luni, 24 decembrie 2012

Ceai, asteptari si prisnite

.


In asteptarea zilei de Craciun, stau cateva ceasuri in casuta mea din deal.
Casuta mea din vis, care va fi candva si-n viata.
Beau ceai cu rom si-mi astern gandurile incet, inceeeet... cu grija pentru fragilitate maxima.

Ma pregatesc sa plec, sa fiu iar Mos Craciun. Dar pana atunci, acum eu sunt pentru mine.
Ultimele zile mi-au rascolit multe, dand la o parte invelisuri pe care nu le mai stiam. Atat de bine acoperisem tot, ca sa nu vad, incat atunci cand a crapat mestesugita alcatuire, a fost ca un fulger. Nou, cu totul nou, neasteptat si taios.
In aceste zile, cum am tot povestit prin jur, imi sarbatoresc renasterea. Aceea petrecuta acum patru ani, in timpul solstitiului din decembrie, pe Machu Picchu.
Adica eu acuma implinesc patru ani.
Si din sarbatorire face parte si-un bilant, ca-ntotdeauna...
De data asta, fara sa imi fi propus cumva, "bi-lantul" a venit ca o rupere de ... dublu lant. Acela al iluziei, al nevederii, si al unei lipse uriase ce se afla acolo, sub acea nevedere.

Ah, trebuie sa mai iau din ceai... ca sa imi limpezesc privirea.
In timpul sarbatoririi, inima mi-a inflorit mai mult. Am tot dansat, pe multe muzici ce mi le-am gasit, cand am incercat sa imi inlocuiesc playlist-ul. Dah, cum deja stiti, mixpod a pierit... sau s-a predat, dar tot aia este. Asa ca ascultand cate una, ma ridicam din scaun si dansam, cate putin sau mai mult din fiecare... Si acolo, in dans, este intotdeaua clipa de ruptura, cand iesi din piele, ca sa zbori... De data asta, am iesit si... am cazut. Rau. Rau de tot. Mi-am julit coatele, genunchii, barbia, apoi spatele, apoi gatul, apoi crestetul, apoi... tot. Am cazut in crapatura aia, care a spart invelisul atat de bine ticluit de mine. Si acolo, jos, am fost eu,  copilul cazut, care se voia mangaiat, pentru ca se lovise. Tot eu, Cea- care- stie- si-poate-tot, a venit  "automat", cu o mana puternica ("noi am facut candva karate, nu-i asa"?) ca sa ridice. Era undeva si Inteleapta, Cea-care-le-stie-pe-toate-fiindca-a-trecut-prin-ele, gata sa dea o mana de ajutor.
Dar copilul era acolo si voia altceva. Voia mangaiere. Si inca mai voia... voia sa... voia sa tipe. Sa tipe!
Si caderea aceasta emotionala mi-a aratat intr-o clipa ce tot tinusem ascuns: tipatul.
Si-am inteles de ce –uri multe. Si-ncet, incet, le-am lasat jos din spate, unul cate unul...
De ce nu tip. M-am invatat asa, de vreme nestiuta. Stiam cumva ca n-are rost sa tip. Oricum, nu-i nimeni sa auda. Ceilalti au pe-ale lor, abia se duc pe ei, cine te poate ajuta? "Ridica-te si mergi, trebuie sa mergi, sigur ca poti, intotdeauna ai putut!" Aia era si este Cea-care-poate-tot si se descurca fiindca n-are incotro. Asa am invatat ca pot. Si n-a fost rau, doar ca am sarit peste masura. Am invatat nu doar ca pot, dar pot si pentru altii. Si mereu aici, la capatul asta de fir, e cineva de garda, care poate tot. Care mereu e in picioare.
Nu-i rau, dar... auzeam tipatul altora, iar eu nu mai tipam pentru ca stiam ca nu-i nimeni sa ma auda. Nici macar – sau mai ales – eu. Nu eram "de garda" pentru mine. Si nu ma auzeam pe mine, fiindca nici nu mai tipam.
Incet-incet, mi-am intors spatele de la mine...  Si nu am mai crezut ca cineva m-ar auzi. Nici macar eu...
Am inteles, aceste zile, cat m-am acoperit pe mine, ca sa nu ma aud nici macar eu.
Cat nu m-am mai asteptat, stiind ca nu e nimeni acolo, care sa auda si sa stie.
Cat am impiedicat minunile sa ajunga la mine, desi credeam si cred in ele, pentru ca undeva, acolo, inauntru, nu credeam cu adevarat ca ele sunt si pentru mine.
Habar n-am avut de toate astea pana acum.
Dar acum stiu. Si asta e bine.

Oh... inca niste ceai cu rom...

Desigur, doare. Dar imi pun prisnite. Tocmai asta voia acel copil, apoi acea adolescenta, apoi acea femeie, toate acele parti din mine care s-au vrut auzite si mangaiate.
Fiecare din ele primeste acum, din partea mea intai, vedere, recunoastere si mangaiere.
Si din recunoastere face parte mai intai NU.
Nu sunt intodeauna puternica, nu le stiu pe toate, nu sunt mereu in picioare. Nu vreau sa fiu mereu de garda.
Sunt om.
Imi permit sa simt si sa spun nu pot, nu stiu, nu vreau.
Si imi permit sa ma doara si sa imi pun prisnite.
Si sa spun uneori , cu toata dragostea, "Imi pare rau, inteleg ca iti e greu si te doare, dar stii, acum chiar nu pot sa te ajut. Pot doar sa fiu langa tine si sa te ascult. Dar s-ar putea  sa ma doara si pe mine si atunci sa stii ca, incet, voi pleca sa-mi ling mai intai ranile mele."
S-ar putea  sa spun "nu pot" , iar cei care nu se asteptau la asta or sa se mire, sa se supere si poate or sa-mi intoarca spatele. Dar n-o sa imi mai intorc eu mie spatele,  trecandu-mi peste inima spre a juca un rol.

