele meu.
Iar in miezul fapturii mele, enorm, rotind dogoritor si risipind in infinit raze din mine, din ceea ce am ajuns a fi, plina de lumina Iubitului, e soarele meu launtric: Inima. Kokoro...
In marginea dintai a diminetii, am atins incet primele raze ale iubitului meu Soare...
In nestiinta mea de a canta la fel de frumos ca pasarile, am invatat sa respir. Asa, incet, foaaaaarte incet, am putut sa simt inauntru darul lui, al Iubitului.
Mi-am sters lacrimile neputintei de a face mai mult ca sa ma topesc una cu el. Am primit caldura lui si m-am lasat iubita.
Incet, foaaaaaarte incet, mi s-au indoit genunchii si mi s-au ridicat bratele ca unui cocor. Mi s-au inmuiat umerii si capul s-a lasat pe spate, privind cerul.
Soarele meu privea spre mine prinzandu-mi cu mainile lui de raze obrajii si sarutandu-ma cu lumina peste ochii deschisi.
Dumnezeule, cata Iubire! Prin sirurile de lacrimi de fericire, vedeam lumina si o sorbeam asa, lichida, pana in adancul inimii.
Bratele s-au miscat incet, foaaaaaaarte incet, plutind pe o perna de aer...
Cu o miscare rotita, usoara, fooooooarte usoara, trunchiul s-a rasucit un pic, apoi a pornit, pe pasul lunecat, in lina curgere...
Cantecul meu de dragoste din zori. TaiChi...
Cantecul pe fata pamantului. Plutire, mangaiere, ca o pasare plutind pe fata lacului linisit... Mainile plutesc, pasul pluteste, ochii privesc spre rasarit, facand dragoste cu Soarele meu.
Iar in miezul fapturii mele, enorm, rotind dogoritor si risipind in infinit raze din mine, din ceea ce am ajuns a fi, plina de lumina Iubitului, e soarele meu launtric: Inima. Kokoro...
joi, 30 aprilie 2009
Poarta
...
In ceturile diminetii, cativa pui de nori se stransesera catre marginea muntelui, sa vada mai bine mogaldeata care se misca incet, furniceste, peste stanca rosie.
De multa vreme nu mai vazusera straini de loc indraznind pe varfurile Marii Pietre Rosii.
Barbatul, intunecat la plete si la chip, aplecat peste carare, sufla greu. Ochii priveau varful piciorului si micile pietre, care aduceau un pic de popas talpii, in alunecusurile slefuite ale terenului stancos. Din cand in cand fuioare alburii - rasuflarea lui obosita - se incolaceau catre sprancenele stranse adanc intre cute.
Luminile rasaritului inroseau si mai mult piatra, facand pamantul sa para sangeriu.
Ultimii pasi pe cararea inclinata. Colturile pietrelor de pe margine il impinsera in sus si hop! se vazu dintr-o data pe culme. Privirea intunecata cauta marginea stancii. Ca o cocoasa uriasa, Marea Piatra Rosie crescuse asa, din pamant, si pazea tariile cerului, acolo, sus... De jur imprejur, cateva pietre cenusii, un pic straine parca de loc, inchideau rotund platoul de pe varf, indemnand la odihna. Printre ele, mici fire verzi si cateva flori albastrii aduceau un pic de viata peisajului straniu, desprins parca de pe alte locuinte stelare.
Din cativa pasi, barbatul se apropie de piatra si o atinse. Pumnul drept, strans, incepu sa alunece pe fata lunecoasa a stancii. Mana stanga pipaia mai sus. Gasi un loc in care simti ca ii e potrivit sa se lipeasca de stanca. Se lasa cu tot trupul pe ea, aducand bratele deasupra capului. Obrazul gasise un loc in piatra, ca si cum ar fi fost prins in causul unei palme. Omul ramase asa, respirand incet, tot mai usor, pana ce firul rasuflarii se facu mai subtire ca matasea de borangic.
O adiere usoara ii atinse umerii obositi. Ca o boare calda, placuta, luand usturimea si durerea. Parca o mana blanda se asezase in spate, sub ceafa.
