Pe marginea
apei, aici, vantul e rece si cetos. Nu
misca mult, numai ultimele frunze de toamna.
In stanga
mea, femeia tremura. Tremurul e micut, marunt, ca si ea. O intreb si-mi
raspunde soptit, abia auzit, cu soapte mici si umede, ca si ochii ei. Ochi cu ape
de ceata...
Incet,
desfasoara aburii povestii ei si gasim un fir. Mainile noastre vorbesc acum
impreuna, si prindem firul, tragand, pana cand iata, trei noduri. Gata. Am
prins funia. Trag cu putere de ea , prind femeia de cap si, buf! sarim in apa.
Ne
scufundam greu, apa e densa, ca un ulei. Cu fiecare respir, se face mai usoara
trecerea si e mai usor de taiat intre ape.
Ea sufla cu
greu, scoate, scoate, dar inca nu am ajuns la apa de dedesubt, aia curgatoare.
Mi se
intepenesc mainile. Intai degetele mi se inclesteaza, apoi se intaresc muschii
pana la cot... Fulgere mici imi trec prin sira spinarii, suntem inca in
travaliu... Femeia lupta sa intre adanc, ca sa se nasca...
Cu mainile
inclestate aprind focul. Da, si aici, in apele de dedesubt, facem foc. Mai ales
aici. Reusesc sa pun flacara langa lemnul cel sfant. Palo Santo. Focul o prinde
si incepe ca se hraneasca. Pun flacara peste trupul femeii, trupul ei o cere si
o conduce, o trage acolo unde stie el ca se cere ars.
Respiram. Respirul femeii
e geamat si uneori strigat. Si uneori plans de copil...
Focul cere lemn, si mai
pun inca unul, si inca...
Incet, mi se inmoaie degetele si misc mai usor. Se
imblanzeste si suflarea. Intram, ca aruncate din burta unei balene, in apele
negre.
Rio Negro. Raul
de dedesubt...
Acum este curgere
si viteza, e des-fasurare, e trecere
peste si printre pietre si stanci. Locurile din dedesubt sunt fulgerate brusc, scurt
si putin, cat sa poata femeia sa vada
ceva, sa-si aminteasca, sa retraiasca, sa sufle si sa dea afara. Repede-repede,
Rio Negro o poarta prin tot ce poate ea sa vada si sa cuprinda acum din tot ce
a trait... Rasuflarea se inteteste, se rupe, suiera, sparge, culege si iar
sparge, tipa, strange si arunca... Ne izbim de cateva ori, dar apa e mai puternica
decat noi, ne trage mai departe, nu ne lasa agatate de stanci. Ajungem la
ultimul vartej. Inca o data, suflare cu toata puterea...
Si gata.
Suntem pe
mal, acolo, in lumea de dedesubt. Ude si obosite, rasufland inca greu, ne
tragem pe iarba de dedesubt, asta care e intotdeauna vie si verde. O las pe
femeie sa se linisteasca si incep sa caut cu privirea. In dreapta, acolo
trebuie sa fie... Da. Este.
.
Imi e drag mult cantecul asta...
Cautarea dintru inceput... ca o indraznire sfioasa, stransa inapoi, in atingerea obrazului... Apoi iar indraznire... Si, fara putinta de a se mai tine afara, adancirea inauntrul privirilor, coborarea prin ochi in "celalalt", cautand si gasind, cu uimirea dez-coperirii, adanc de tot, pana la topire, cu iesirea in navalnica bucurie, adusa inapoi, in varfurile degetelor, in atingere repede -repede, peste tot, peste tot...
Si apoi asezarea in picuri din ce in ce mai mici si mai rari in linistea dulce a tacerii impreuna.
.
.
Mi-am amintit azi, de asta. Si iaca, am asezat-o iar in lumina.
Am scris-o acum trei ani, cand ma renascusem si abia reinvatam sa merg. Eu nu stiam incotro, dar drumul stia.
Nu stiam nici de Povestea atat de asemanatoare, atat de din acelasi loc: La Loba. (iaca filmul, povestea cautati-o aici).
Nu stiam ca desenam deja povestea mea...
.
Se intampla sa cada cate o pasare. Au, asa, zborul rupt sau ascutit usor intr-o parte si coboara pe camp, intre flori, cautandu-si sprijinul pe pamant, unde nu-s obisnuite sa stea prea mult.
Daca au mai mult noroc decat altele, ori daca dau glas de acolo, din iarba, vine si le ia culegatoarea de pasari. Am intrebat-o odata de ce face asta. Mi-a zis ca nu stie exact, dar asa s-a trezit intr-o zi ca vrea sa faca. Si pleaca din cand in cand sa vada ce mai e printre ierburi.