Ah, da, inca niste ceai...
Dintr-o ciudata asezare a lucrurilor, aud si simt adanc ranile oamenilor, copacilor, pasarilor, fluturilor, apelor, ursilor si lupilor, ale vanturilor si ale nisipurilor. Si iara, asta nu-i rau. Dar nu e usor sa invat sa traiesc cu asta. Si invat abia acum "basic"-ul pe care il stiam cumva doar in teorie: pune-ti intai tie masca de oxigen, apoi copilului!
Da, inca mai are mult de lucru acest vindecator ranit... Stiam eu... dar nu stiam cand mai vine un val... Iaca, a venit. Nu-i rau. (Sa mai pun  niste ceai? hai ca... da...)

Asa ca acum beau ceai cu rom (am facut o oala de sase kile), imi pun prisnite si ma astept.
Daca eu ma aud acum, pot sa ma astept sa fiu auzita. Cum sa ma fi asteptat de la altcineva, cand eu nu ma auzeam?
Si asteptand, chiar cred cu adevarat.
Ma legan pe scaunul mei din fata calculatorului si ma astept...
Tot nebuneste, asa cum am facut pana acum, dar cu credinta intregita. Credinta, nu speranta. Si nu e  nebunie fiindca eu-sper-desi-stiu-ca-n-o-sa-se-poata ci e nebunie pentru ca  indranesc- sa- cred-ca-o-sa-se-poata.
Ah, deja ma simt mult mai bine si mai usoara.

Pentru ce-am scris aici – mult diferit de ce v-am invatat la mine, nu-i asa?- nu-mi cer iertare.  E parte din procesul meu de ardere si stiu ca poate fi sters din ochi si din minte, deci nu-i rau... :) E pur si simplu pentru mine.

Ma voi intoarce maine si va fi iar cantec.
Va fi iar timpul de Craciun.

Ma duc acuma sa fiu Mos Craciun pentru fiintele mele dragi – deie-le Domnul sa aiba inca ani multi! – si apoi ma voi intoarce sa-mi cant povestile mai departe. Dar cu sacul golit de neguri  si cu multe asteptari.
Ce astept?
Multe...
Dar din toate, mi-as dori o creanga de brad.
Desi mi-e drag bradul mai mult ca oricare alt copac si mi-l doresc viu, acolo , in padure.
Dar deja s-or taiat, vitejii...
Unii  arbori sunt tot un fel de oameni, zicea un om frumos, acolo, in Anzi... Doar ca-s mai drepti si se tin in picioare.
Asa-i vad eu pe brazi. Si da, sunt si unii oameni ca brazii... Dar astia-s rari... Unul si unul, si tot cu plete...
.

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Cea mai frumoasa poveste de Craciun

Cea mai frumoasa poveste de Craciun
este
povestea citita azi la ROBERT MOSS:

Santa the reindeer shaman


Bucurati-va si aveti in voi pe Mos Craciun!

marți, 18 decembrie 2012

Pe ingeri ii dor aripile, cand cresc...


.



 foto


Pe ei, ingerii mei, ii dor aripile, cand cresc...
Le-as saruta fiecare fulg
dar mi-e ca le-as ingreuia firava alcatuire,
atat de diafana, atat de alba, atat de dulce...

Ingerilor din cer le este mai usor
Ei vin direct in zbor
Nu-i doare aripa, n-au acele mici noduri in umar, acele rasuciri si zbateri si tremurul
dus pana jos, in inima, in os,
pentru fiecare fulg nou si curat
atat de diafan, atat de alb, atat de luminat...

Ingerilor de pe pamanat insa, 
nascuti, nu facuti,
Le e tare  greu drumul
Ei trebuie sa coboare intai in dedesubt, sa umble mult si pe langa
pana sa ajunga
sa le creasca mugur de zbor,
acolo, pe umar,
in rasucire si tremur si dor...

Cand se intampla insa sfarsitul cresterii aripilor
Pana si ingerii ceresti se opresc  si se minuneaza,
Atenti pana la ultimul lor fulg la prima fluturare de zbor a noilor veniti
Pentru ca ei, acestia, care au trecut prin durerile cresterii,
Sunt  Purtatorii de Inima...
.

luni, 17 decembrie 2012

Nesfarsitul

Iesind din ochii acelei femei, am ramas agatata in Nesfarsit...
Se ridicase incet, cu teama, tinand inca la piept un vartej. Teama sa nu-l piarda, daca se va misca.
I-am spus sa nu se teama.  Frumusetea abia incepe.

Plecase dintr-un loc al lipsei. Lipsa veche de mai multe vieti. Lipsa iubirii.

Poti spune ca ti-e dor sau doar ca nu stii ce te doare. Sau nici macar. Dar mergi mai greu, esti apasat, iti trece viata prea repede, te uiti la degete si-o vezi cum se desira si nu stii, nu poti... Ori, cel mai rau, nu vrei sau nu mai vrei.
Poate- i ceva prea mult ori prea putin, poate ai vrea sa scapi sau dimpotriva, sa atingi...
Tot aia e. Pana la urma toti tanjim dupa acelasi "lucru".
Atingerea aia, asa cum a fost – sau cum ar fi fost firesc sa fie, dar n-a fost-  cand am fost adusi pe lume.
Intr-un fel, fie ca am cunoscut-o sau nu, am aflat ca s-ar numi iubire.

Si toate, toate-toate, de la dureri de trup, pana la dureri de inima, sunt toate din aceeasi radacina. Asta: lipsa de iubire.
Durerea cea mai mare este insa mult mai sub, mai in adanc: lipsa iubirii nu exista. Nicicand n-am fost scosi din Ea. Pentru ca Ea e peste tot. Lipsa este in neputinta noastra de a O simti.
Cumva, e ca-n istoria cu insetatul ce sta in apa pana la barbie si tipa ca-i e sete. Doar ca aici noi suntem cu totul in Ea, ca-ntr-un ocean din care facem parte -  picatura...