- Nu-i asta locul.
Vocea sunase ciudat. Calda, usor aspra, cu un miez amarui intr-o dulceata cantata.
Se scoase cu greu din bratele stancii si se intoarse.
Pe una din pietrele cenusii, o femeie in rosu. De unde aparuse? Nu era acolo cand venise. Doar el singur venise, pe firul acelei dimineti.
Parul negru si lung ii acoperea spatele. Usor aplecata peste genunchi, femeia fuma dintr-o ciudata infasurare de foi, groasa, ca un trabuc. Sufla un abur alb cu capul lasat un pic pe spate. Il privi usor dintr-o parte, cu un ochi verde, patrunzator.
- Nu-i asta locul. Dar esti destul de aproape. Mergi de-al lungul pietrei si inconjoar-o. Vei gasi.
Omul se desprinse din umbra pietrei.
- Ce sa gasesc? Mi s-a spus sa ajung la piatra. Am ajuns. Nu-i asta?
- Asta este. Dar nu-i asta locul pe care il cauti.
- Ce caut? Cuta dintre sprancene i se stranse si mai mult. La fel si pumnul drept, acum cu unghiile infipte si mai adanc in carne.
Femeia trase un fum, sufla apoi prelung albul puternic aromat si cobori de pe piatra dintr-o miscare supla, scurta, sarind drept in picioare. Il privi scurt, apoi o porni cu pas iute inspre piatra rosie. Disparu dupa rotunjumea ce lucea in soarele catarat pe marginea de jos a orizontului.
Omul se lua dupa ea. Cotind spre stanga, abia zari un falfait rosu, disparut iute dupa piatra. Grabi pasul. Iara, falfaire... Se indarji si mai mult pe urme. O gasi, in sfarsit...
Tot pe o piatra cenusie, asezata iar ghemuit. In stanga, Marea Piatra Rosie deschidea o scobitura mare, inalta, aproape patrata, cu umbre adancite in coasta stancii.
Femeia il privea linisit, tragand iar din invelitura aia de foi ciudata....
Omul se apleca un pic peste marginile taiate drept, ca si cum o dalta ar fi cioplit locul pentru a fixa o usa.
Privi apoi intrebator la femie. Deja stia insa raspunsul...
Ca si cum ar fi facut asta candva, si nu o data, se apropie de piatra si se lipi de ea, cum facuse mai inainte. Cu mainile ridicate, spre colturile de dreapta si de stanga ale portii sapate in piatra. Pumnul drept, si mai strans.... fruntea lipita de stanca, buzele atingand recele lucios, pieptul ingropat in adancul tare si drept al Marii Pietre Rosii. Respira incet, incet, pana ce se lasa asa, ca si cum ar fi stat nu in picioare, ci culcat pe fata pamantului.
Deodata, o lovitura in frunte, in cuta dintre sprancene... Ca si cum o palma ar fi lovit scurt, nu dureros dar tare, acolo. Sub pleoape, in ochii inchisi, izbucnira lumini, apoi imagini incepura sa se deruleze rapid, ca un film...
Copil, calca descult in apa marii. Primul val... Prima lui iarba... Prima gaza in palma. Mama. Bun. Tata. Cald, puternic. Atingere blanda si timida pe buze. Ea... prima "ea"... Cadere libera si durere. Aurul aruncat printre degete. Fuga-fuga-fuga. Oprirea brusca si clatinarea. Capul cazut in piept, genunchiul spart. Sange, foc, cenusa... Lacrimile uscate pe obrazul arzand de durere si furie.Drumul lung prin furtuna. Secul, fara-apa...
Pamant ars, alergat si apoi tarat... Luna peste golul din suflet. Si acel tanguit prelung, cantecul barcagiului...
Ultima imagine falfai un pic sub pleoape si apoi se stinse. Intuneric. Adanc, mare, negru. Apoi, colorat... Roti de culori invartind incet, apoi repede si iar incet. Violet dand in alb, in albastru, in rosu, iar violet, iar alb...