I se pare ciudat, dar se intampla sa gaseasca doar o pasare o data, mai rar doua sau trei... O ia si o duce acasa. O tine in palme pe drum, sa-i dea odihna si caldul simtirii ca e iubita.
La inceput, pasarea tremura toata, nu stie ce i se intampla. Pentru unele, acea cadere e prima si deja le e prea mult.Tremura usor, cu inima prinsa in colivie, de multe ori fara glas. - Unele pier acolo, nestiute, in iarba, nu stiu sa tipe, nu stie nimeni ca au cazut...
Uite, asta a avut noroc.
Avea intre palme o pasare mica, frumoasa, ca o randunica. Avea aripile ude.
- A cazut in ploaia de aseara. O sa o incalzesc putin.
A inchis-o intre palme si a suflat usor printre degete. A tinut-o privind intens catre ghiocul palmelor. Ma uitam si nu intelegeam. A inchis ochii. Si a inceput sa-i cante. Foarte incet, foarte bland, ca un cantec de leagan. Mai spunea si cuvinte neintelese, se oprea si mai sufla...
A tacut apoi si a pus cuibul palmelor in dreptul inimii.
A stat asa, fara respir.
Vedeam cum ramasese asa, nemiscata, fara tresarire, fara fir de par clintit de vantul care se tot foia primprejur. Lunga tacerea, lunga nemiscarea... Pe urma a zambit. Intre gene s-au facut intai razele verzi, pe urma cele aurii. Zambetul i-a deschis toata fata.
A soptit incet catre palme:
- Du-te...
A rasfirat floarea mainilor. Mica, pasarea isi ridicase ciocul spre ea. Avea pe aripi un praf albastriu cu aur.
A tremurat un pic aripile, ca de proba, ca si cum nu-i venea sa le miste inca...
Dintr-o data, ca o sageata, a tasnit intre ramurile copacilor. De sus a mai privit o data si a zburat, nevazuta in straturile de lumina ale zilei. - Asta e tare norocoasa. Am avut unele care au stat cateva zile, sa li se lege aripa. Asta era foarte tanara si a fost prima cadere. Cu cele care au mai cazut e mai greu. Nu toate stiu sa-si invete caderea. Am unele care o iau din nou pe pamant, sa invete mersul...
- E mai greu mersul?
- Orice e mai greu cand nu-ti mai gasesti punctul de sprijin. Ala pe care stai in picioare. Nici nu poti sta, sa te tii pe picioarele tale si sa vezi incotro sa te indrepti. Zborul e mai usor, vezi mai de sus si stii mai repede.
- Pai atunci n-ar fi mai simplu sa zbori?
- Ba da, chiar asa si este. Dar pentru asta trebuie sa lasi multe.
- Cum asa?
- Pai, simplu. Trebuie sa lasi pamantul de sub picioare. Sa nu te temi ca nu-l mai simti. Sa stii ca poti sa cazi oricand, si cu toate astea sa te lasi, cu toata greutatea ta, in seama aerului, cel fara de greutate, care nu-ti tine nimic sub tine, nici plasa, nici pe el insusi...
Nimic nu e sigur in zbor, decat zborul insusi. Cu toate senzatiile lui, alea tari, alea moi, alea pe care nu stii cum sa le numesti.
- Tu de unde stii?
S-a uitat la mine si a zambit usor, din coltul ochilor verzi-aurii.
Am cerut semn pentru azi. L-am cerut si apoi m-am lasat sa-l astept, respirand.
Lumea e mare, si totusi ce mica se face cand respiri, cand o tragi in piept...
Si apoi se mareste iar, cand sufli, cand o dai iar, pe ea, ei insasi...
Asta e una din tainele facerii.
Stau iar aici, intre ramurile pomilor mei de vis, pe bancuta de lemn de brad, langa casuta mea din vis.
Stau si sorb ceaiul din cana de lut. Privesc departarea, limpezita de luciul primelor luminari. Pe albastriul ce naste lumina zilei se scriu multe semne. Unul, iaca, e semn de liniste.
Curbele mari, peste linii, arata ca desenul unei litere japoneze. Desenul nascut din miscare continua, lina si fara tremur, fara ezitare, doar curgere...
Ma infasor intai in salul moale si alb si ies incet, in calea diminetii. E un pic de racoare, adierea de inceput... Pasii netezesc iarba, pielea aduna tremurat roua... E inca o zi, inca o lumina. Si semnul ce l-am cerut pentru azi a venit de cu zori. Este LINISTE.
Privesc desfacerea zilei si ma las sa simt cat mai mult, cat mai adanc...
Clipele sunt mari si puternice, se trag una pe alta si desfasoara firul timpului repede.
Adancimile zarii se scufunda si mai mult si iata, ridicat peste brazi, Soarele. Aruncat din pantecul pamantului, se rostogoleste in sus, cum numai el poate sa faca.