Eh, trecand de "traducerea" aceasta, ma intorc la ce-a fost ieri si este inca si azi.
Ochii, ochii femeii aceleia care s-a ridicat de pe podea, s-a uitat la mine si a imbratisat ceea ce si-a adus in inima. Era acolo, L-am vazut, era cu toate luminile Lui, acelea care-ti pot lua ochii... Si ti-i pot binecuvanta. Nesfarsitul.
L-am vazut prima data intr-o fotografie a unui Om pe care nu l-am intalnit. Un tanar reporter norocos, furase cumva o  sansa si fotografiase acel Om. Desigur, cum a marturisit si reporterul ca si-a dat seama mai tarziu, nu fusese de fapt niciun furt. Omul stiuse, dar se lasase fotografiat.
Omul avea si avusese o viata anume, veneau multi sa il intrebe sau doar sa stea putin langa el.
Si in acea fotografie, trecuta cateva secunde pe ecranul televizorului, am vazut in ochii lui Nesfarsitul.  M-a cutremurat, fara putinta de uitare... Era prima data cand vedeam asta. Si am vazut si cum vedea el lumea... dinlauntru. Din inauntrul Nesfarsitului!

Pe urma, in Egipt, la Al-Fayoum.  Langa bisericuta  de lemn, din desert, o micuta incapere cu trupul ramas intreg al unui calugar. Si mai incolo, o fotografie in alb si negru a acestui Om. Iar ochii... Asa cum era imaginea, destul de veche si poate nu prea fidela chipului adevarat, ochii erau deschisi spre Nesfarsit. Din ei venea spre mine, ca si la celalalt...

Pe urma au mai fost... Si ochi ai altora, si ochii mei, si nu doar ochii...
In bratele Nesfarsitului am fost nu doar o data.
M-au intrebat cativa, nu am stiut sa spun... Doar una, o femeie, dupa ce a intrebat cum este, "cum era",  vazandu-mi fata , a inteles si si-a raspuns indata: "Stiu, nu poti sa spui ... fiindca nu-s cuvinte".
Asa e, cum sa spui? Cum sa masori intensitatea imbratisarii Nesfarsitului?
Cum sa dovedesti ca te topesti in atingerea impalpabilului? Ca intrezaresti ceva in Nevazut?

Femeia de ieri a zis:
- Nu pot sa neg ce traiesc acum. Nu pot sa neg ce am trait atunci ( o alta experienta). E prea puterinc curentul asta care imi trece prin tot trupul. Si starea asta. Liniste si bine.
Si pentru asta cred in ceea ce simt.

Ah, da! Cred in ceea ce simt...  Mmmmmmm!
Posibil sa fim multi trecuti pe lista candidatilor la niste "locuri speciale". Unele cu personal in halate albe...

Si chiar daca vine un om cu un cancer vindecat,  sau vin mai multi, cu volume intregi de "dovezi", chiar daca Nikola Tesla sau Neville Goddard arata cum sa luminezi viata si cum sa creezi prin puterea mintii si mai ales a simtirii (Feeling is The Secret, zice Neville), "dovezile" despre Nesfarsit vor fi sterse. Despre de ce se face asta... oh, o sa fac o alta pagina.
Dar nu aici vreau sa fiu acum, in dovedire, ci in ceea ce ramane inca agatat in ochii mei, dupa ce L-am vazut, ieri, iarasi, si mai este inca: Nesfarsitul.
Cu toata revarsarea aceea nesfarsita a Iubirii, care e suflarea Lui.
Fie  si doar o clipa sa traiesti asta si merita sa faci efortul sa te nasti si sa incerci a mai trai o zi!
.

duminică, 16 decembrie 2012

Bon cu valoare fixa: Zece mii... (rev)

 .
In dimineata asta am regasit ceva pastrat cu bucurie in amintirile despre mine. Am regasit bonul de zece mii.
Si regasit-am si povestea lui, cu tot ce mi-a adus, intr-o vreme de liniste in frutuna. Reamintesc aici povestea asta:


Eram intr-o alta (scurta, acum) perioada de jobless, cand voiam sa fac miscari intr-un sistem ingust, cautand sa dau la vasle spre unde vreau eu.
Figuri de ceara, multi strambau spre mine a NU, si argumentul lor era incadrarea intr-un tipar din care ei nu si-ar fi imaginat sa vrea sa iasa.

Veneam spre casa, seara, pe alee, privind verdele primaverii cum isi croieste loc in crengile copacilor. Pomii astia, perseverenti, in fiecare an, atat cat sunt in picioare (uneori si doborati, intr-o parte) nu se lasa... Chiar daca apa sau lumina nu le-au fost destule, ei tot dau verde catre lume, caci asta e unul din rosturile lor.
Privindu-i prin lumina felinarelor rozalii de langa drum, ma gandeam la ziua ce-a trecut si imi puneam o intrebare. Venise asa, chemata de evenimentele din zi, in care usi lumesti se inchisesera. Imi era liniste. Nu aveam nici un val pe apa linistilor mele, caci eu alesesem sa fac pluta. Oricand puteam sa ma urc iar in barca...

Dar ma-ntrebam, dupa asa o zi:
“Oare ce da valoare unui om? Care-i valoarea lui, pe care pot s-o vad in lume, pe ce criteriu o pot masura?”

In timp ce faceam asta, cautam in buzunar dupa cheile de la intrarea in bloc. Lipit de port-chei, un biletel alb mi-a cazut din buzunar, pe asfaltul de sub picioare. M-am aplecat sa il ridic. Era biletul de la maxi-taxi, cu care circulasem dimineata.
M-am uitat pe el si am citit.