Simti undeva, in miezul pieptului, vartejul. Acelasi ca in ziua in care pornise drumul catre Marea Piatra. Acum puternic, dureros, deschizand larg inima, fierbinte, moara invartind miezul, framantand, inuntru-in-afara, ca o roata vie.
- Intoarce-te spre mine.
Vocea femeii il lovi usor in ceafa si fara sa isi dea seama, era deja cu spatele lipit de piatra si cu fata in vantul caldut al diminetii. Ochii, tot inchisi, priveau rotirile culorilor luminoase...
Simti atingerea ei in piept. Palma mica, moale, apasand roata aceea fierbinte. Alta atingere scotoci, trase si forta deschiderea pumnului drept. Deschise ochii, respirand scurt, suierat.
- Lasa-te.
Vocea ei calda il purta intr-o apa adanca a linstii. Mana ei, mica si tenace, desfacu pumnul si trase afara hartia ghemotocita. Femeia o lua, o netezi si se uita la bucata de hartie pe care nu se mai vedeau scrisurile. Doar linii frante si dungile sangerii. El stransese tot drumul pumnul, cu unghiile infipte in carne, cautand sa rupa firul durerii inghesuite acolo, pe inima de hartie. Intinsa, netezita un pic, hartia avea forma de inima.
Femeia puse hartia in palma si sufla usor asupra ei. Aseza apoi cealalta palma peste, acoperind ca intr-o scoica. Ridica palmele langa buze si le vorbi soptit. Ca un cantec, incet de tot, cuvinte neintelese pentru omul proptit in piatra. Se uita ca vrajit la descantec, urmarind bataia vantului in rochia rosie...
Brusc, femeia ridica palma de deasupra. Intinse spre el pe cealalta, in care fusese hartia insangerata. El privi uimit la conturul cenusiu ramas acolo, in palma ei. Firul de cenusa avea forma de inima...
O pala de vant se arunca peste fata lui, inchizandu-i ochii si sufocandu-l. Intoarsa inauntru, simtirea il aseza in lacul linistii, limpede, curat, cu fata neclintita de vreo incretire. O pace adanca il cuprinse si simti cum i se limpezeste mintea, cum se deschide cuta dintre sprancene. Vantul ii mangaie pletele intunecate, coborand pe umeri, pe ceafa, pe spate si dezlipindu-l usor de pe stanca.
In piept inflori, din ce in ce mai mare, pana cuprinse tot trupul, o caldura blanda si dulce.
Vantul ii strabatu intregul trup, luand cu el urmele arderilor si lasand curat si limpezit tot inauntrul.
Deschise ochii. Femeia rosie, nicaieri. Doar o aroma usoara, de amestec de ieburi arse, plutea in aer, printre fuioare alburii.
Iar la marginea de jos a portii in piatra, ratacit intre asprimile muntelui, intors curios cu fata spre soare si umed de roua, un trandafir rosu.
In ceturile diminetii, cativa pui de nori se stransesera catre marginea muntelui, sa vada mai bine mogaldeata care se misca incet, furniceste, peste stanca rosie.
De multa vreme nu mai vazusera straini de loc indraznind pe varfurile Marii Pietre Rosii.
Barbatul, intunecat la plete si la chip, aplecat peste carare, sufla greu. Ochii priveau varful piciorului si micile pietre, care aduceau un pic de popas talpii, in alunecusurile slefuite ale terenului stancos. Din cand in cand fuioare alburii - rasuflarea lui obosita - se incolaceau catre sprancenele stranse adanc intre cute.
Luminile rasaritului inroseau si mai mult piatra, facand pamantul sa para sangeriu.
Ultimii pasi pe cararea inclinata. Colturile pietrelor de pe margine il impinsera in sus si hop! se vazu dintr-o data pe culme. Privirea intunecata cauta marginea stancii. Ca o cocoasa uriasa, Marea Piatra Rosie crescuse asa, din pamant, si pazea tariile cerului, acolo, sus... De jur imprejur, cateva pietre cenusii, un pic straine parca de loc, inchideau rotund platoul de pe varf, indemnand la odihna. Printre ele, mici fire verzi si cateva flori albastrii aduceau un pic de viata peisajului straniu, desprins parca de pe alte locuinte stelare.