S-a clatinat pamantul cu mine.

Doamne, ce raspuns la intrebare!! Doamne, cat de frumoasa iti este tesatura! Doamne, ce mare ti-e iubirea!

Pe biletel scria: Bon cu valoare fixa : 10.000
Bon cu valoare fixa: zece mii.
Valoare fixa...
Cele zece mii de lucruri...

De neschimbat, venind din insusi Tao, cel ce numit de este, nu e insusi el...
Privind spre el intrezarim de unde s-a facut, in om, valoarea...


In linste, am intrat in casa.
Si tot in Casa ma gasesc si astazi...


"Tao a dat nastere unei singure surse
Cea care a dat nastere la doua lucruri.
Apoi la trei lucruri,
Apoi la zece mii..."

("Tao Te Ching" - Cartea Caii si Virtutii)

luni, 10 decembrie 2012

Cand deschizi ochii...

.
M-a intrebat azi cineva despre vedere. I-am zis ca sunt mai multe de-nsirat... Si apoi mi-am amintit ca am incercat candva a povesti. Iata povestea asta, inca o data...


foto

Cand deschizi ochii, VEZI...

Asta, deschiderea ochilor, ca si viata insasi, e un mare dar al Iubirii.

Am orbecait zeci de ani... Nestiind ce inseamna sa vezi. Voi povesti, candva, mai mult... Acum, doar scurta, cat mai scurta istorie despre deschiderea ochilor.

Cand s-a intamplat inchiderea ochilor, nu stiu. E undeva, in ceata, toata povestea asta. Inca nu mi-am rezervat timp sa o privesc. Dar o sa-i vina si ei ceasul. Poate deja e aici, langa mine...

Totul e ca m-am trezit - ei, m-am gasit, trezirea inca nu fusese - ca nu mai nimeresc drumul. Ca nu mai gust viata. Nu mai simteam vreun gust, darmite sa ii simt gustul cel bun... Incet-incet, ape tulburi si grele ma cuprindeau si ma trageau la fund, spre letargie. Si chiar daca in jur erau tot felul de minunatii, nu mai vedeam... Nici nu mai voiam. Aveam doar senzatia maaaare a unui soi de End...

Pe urma, dintr-o data, asa cum se mai intampla unui corp viu scufundat in apa, am avut o zabatere sa ma ridic la aer... Ca si cum trupul ar fi preluat comanda. De fapt, cam asa era... Pe urma inca o zbatere, si inca una... Dinauntru, ca dintr-o cutie cu zabrele scufundata in apa, ceva sa chinuia sa iasa...

Aceste zbateri au facut sa crape apele, sa se deschida si sa faca o poteca in sus. Am fost scoasa la suprafata, aproape impotriva vointei mele. Pe urma apele s-au retras si a trebuit sa invat sa merg. Parca eram pe Insula lui Robinson, dar eram pe o insula, nu sub ape.
Si asa, cu poticneli, am mers. Prin propria Vale a Plangerii. Am ajuns in cele din urma sa strabat desertul. Am ajuns si la oaze. Am invatat mersul prin furtuna. Si pe urma, ca si dar, a venit zborul...
Plutirea a fost mai intai, apoi revenirea in lume. Ciudat, si chiar pe dos. Dar asa a fost. Dupa zbor am invatat sa merg prin lumea asta, asa cum e. Si intr-o zi, am inceput sa vad...
Era vara si mergeam pe jos in fiecare zi. N-am sa uit acea vara, in care am fost purtata pe brate de inasi fata pamantului. Ele m-au invatat sa vad: Florile iesite din boboci, la inceputul verii, apoi iarba, gazele, firele de traista-ciobanulu, albastrelele, irisii de langa un bloc luuung pe langa care treceam zilnic, trandafirii, hortensiile. M-au invatat sa vad ce e acolo. Cata viata, cate culori, cate schimbari de stralucire. Irizarile se schimbau in fiecare zi, pe aceeasi petala, era atata nou!
Am inceput sa vad oamenii. Vedem curgerea luminii in ochii lor sau trecerea umbrelor peste ea. Si m-am uitat enorm de mult la cer. Uluitor, enorm, cu tot cu pasarile lui. Mereu altele, alte cercuri, alte povesti in drumurile trasate pe cer.
M-au invatat toate cum sa respir, gustand prezentul.

Dar cea mai mare intalnire a fost acolo, in Peru.

Desi in vis facusem drumul de copil, n-am putut imagina ce va fi fost sa fie...

In acele pamanturi am intrat cu toate poverile adunate si inca in semiintuneric. Vedeam asa, ca prin ceata, si nu stiam ce vad. Doar, uneori, mici flash-uri...

Multe s-au intamplat acolo. Raman in cupa lor, sa-si verse lumina, toate acele intamplari. Dar a fost asa: pamantul, acest dar al Mamei, mi-a dat cateva socuri puternice. Ca descarcari de milioane de volti, dar fara sa ma ucida, ba dimpotriva. Ca o resuscitare extrema, cu descarcare in timp...