Din cativa pasi, barbatul se apropie de piatra si o atinse. Pumnul drept, strans, incepu sa alunece pe fata lunecoasa a stancii. Mana stanga pipaia mai sus. Gasi un loc in care simti ca ii e potrivit sa se lipeasca de stanca. Se lasa cu tot trupul pe ea, aducand bratele deasupra capului. Obrazul gasise un loc in piatra, ca si cum ar fi fost prins in causul unei palme. Omul ramase asa, respirand incet, tot mai usor, pana ce firul rasuflarii se facu mai subtire ca matasea de borangic.
O adiere usoara ii atinse umerii obositi. Ca o boare calda, placuta, luand usturimea si durerea. Parca o mana blanda se asezase in spate, sub ceafa.
- Nu-i asta locul.
Vocea sunase ciudat. Calda, usor aspra, cu un miez amarui intr-o dulceata cantata.
Se scoase cu greu din bratele stancii si se intoarse.
Pe una din pietrele cenusii, o femeie in rosu. De unde aparuse? Nu era acolo cand venise. Doar el singur venise, pe firul acelei dimineti.
Parul negru si lung ii acoperea spatele. Usor aplecata peste genunchi, femeia fuma dintr-o ciudata infasurare de foi, groasa, ca un trabuc. Sufla un abur alb cu capul lasat un pic pe spate. Il privi usor dintr-o parte, cu un ochi verde, patrunzator.
- Nu-i asta locul. Dar esti destul de aproape. Mergi de-al lungul pietrei si inconjoar-o. Vei gasi.
Omul se desprinse din umbra pietrei.
- Ce sa gasesc? Mi s-a spus sa ajung la piatra. Am ajuns. Nu-i asta?
- Asta este. Dar nu-i asta locul pe care il cauti.
- Ce caut? Cuta dintre sprancene i se stranse si mai mult. La fel si pumnul drept, acum cu unghiile infipte si mai adanc in carne.
Femeia trase un fum, sufla apoi prelung albul puternic aromat si cobori de pe piatra dintr-o miscare supla, scurta, sarind drept in picioare. Il privi scurt, apoi o porni cu pas iute inspre piatra rosie. Disparu dupa rotunjumea ce lucea in soarele catarat pe marginea de jos a orizontului.
Omul se lua dupa ea. Cotind spre stanga, abia zari un falfait rosu, disparut iute dupa piatra. Grabi pasul. Iara, falfaire... Se indarji si mai mult pe urme. O gasi, in sfarsit...
Tot pe o piatra cenusie, asezata iar ghemuit. In stanga, Marea Piatra Rosie deschidea o scobitura mare, inalta, aproape patrata, cu umbre adancite in coasta stancii.
Femeia il privea linisit, tragand iar din invelitura aia de foi ciudata....
Omul se apleca un pic peste marginile taiate drept, ca si cum o dalta ar fi cioplit locul pentru a fixa o usa.
Privi apoi intrebator la femie. Deja stia insa raspunsul...
Ca si cum ar fi facut asta candva, si nu o data, se apropie de piatra si se lipi de ea, cum facuse mai inainte. Cu mainile ridicate, spre colturile de dreapta si de stanga ale portii sapate in piatra. Pumnul drept, si mai strans.... fruntea lipita de stanca, buzele atingand recele lucios, pieptul ingropat in adancul tare si drept al Marii Pietre Rosii. Respira incet, incet, pana ce se lasa asa, ca si cum ar fi stat nu in picioare, ci culcat pe fata pamantului.
Deodata, o lovitura in frunte, in cuta dintre sprancene... Ca si cum o palma ar fi lovit scurt, nu dureros dar tare, acolo. Sub pleoape, in ochii inchisi, izbucnira lumini, apoi imagini incepura sa se deruleze rapid, ca un film...