In Poarta Soarelui. Pe Machu Picchu. Trecere cu inima goala, deschisa, golita de tot, sa primeasca... Instantanee lumina, in tot launtrul... merg printre ierburile verzi, prin acest Acasa al meu, visat cu foc, cu ardere, de copil... Inca nu pot sa respir, asa de fierbinte e lumina asta... Si buna, si arzatoare, incandescenta. Ma vad si dinauntru si din afara, parca sunt o torta umbland pe pamant. Ochii vad dinauntru in afara... In multe culori. Imi tasnesc din ochi, inspre lume, razele luminii din curcubeu... Imi vad lumea. O VAD...
Peste cararea de trepte, cobor si urc, ajungand la piatra altarului. Initirea solara. Pamanatul sageteaza lumina in sus. Soarele toarna prin ochi... Din nou, curgere de lumina.
Pe urma, drumuri in alte pamanturi andine. Asezarea pe iarba, in "Balconul Zeitei". Acolo, culcata pe fata Mamei, am primit iar in plin alt soc... Forta vietii, atat de puternica, intai m-a adormit, apoi a tras din mine si de pe mine toata neiubirea. Ca multe degete, mari si lungi, patrunzand pana in adancuri nestiute, Mama a cules din mine toate acele umbre. Neiubirile. In toate felurile lor. Facute de mine, mie insami... Crezute, crescute, hranite de mine ani de zile...
Neiubirile-s multe: acele asteptari neimplinite, pe care le-am fi fi vrut si nu le-am avut: iubiri de la iubit/de la iubita, de la mama/ de la tata, de la copii nascuti ori neavuti, de la tovarasii de drum, de la ce zicem noi ca-i lumea sau soarta... Si cea mai grea, neiubirea de sine... Toate asta mi le-a scos, ca pe fire cenusii si negre, infasurate in launtrurile mele.... Canalele luminii s-au destupat si am vazut... Oamenii frumosi care dormeau pe pamant, langa mine. In sus, in trupul lor, curgea din pamant dragostea Mamei, Viul. Din sus, de peste tot, dragostea Soarelui, a cerului, tot Viul. Din ape, din munti, din vanturi, din tot ce era in jur, rauri de lumina umpland oul de aur care este omul... Din om, spre lume, iar lumini... Totul , chiar totul, o lumina...

Aceasta curgere continua, atat de minunata incat te face doar sa stai si sa o sorbi, da o stare de nedescris.
Asa am simtit cum respir chiar Iubirea. Am vazut o fata a Ei, lumina asta, viata care curge in tot, peste tot...
Departe de a fi doar o poveste intre barbat si femeie, intre mama/tata si copil, intre "mine" si "ceilalti", ea este chiar in tot viul, clipa de clipa, peste tot... Care se vede, vibrand in tot...

Mi-am vazut ochii mari, plini de lumina asta care intra si iese din ei... Nu stiu unde incepe si unde se termina lumina. Nu mai e inauntru-in afara. Miscand prin viu, simt Iubirea. Tot este Ea si Ea e tot. Pamant, ape, copaci, flori, cer, nori, furtuni, ploi, soare - ooo! soarele e miez din Miez - nisipuri, paduri, oameni, pietre, vietuitoare, curucubeu... Tot. Forta asta care se invartejeste in fiecare respir. Facandu-ne sa-L simtim pe Cel Ce Ne Respira... In valurile Bucuriei...

Mai demult, o femeie frumoasa, care imi este calauza in arta vederii si in zburat, statea langa mine la masa si imi spunea acelasi lucru: Totul este Iubire. Ea e peste tot. Nimic altceva nu este, nu exista.
Doar mintea noastra ce se mai straduie si mai face umbre... Cand le privesti cu ochii deschisi, dispar...

Aici imi amintesc aceea: "Daca dragoste nu e, nimic nu e."

Adica nimic altceva nu este, decat Iubirea.

Cand deschizi ochii, poti vedea...

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Nasterea... Calauza


 .
Povestea din aceasta noapte, de la Lola ,  
m-a asezat incet, usor, in genunchi...
In linistea adanca dinlauntru, am plans...
Nici nu stiu sa spun...E asa mare bucuria, asa de intinsa, e cat lumea, e cat lumile vazute si nevazute.
Am vazut, astazi, Nasterea. 
De Nastere vorbeste Lola, de felul cum s-a facut, in om, nasterea Dumnezeului.
Acea vedere si cunoastere, in om, a Dumnezeirii.

In aceasta binecuvantare mi s-a adunat toata viata si mi s-a pus in palma calda a Mainii Care A Scris.
Si tot ce s-a trait pana acum in acest trup al meu s-a binecuvantat cu intelegerea plina de minunare a rostului.
E ca si Nasterea si Inviere, impreuna.
Lumina asta o sa-mi fie vesnica, pe drum...

Multumesc Lolei si lui Claudio, acestor oameni binecuvantati care o imprastie asa frumos in lume, prin tot ce fac cu sine, dinspre Sine.
Iar Dumnezeului... cum sa-i multumesc? Intotdeauna nu-s cuvinte, e doar minunare. Umplerea de minune... 
Si invelirea, cu umplere cu tot, in starea de iubit.

Si pun aici, a trei oara, povestea Calauzei, asa cum a venit ea mai intai si cum a revenit, in urma cu un an.


...



foto

Mi-a re-venit povestea asta, scrisa acum vreo doi ani...
A revenit mai vie ca atunci, mult mai vie.
Fiindca acum e o poveste adevarata. Si atunci era, dar acum e si mai si.
Acum, spre uimirea si minunarea mea, sunt chiar in povestea asta. Ce scriam atunci... nu stiam ce scriu. Ca intotdeauna, dupa ce scriu ma uit si aflu si eu ce-i acolo.
Acum, dupa aproape doi ani, incep sa vad.
Imi scrisesem propria poveste, aia in care aveam sa fiu Calauza.
Si aveam sa imi gasesc drumul printre pietre vii si oameni vii.
Acum imi scriu mai departe povestea. Si imi asez prima piatra, aia de inceput. Inceputul facut atunci, cand nu stiam ca despre mine scriu.
Si merg mai departe, Calauza, multumind Mainii Care A Scris toate cele ce sunt scrise.  

Si spun Calatorilor care sunt gata de drum: Sunt aici...  
Impreuna vom merge pe drumul spre Acasa.
Doar sa indraznim...