Copil, calca descult in apa marii. Primul val... Prima lui iarba... Prima gaza in palma. Mama. Bun. Tata. Cald, puternic. Atingere blanda si timida pe buze. Ea... prima "ea"... Cadere libera si durere. Aurul aruncat printre degete. Fuga-fuga-fuga. Oprirea brusca si clatinarea. Capul cazut in piept, genunchiul spart. Sange, foc, cenusa... Lacrimile uscate pe obrazul arzand de durere si furie.Drumul lung prin furtuna. Secul, fara-apa...
Pamant ars, alergat si apoi tarat... Luna peste golul din suflet. Si acel tanguit prelung, cantecul barcagiului...
Ultima imagine falfai un pic sub pleoape si apoi se stinse. Intuneric. Adanc, mare, negru. Apoi, colorat... Roti de culori invartind incet, apoi repede si iar incet. Violet dand in alb, in albastru, in rosu, iar violet, iar alb...
Simti undeva, in miezul pieptului, vartejul. Acelasi ca in ziua in care pornise drumul catre Marea Piatra. Acum puternic, dureros, deschizand larg inima, fierbinte, moara invartind miezul, framantand, inuntru-in-afara, ca o roata vie.
- Intoarce-te spre mine.
Vocea femeii il lovi usor in ceafa si fara sa isi dea seama, era deja cu spatele lipit de piatra si cu fata in vantul caldut al diminetii. Ochii, tot inchisi, priveau rotirile culorilor luminoase...
Simti atingerea ei in piept. Palma mica, moale, apasand roata aceea fierbinte. Alta atingere scotoci, trase si forta deschiderea pumnului drept. Deschise ochii, respirand scurt, suierat.
- Lasa-te.
Vocea ei calda il purta intr-o apa adanca a linstii. Mana ei, mica si tenace, desfacu pumnul si trase afara hartia ghemotocita. Femeia o lua, o netezi si se uita la bucata de hartie pe care nu se mai vedeau scrisurile. Doar linii frante si dungile sangerii. El stransese tot drumul pumnul, cu unghiile infipte in carne, cautand sa rupa firul durerii inghesuite acolo, pe inima de hartie. Intinsa, netezita un pic, hartia avea forma de inima.
Femeia puse hartia in palma si sufla usor asupra ei. Aseza apoi cealalta palma peste, acoperind ca intr-o scoica. Ridica palmele langa buze si le vorbi soptit. Ca un cantec, incet de tot, cuvinte neintelese pentru omul proptit in piatra. Se uita ca vrajit la descantec, urmarind bataia vantului in rochia rosie...
Brusc, femeia ridica palma de deasupra. Intinse spre el pe cealalta, in care fusese hartia insangerata. El privi uimit la conturul cenusiu ramas acolo, in palma ei. Firul de cenusa avea forma de inima...
O pala de vant se arunca peste fata lui, inchizandu-i ochii si sufocandu-l. Intoarsa inauntru, simtirea il aseza in lacul linistii, limpede, curat, cu fata neclintita de vreo incretire. O pace adanca il cuprinse si simti cum i se limpezeste mintea, cum se deschide cuta dintre sprancene. Vantul ii mangaie pletele intunecate, coborand pe umeri, pe ceafa, pe spate si dezlipindu-l usor de pe stanca.
In piept inflori, din ce in ce mai mare, pana cuprinse tot trupul, o caldura blanda si dulce.
Vantul ii strabatu intregul trup, luand cu el urmele arderilor si lasand curat si limpezit tot inauntrul.
Deschise ochii. Femeia rosie, nicaieri. Doar o aroma usoara, de amestec de ieburi arse, plutea in aer, printre fuioare alburii.
Iar la marginea de jos a portii in piatra, ratacit intre asprimile muntelui, intors curios cu fata spre soare si umed de roua, un trandafir rosu.
miercuri, 29 aprilie 2009
Amiaza maura
...
In anii de liceu m-a topit poezia lui Caragiale.
Glic, Mauvaise Humeur, Amiaza maura.
Asta, ultima, cel putin, a facut deliciul multor zile calde de vara petrecute cu prietenii pe la munte.