.
Despre femeia asta auzise multe. Toate se bateau cap in cap...
"E tanara si frumoasa. Supla, gratioasa, cu par negru si lung. O sa te priveasca asa, adanc, o sa te gaureasca pur si simplu cu ochii aia verzi ai ei."
"Ba sunt castanii, alunii as zice. Si parul e ca spicul copt. Maruntica si usoara, te duce pe orice carare de munte si merge de parca nu atinge pamantul".
"Da de unde! E destul de inalta, vanjoasa as zice, si pasul e apasat, dar si sprinten. Si are parul carunt si ochii-s ca cerul."

Nu mai statuse sa asculte povestile, ca nu mai intelegea nimic.
Don Manuel ii spusese doar sa caute o femeie. "De fapt, o sa te caute ea pe tine, o sa vina cand vei incepe sa o cauti. Ea stie unde esti si cand sa vina. Tu doar tine-te de drum."
Si uite ca era pe drum de mai mult de o saptamana. Nu prea mai avea de mancare in traista si frigul inconjurase muntele pana sus.
Drumul il purta singur, trecuse de vale si acum urca, destul de bland, dar peste multe curgeri de apa. Isi udase des incaltailre si cele de schimb se uscau din ce in ce mai greu. Frigul se lasa mai apasat in fiece dimineata si noptile se lungeau, cu cer senin si stele coborand pana aproape de umar.
Stia ca asta e ultima cabana, pana in varf. Profita de caldura incaperii in care se inghesuisera multi calatori. Cei mai multi strabateau muntele dinspre un sat spre altul. Satele erau de fapt risipiri de case, ascunse de palcurile de copaci inalti si de brazi. Multele fire de apa faceau pamantul darnic pana si aici, catre varf, si lumina soarelui mangaia multe gradini. Facute indraznet in terase, pe munte.

Calatorul ramase tacut la masa lui micuta, intr-un colt al odaii, sorbind din ceaiul fierbinte, in care strecurase cativa picuri de rom. "Cald peste cald", cum ii placea sa zica si sa guste. Trase de cana aceea o vreme, apoi se ridica incet, lasa pe masuta cativa banuti si iesi in drum.
Dimineata asta se arata blanda si parea mai fara vant. Stia ca pe stanci poate fi ceva vijelie. Pregati haina groasa peste tolba si porni cu pas hotarat. Oricum, stia ca in munte vreme se schimba cand vrea, si ca vointa ei e mai mare ca a lui...
Peste cateva trecerei de apa se opri. Cararea se ingustase si se facuse pietroasa, cu multe si colturoase bucati de stanca infipte ca niste trepte pe dupa ridicaturile mari, pline de muschi, asemeni unor cocoase iesite pe langa brazii inalti ai padurii.
Se scotoci in traista si cauta mica butelca, sa-si mai stinga setea. O ridica lipita de buze si, cu capul pe spate, bau, privind cerul albastru curat-curat... Clipi si culese sclipirile soarelui intre gene. Inghiti apa si inghiti si raza, asa cum il invatase Don Manuel.
"Soarele... prinde-l in ochi sau in lumina din crestetul capului si soarbe-l adanc, pana in pantece. Oamenii au uitat sa soarba lumina soarelui. Calca pe ea, se infasoara in ea, si de cele mai multe ori nu o vad. Umple-te in pantec, sa-ti dea tarie. In cap, sa-ti lumineze mintea. In inima, sa sporeasca simtirea."
- Mai ai un strop si pentru mine?
Glasul sunase limpede, ca o apa.
Se intoarse. Femeia era acolo si il privea. Era inalta, subtire, in haine cafenii din panza groasa brodata cu margele rosii, negre si albe. Fata arsa de soare. Ochii negri luceau, prinzand in plin si trimitand drept spre el lumina solara. Zambea si il privea, dreapta, respirand usor sub pieptarul incheiat in snururi si cu marginile taiate in multe fasii subtiri de tesatura.
Ii intinse butelca. Ea o lua, bau cu capul pe spate, cu ochii in soare, ca si el. Il privi apoi, in timp se isi stergea buzele cu palma.
- Mai e un sfert de ceas pana la varf. Mergi mai departe sau stam aici, pe piatra?
Intelese in clipa ca ea era femeia pe care o cauta, si care il gasise in munte.
- Mergem.
Ea se intoarse si puse piciorul pe stanca, saltandu-se in el, usoara. Pe urma celalalt, mai sus, strecurat iute printre doua pietre. Pasi pe urmele ei.
Mersera in tacere, cu pasi marunti, cautand calea printre tufele crescute in voia lor intre pietrele asezate de cei ce facusera si ei drumul, candva.
Nu era un sfert de ceas. Mult mai mult trecuse cat umbrele lor tot mangaiau cate o piatra, cate un trunchi. Crezu ca o sa fie iar o poveste lunga, si tocmai cand simtea oboseala taind dureros inspre glezne, ea se opri. Se opri si el, de parca un fir de nevazut papusar le legase miscarea. O vazu din spate, cum ridica bratele in cruce si apoi le apropie in fata. Ramasera asa, respirand si mirosind tacerea muntelui, in aerul rece, in lumina curgandu-le pe crestet. Apoi ea facu un pas si disparu. Surprins, omul se repezi pe urmele ei, pasind pe varf aproape fara sa vada unde calca. Si atunci vazu.
Varful era un platou mic, rotund, strajuit de pietre colturoase pe margini. Aproape de mijloc se inalta un brad, pierzandu-se in cer. Langa el, o piatra mare, alba. Asezata pe o margine a pietrei, femeia statea si privea in zare. Privi si el. De aici puteai vedea de jur imprejur ceilalti munti, celelalte creste, cu cararile micute, ca niste fire nisipii, printre varfuri de brazi asezate unul un altul, dese si spicate in nuante felurite de verde.
Ea se intoarse, isi dadu la o parte coada lunga, neagra, impletita frumos, si-l privi din umbra mareului brad. Se apropie si vazu cum femeia pusese palmele pe piatra. Atinse si el si simti caldura aceea, adunata de-a lungul primelor ceasuri ale diminetii. Femeia ii prinse cu blandete palmele si i le intoarse cu fata in sus, pe piatra alba. Il privi lung, si el lasa firul acela sa-i umble pana in inima. Venise sa afle si avea sa afle, fara a se ascunde. Simti cum ea il scotoceste adanc, alunecand in cutele inimii, si mai ... Ii venea sa inchida ochii si sa se lase cu obrazul pe piatra, dar ea il tinea acolo, agatat in privirea aceea blanda, cautand in ochiul lui stang.
Simti degetul femeii in palma. Se uita si lasa privirea sa urmeze miscarea aceea. Firul miscarii se continua pe zbarciturile pietrei, mergand, ocolind, facandu-se iara una cu rosaturile alea, ca niste rauri in mininatura. Privind degetul, vedea... Cum este el in lume, in feluri diferite, cum vorbeste, ce face... Cum trece iuresul anilor, si imbraca haine de orasean sau de satean... Cum face focul in noapte, cum conduce o masina albastra pe o sosea pe malul marii, cum are o casa, cum n-are si e doar pe drum, cum face, cum des-face... Isi vazu viitorul, in felurite ipostaze. Filme diferite, cu el drept personaj principal. Adulmeca putin doar, caci totul era prea repede ca sa poata patrunde gustul fiecaruia. Toate ajungeau in acelasi loc, in poarta aia pe care o stia deja.
Miscarea se opri si vazul iar albul pietrei. Nu era nimic acolo, doar palma lui si degetul femeii, pe piatra.
Soarele batu orbitor pe intinderea neteda si alba si deodata, in sclipirea aia, se facu brusc o scanteie si un fir de fum umbri fata pietrei, lasandu-si cenusa peste alb.
Femeia il privi. Apoi isi trecu palma peste stanca, facand sa se stearga urma arsurii solare.
- Acum stii. Stii ce ai putea fi. Dar asta-i doar o farama. Ce vrei? Doar atat?
El ramase privind albul curat, sters, ca si cum n-ar fi fost umbra.
Ridica mana calda a femeii si o apropie de buze. Ea se uita la el, oarecum mirata.
Sarutand mana aceea mirosind a foc si a piatra, alese sa stearga tot si sa iasa in lume, nou, ca si cum nu ar sti.
Ea zambi si lasa mana calda sa coboare pe umarul calatorului.
- Bine faci. Drumurile sunt multe si-i pacat sa stai doar intr-unul. Cauta cu inima si vei gasi cand sa sari dintr-unul in altul. Mergi linistit. Linistea ta va asterne cararea sub pasi, chiar si acolo unde pare a se pierde in vazduh.
Ramasera acolo, privind ridicarea soarelui in inaltime. Era miezul zilei si parea sa fi trecut o zi intreaga.

Oricum, drumul nu parea sa se grabeasca...
Nici calatorii.
.

miercuri, 5 decembrie 2012

Poveste de dans

Povestea asta vine iar, acum. Asa ca iata iar un dans, langa cafea...



Luminile slabe din mica incapere abia lasau sa se vada chipurile calatorilor ce-si gasisera adapost, pe ploaia aceea rece.
Micuta cafenea era ticsita de tot felul de oameni, ajunsi catre noapte in acea asezare din gura desertului. Lemnul lambriurilor stransese in el, iar acum dadea pe dinafara, mirosul de mosc si amestecul ciudat de mar, nard si cafea.
Cafele si ceaiuri cu arome misterioase incalzeau locul, dar si mai multa caldura se facuse din privirile aprinse ale mesenilor. Ochii tuturor se legasera de de trupurile dansatoarelor care se unduiau in mijlocul incaperii. Doua fete tinere, frumoase, umpleau intreg spatiul cu miscari serpuite si acum cei ce serveau la mese ar fi putut aduce si apa chioara in cestile de sticla, iar drumetii n-ar fi bagat de seama ce sorb din ele...

La una din mese, mai catre iesire, era o femeie in straie cafenii, gustand aroma cafelei si privind mai mult ploaia, in noapte. Prinse in pletele lungi straluceau mici boabe umede. Abia ce intrase, si inca i se aburea rasuflarea peste cafeaua fierbinte. Palmele prinsesera ceasca si o roteau, sub privirile ei cautatoare. Parca ar fi vrut sa vada ceva acolo, in intunecimea cafelei.
O umbra si o adiere rece trimisera aburii cafelei in dreapta si-n stanga. Mirosul de lana uda o facu pe femeie sa-si ridice privirea. Langa ea, pe scanul ingust, se lasase un barbat. Fara sa o intrebe nimic, se asezase si acum o privea, zambind. Zambetul incalzea neasteptat fata aceea maslinie, arsa de soare, cu ochii negri-noapte, nasul usor coroiat si plete lungi pana peste umeri.
Femeia se trase un pic inapoi, invartind ceasca spre marginea mesei si netezind lemnul cu palma, ca si cum ar fi alungat firimituri ratacite.
Un baiat din cei ce serveau la masa se apropie si se apleca spre noul venit, asteptand.
- Rece si uda, noaptea asta, zise barbatul. Baiatul astepta mai departe, fara sa clipeasca. Nu cu raceala noptii avea el treaba...
Dar omul nostru avea chef de vorba.
- Vin tocmai din Las Cadenas si mi s-a spart plosca, mi-am pierdut si ultimul fir de apa. O zi, aproape o zi... Multa sete...
Ochii baiatului se aprinsera.
- Avem o bunatate de vin...
- Stiu, vinul casei, nascut de mii de ori si botezat de tot atatea. O sa te te rog mai intai o tarie, mai cu foc, si niste apa rece si proaspata, intr-o carafa. Si doua pahare.
Baiatul mari ochii.
Omul privi spre femeie. Aceasta inca rotea ceasca pe marginea ei de masa.
Baiatul pricepu, caci aceasta era treaba lui, sa priceapa. Disparu ca vantul si se intoarse ca gandul, cu cele cerute. Apa, in sticla carafei, aburea...
Omul bau incet din tarie, gustand, mestecand sorbitura. Privi spre dansatoarele care luptau si cu gravitatia si cu fumul ce se ingrosa in incapere.
Femeia il simti si ridica si ea capul, indraznind sa-l priveasca. O simti si el, se intoarse si-i zambi iar, doar o adiere...
Ea lasa iar privirea in ceasca, masurand marginea de jur-imprejur.