"Cado" de primavara, de data asta,
Amiaza maura
de Ion Luca Caragiale
În aer e lene... Amiază de vară.
E pâclă greoaie de plină Sahară.
Ca tigru-ntre două tigrese rivale,
Ce scuipă de turbă şi sânge şi bale,
Ahmet stă-ntre două geloase neveste:
Fatme - o minune, Biulbiul - o poveste!
Biulbiul este blondă, Fatme este brună;
O patimă oarbă şi alta nebună.
Ahmet simte bine că fierbe în ele
O ură cumplită, o ură de-acele
Ce lasă din treacăt în neagra lor cale
Ruine şi sânge şi moarte şi jale.
Sunt două extreme, sunt două-antiteze...
Pornirea vrăjmaşe, el vrea s-o calmeze:
“Pe-Allah strălucitul! pe sântul profet!
Pe stele şi lună! (răcneşte Ahmet
Ş-apucă hangerul) Fatme! un ciubuc!
Mergi!”“Nu vreau!!”«Zic: du-te!!»
“Stăpâne... mă duc!”...
Fatme se supune şi pleacă fierbând,
Cu zâmbet pe buze, cu blestem în gând…
Fatme e departe... Emirul Ahmet
Cu blonda Biulbiula vorbeşte-n secret!
*În aer e lene... Amiază de vară...
E pâclă greoaie de plină Sahară.
Biulbiul doarme-acuma deplin liniştită.
Fatme se întoarce... Figura-i, pălită
De focul ce-o arde, cu jale zâmbeşte.
Ahmet ia ciubucul şi ţintă-o priveşte.“...
Nebuno - el zice - te-apropie bine:
Cât n-ai fost aicea vorbii tot de tine...”
“Ştiu... Doarme acuma potrivnica mea:
Stăpâne, vorbeşte-mi şi mie de ea!”
Biulbiul doarme dusă... Emirul Ahmet
Cu bruna Fatmea vorbeşte-n secret...
Şi bruna, la rându-i, de vorbă sătulă,
Adoarme alături cu blonda Biulbiulă.
Emirul de vorbă şi dânsu-i sătul –
De-o parte-i Fatmea, de alta-i Biulbiul.
Ca tigru-ntre două tigrese rivale
Ce dorm obosite, zdrobite de şale,
Adoarme-ntre două domoale neveste:
Fatme - o minune, Biulbiul - o poveste…...
Şi-n aer e lene... Amiază de vară...
E pâclă greoaie de plină Sahară!
marți, 28 aprilie 2009
luni, 27 aprilie 2009
Sunt tanar, Doamna, tanar...
Intalnirea asta cu Motzu' Pittis m-a tulburat si mi-a dat multe ganduri frumoase.
Din toate, cel mai mult, al tineretii.
Aici, in piept, oricate ploi ar bate, oricate anotimpuri se vor aprinde si se vor stinge, pentru mine, Motzu' este.
Si este tanar!
Sunt tânăr, Doamnă
de Mircea Dinescu
Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carnea-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.
Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape înca în pielea mea de tigru.
Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.
Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.
Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu îşi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!
Filmul de pe youtube cuprinde mai multe secvente. Cea in care aveam doar pe"Sunt tanar..." e incompleta si fara chipul lui...
Din toate, cel mai mult, al tineretii.
Aici, in piept, oricate ploi ar bate, oricate anotimpuri se vor aprinde si se vor stinge, pentru mine, Motzu' este.
Si este tanar!
Sunt tânăr, Doamnă
de Mircea Dinescu
Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carnea-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.
Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape înca în pielea mea de tigru.
Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.
Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.
Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu îşi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!
Filmul de pe youtube cuprinde mai multe secvente. Cea in care aveam doar pe"Sunt tanar..." e incompleta si fara chipul lui...
duminică, 26 aprilie 2009
Cantecul bufonului
Azi am venit din Herastraul pe care nu-l vazusem cam demult...
Veneam cu un tort de buna dispozitie in brate.
Pe drum insa am alunecat pe o coaja de banana si era sa cad in butoiul cu melancolie.
N-am cazut, da' mi-a scapat o felie de tort. Era feliat, pesemne, tortul meu...