Se tot mira de ce-i venise. Era o femeie in toata firea, trecuta prin multe. Prezenta strainului o tulburase. Omul cu ochii negri o facuse sa-si aminteasca si sa vada mai multe. Drumul ei pana aici. Nu drumul de acum, ci drumul de viata. Cu vaile seci, cu urcusuri anevoioase, cu multa saracie a vietii. Nu, nu saracia lipsurilor obisnuite, ci un fel de secatuire o facuse sa plece prin desert. Isi spusese ca daca il va strabate, atunci cand va iesi din desert se va termina si secatuirea. Si il trecuse, ajungand aici, in micuta asezare din marginea pustiului, unde, iata, de doua zile tot ploua.
I se arsese fata, i se asprisera palmele si talpile. Nu fusese niciodata o frumusete, iar acum nici albul chipului nu-l mai avea. Desi nu mai era foarte tanara, parul ii era tot negru si lung. Singura ei podoaba.
Drumul o facuse intr-un fel mai aspra, caci trebuise sa razbata mai mult singura.
Si acum omul din fata ei o facea sa se simta iar femeie, si nu mai stia. Nu mai stia cum. Si mai rau decat toate, simtea ca omul asta o simte, o stie...

Omul privea spre dansatoare. Privi si ea. Si atunci se sparse toata vederea. Din toata acea adunare de oameni, in fumul odaii putin luminate, nu mai vazu nimic. Decat dansatoarele. Una blonda, cealalta bruna. Cea blonda, mai firava, se opri odata cu cantaretii, si ramase in centru doar bruna.
Si privind-o, femeia calatoare cazu in capcana asta, care prindea pe pe cate unii. Privea cu buzele intredeschie, sufland abia simtit, cu ochii lipiti de trupul dansatoarei. Palmele ii coborasera de pe marginea cestii si se miscau pe lemnul masutei, mangaind, zvacnind, batand ritmul odata cu tobele.Umerii ii tresareau, talpile loveau podeaua, in ritmul acela ciudat, nou, plin de vraja.
Barbatul o privea, culegandu-i tresaririle, cu luciri tot mai stranii in ochii intunecati.
Deodata o miscare mai brusca, nascuta din muzica aceea nebuneasca, o facu sa se vada si vru sa-si traga palma cu care batuse la "toba" masutei. Dar mai iute fu mana lui. De cealalata parte a mesei, barbatul isi arunca mana peste a ei si-i prinse palma sub a lui. Incepu sa bata usor ritmul, acolo.
Ea il privi cu ochii mariti. Barbatul lasa palma ei si incepu sa bata din palme, in ritmul acela aprins, privind-o. Intai mai incet, apoi din ce in ce mai tare, si mai tare. Fiecare bataie din palme o atingea adanc in trup... Apoi langa ei altii incepura sa bata. Tot mai tare, tot cu ochii la ea.
Indemnul era limpede.
Flacara aceea, care i se tot invartise intai in picioare, acum ii intrase in pantece si o arunca dintr-o data in sus. Tasni in picioare, cu manile ridicate, gata sa prinda bolta noptii. Totul se clatina: masa, omul cu ochii negri, mesenii, peretii cu lumini colorate. Si podeaua.
Isi dadu seama ca ea se misca. Fara sa stie cum, se misca in acea unduire vrajita, amestecata cu zvacniri de sold si fluturari de maini, tremurand umerii, pieptul si picioarele. Pantecele era un sarpe viu, de foc, care tragea dupa el ori impingea picioarele si bratele, aruncand din cand in cand focul in miscarile bruste ale soldurilor.
Focul ii cuprinse tot trupul, arzandu-i obrajii. Ochii i se aprinsesera si privea peste lume, undeva, departe, peste desert...
Dansa. Cum nu o facuse niciodata.
Dansa pentru copilaria ei, care mai mult nu fusese...
Pentru femeia care nu se stiuse frumoasa.
Pentru copiii nenascuti, iubirile neiubite, ori iubite si destramate in desert.
Pentru cer si pamant, pentru viata, pentru moarte.
Pentru fiecare suflare din ea, ce a fost si o sa fie.
Se simtea prima data vie, plina de viata. Se simtea pe ea, in trup, insa mare cat lumea. Se rotea si impingea cu bratele in sus, in jos si in laturi, pipaind marginile noi ale simtirii. Cu capul pe spate, cu bratele ridicate, se invarti, adunand toata lumea intr-un ghioc, acela al suflarii sale...
Cand muzica se opri, ramase cu mainile in aer, ca o pasare cu aripile deschise, cu pieptul tresaltand, cu obrajii arzand si cu ochi de foc.

Tacerea tinu incaperea in palma pret de cateva clipe, sub aburii salbatici inca rotind, nauci...
Barbatul cu ochii de noapte se ridica usor, pasi catre femeie, o lua usor pe dupa umeri si o aduse spre masa lor, ajutand-o sa se aseze.
Ii intinse apoi, zambind, paharul acela, ce o asteptase cu apa curata, rece si proaspata...
.