Ei, ca sa compensez, am scos din dulapul cu vechituri scufita rosie, mi-am pus-o si am atacat cosul cu bunatati pentru bunica.
Cozonac ramasese de la Pasti, vinul l-am luat din rezerva strategica, pastrata pentru zile ploioase de noiembrie. Da' azi era un pic noiembrie, asa ca am destupat Grasa de Cotnari. Merge la fix cu cozonac...
Combinatia m-a scos rapid din anestezia autodeclansata la scaparea feliei (am un "servo" destept care actioneaza instant) si m-am pus pe ras.
Cu scufita rosie in loc de boneta cu clopotei, am cantat pe urma
Cantecul bufonului
Veneam cu un tort de buna dispozitie in brate.
Pe drum insa am alunecat pe o coaja de banana si era sa cad in butoiul cu melancolie.
N-am cazut, da' mi-a scapat o felie de tort. Era feliat, pesemne, tortul meu...
Ei, ca sa compensez, am scos din dulapul cu vechituri scufita rosie, mi-am pus-o si am atacat cosul cu bunatati pentru bunica.
Cozonac ramasese de la Pasti, vinul l-am luat din rezerva strategica, pastrata pentru zile ploioase de noiembrie. Da' azi era un pic noiembrie, asa ca am destupat Grasa de Cotnari. Merge la fix cu cozonac...
Combinatia m-a scos rapid din anestezia autodeclansata la scaparea feliei (am un "servo" destept care actioneaza instant) si m-am pus pe ras.
Cu scufita rosie in loc de boneta cu clopotei, am cantat pe urma
Cantecul bufonului
Mi guitarra
...
foto
Mi-as fi dorit sa-ti cant la chitara...
Oooo, am pregatit candva serenada. Asa, intr-un fel, ea deja era acolo, inauntru...Venind dinspre Andaluzia, desculta, gitana dansand in rochie rosie. Era un dans de seara mai mult, infocat, bland si puternic in acelasi timp. Ca dragostea...
Am pregatit muzica si am invatat asteptarea.
Dupa-amiezele, dupa scoala, fugeam in oras, la "Muzica", sa o vad in vitrina.
Mica, frumoasa, lucrata ingrijit, cu model inflorat..."Reghin", tara Oz a chitarelor...
Cativa ani m-am tot invartit pe acolo, punand unul langa altul banutii, mereu doar "banuti"...
Pe urma, intr-o zi, chitara a fost a mea.
Era insa prea tarziu...
Viata a venit peste mine cu atatea incat era sa ma inec... Cantecul s-a oprit si am tacut multa vreme. Enorm de multa vreme.
Am daruit chitara unui copil. Intr-o zi l-am vizitat si am fost fericita sa il ascult cum canta. Mi-a prezentat o fata, pe care o chema exact ca pe mine. Adica numele intreg era leit al meu. Si ea canta la chitara, castigase chiar un premiu in festivalul de muzica folk in acel an...
Am fost fericita. Intr-un fel invatasem sa cant, nu-i asa?
Dar nu facusem inca serenade...
Dupa multi, foarte multi ani, am descoperit din nou cantecul, acolo unde il lasasem: in inima.
Si am cantat. Nu doar o serenada. Am cantat ce am vrut, am dansat si am prins curcubeul, pe o scena. M-am plimbat "Stranger in the night", am fost Roxie Hart. Am fost star, si am avut bis-ul pe "Cabaret"!
N-am invatat sa cant la chitara.
Am invatat insa cantecul vietii, asa, cu serenade si cantecele de dimineata ale indienilor Cherokee. Cu sarutul muzicii spaniole si fluierul andin in cantec de zboruri inalte.
Cu bataia tobelor, care aduc ploaia sau soarele, dupa cum e voia campului.
Acum pot sa-ti soptesc, doar, si stiu ca vei auzi chitara.
E aici, si tot ce am de facut e sa iti asez palma pe inima...
foto
Mi-as fi dorit sa-ti cant la chitara...
Oooo, am pregatit candva serenada. Asa, intr-un fel, ea deja era acolo, inauntru...Venind dinspre Andaluzia, desculta, gitana dansand in rochie rosie. Era un dans de seara mai mult, infocat, bland si puternic in acelasi timp. Ca dragostea...
Am pregatit muzica si am invatat asteptarea.
Dupa-amiezele, dupa scoala, fugeam in oras, la "Muzica", sa o vad in vitrina.
Mica, frumoasa, lucrata ingrijit, cu model inflorat..."Reghin", tara Oz a chitarelor...
Cativa ani m-am tot invartit pe acolo, punand unul langa altul banutii, mereu doar "banuti"...
Pe urma, intr-o zi, chitara a fost a mea.
Era insa prea tarziu...
Viata a venit peste mine cu atatea incat era sa ma inec... Cantecul s-a oprit si am tacut multa vreme. Enorm de multa vreme.
Am daruit chitara unui copil. Intr-o zi l-am vizitat si am fost fericita sa il ascult cum canta. Mi-a prezentat o fata, pe care o chema exact ca pe mine. Adica numele intreg era leit al meu. Si ea canta la chitara, castigase chiar un premiu in festivalul de muzica folk in acel an...
Am fost fericita. Intr-un fel invatasem sa cant, nu-i asa?
Dar nu facusem inca serenade...
Dupa multi, foarte multi ani, am descoperit din nou cantecul, acolo unde il lasasem: in inima.
Si am cantat. Nu doar o serenada. Am cantat ce am vrut, am dansat si am prins curcubeul, pe o scena. M-am plimbat "Stranger in the night", am fost Roxie Hart. Am fost star, si am avut bis-ul pe "Cabaret"!
N-am invatat sa cant la chitara.
Am invatat insa cantecul vietii, asa, cu serenade si cantecele de dimineata ale indienilor Cherokee. Cu sarutul muzicii spaniole si fluierul andin in cantec de zboruri inalte.
Cu bataia tobelor, care aduc ploaia sau soarele, dupa cum e voia campului.
Acum pot sa-ti soptesc, doar, si stiu ca vei auzi chitara.
E aici, si tot ce am de facut e sa iti asez palma pe inima...
Mainile tale...
Mainile tale...
Calde:
Caldul pamantului, hranitor, aburind diminetile, primavara, intre dealuri
Caldul nisipului, culcus pentru trupurile obosite si insetate de odihna
Caldul soarelui, adancind raze moi si blande pe obraji si pe pleoapa inchisa
Mari:
Cuprinsul darurilor oferite cu drag, peste ani, asa, ca si cum...
Cuprinsul magaierilor si al stergerii lacrimilor, cand doare, cand lipseste
Cuprinsul atingerilor dulci, amintiri incrustate cu dragoste in fiecare cuta a pielii
Bune:
Bunul focului, arzand lutul ca sa dea forma vaselor in care vom bea vinul,
Bunul povestilor, cu care ma incanti din cand in cand, intre vise,
Bunul inimii tale, asa de curata, de copilaroasa, care nu cere nimic si da tot...
Cu una din ele, tine-ma de mana si strabate cu mine toata viata...
Calde:
Caldul pamantului, hranitor, aburind diminetile, primavara, intre dealuri
Caldul nisipului, culcus pentru trupurile obosite si insetate de odihna
Caldul soarelui, adancind raze moi si blande pe obraji si pe pleoapa inchisa
Mari:
Cuprinsul darurilor oferite cu drag, peste ani, asa, ca si cum...
Cuprinsul magaierilor si al stergerii lacrimilor, cand doare, cand lipseste
Cuprinsul atingerilor dulci, amintiri incrustate cu dragoste in fiecare cuta a pielii
Bune:
Bunul focului, arzand lutul ca sa dea forma vaselor in care vom bea vinul,
Bunul povestilor, cu care ma incanti din cand in cand, intre vise,
Bunul inimii tale, asa de curata, de copilaroasa, care nu cere nimic si da tot...
Cu una din ele, tine-ma de mana si strabate cu mine toata viata...
sâmbătă, 25 aprilie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)