Ma agat de lumina si las rasuflarea sa o infasoare.
Si acum, cu lacomie, cu sete, cu placere, trag lumina Soarelui inauntru. Respir...
Si ma umplu de lumina. O las sa intre, sa umble, sa desfaca, sa limpezeasca, sa hraneasca.
Intr-una din calatoriile mele in timp, am vazut cum faceau asta oamenii de demult. Sorbitul Soarelui, dimineata. Intre brazi ori pe maluri de ape, pe campuri, pe mari, in desert... Si azi se mai face, stiu bine, si azi. Dar e mai putin, astazi, asta...
Eu imi iau cu nesat din lumina si las sa ma umple, sa faca ce are ea de facut. De cand face, mi-e bine si liniste si putere. Si focul launtric mai viu.
Asta, impreuna cu mersul si statul pe pamant, sunt hrana mea.Prima data cand am gustat amestecul asta, cand am simtit impreuna in mine Cerul si Pamantul, am ametit... Mi-a trebuit timp sa ma obisnuiesc iara cu obisnuitul dintru inceputuri. Eram uscata, imbacsita de praf si rugina, nu lasam, nu ma lasam... Acum e firesc, e in fire...
Si iata ca s-a facut ziua de tot. E vremea inceputului lui azi.
Vacanta mi-a dat niste zile in parcuri. Cu soare, cu umbra si iarasi cu soare. Mult soare. Mult, cat sa trag si sa adun din belsug, desi tot nu ma satur.
Am fost intr-o zi langa apa, am stat si m-am lungit pe pamant, m-am facut verde in iarba si am adormit. Si doua salcii prietene mi-au cantat, de m-au tras in sus intre ramuri, si de acolo am fost si albastra si alba, plutind un pic peste lac... Si de bucurie, am cantat si eu salciilor, si apei, si luminii...
Si azi dmineata, mergand iar prin parc – prin cel mic, de aproape de casa -, m-a prins podul si m-a tinut de amandoua mainile. Si am stat acolo, pe pod, adunand dintre clipociri cate o lucire, pana cand apele de jos, oglindind cerul, au spalat apele de sus si au dat la o parte albul norilor. Eu vedeam numai apa, cum se clatina, clipoceste si luce, adunand scantei de scantei, valurind, ca si cum ar fi fost o suflare si s-ar fi facut foc... Si s-a facut carare de lumina, miscand intre ape, si lucea de-ti lua ochii... Ii lua si-i ducea sus, suuuus, in soare, sa tot tragi din lumina, sa sorbi, sa te saturi... Oh, cum poti oare sa te saturi de soare? Nu de arsita, de lumina eu zic, cum poti oare?
Si azi, a cincea zi de vacanta, dupa ce in a treia cantasem pe mal si primisem asezarea de liniste acolo, in piept, drept in miez, azi a fost luminarea. Pentru ca de la prima privire a apei si pana la stralucirea de soare, palmele mai intai, apoi fata, apoi spatele, apoi tot corpul, au vibrat cu putere.
Nu, nu e doar de la mersul mai mult pe pamant, ori de la sorbitul soarelui, ori de la cand si cand exersatul taichi... E iarasi umplerea cu lumina, asa cum o stiu, de demult si de mai incoace.
Eh, si pe urma am fost la cumparaturi. Tot in liniste, in acea asezare a fiecarei miscari ca si cum te-ai lasa sa simti cum totul se misca in tot... Imi place grozav cand se intampla asta. Liniste densa, puternica,groasa, liniste "consistenta" as zice, in timp ce cutreier prin supermarket, aleg, pipai, pun, las, iau, platesc , plec la microbuz, urc, calatoresc, cobor, merg spre casa, ajung, intru.
Si in tot timpul asta, in toata linistea asta, lumina aia de pe pod sta inca in trup si vibreaza.
Oh, da! Si acum, mai pe seara, ca sa pun un fel de gaz peste foc, am dansat pe muzica asta, gasita la CELLA, si am mai tras o portie de 24 de forme.
Incet-incet lumina lunii taia in cer carare lina...
Incet-incet, pasind ca fulgul, un tanar si-un batran veneau din munte. Pareau taiati dintr-o poveste, curgand ca doua umbre, peste praf, iar dumul nu-i simtea defel.
Sopteau incet, parand ca torc cuvintele... Putine vorbe. Mai mult pipait in ochi, sa se-nteleaga din priviri.
Batranul invatase pe cel tanar ca mult mai mult e ochiul decat vorba cel ce face sa-ntelegi, sa simti, sa stii, nu sa iti para.
Iar tanarul stia de-acum ca pretuire pui pe cum simti omul, nu pe cum se-arata el din vorbe sau vesminte.
Asa ca ei sopteau incet, putin, pasind ca fulgul...
Si iata-i ca se-aseaza langa drum, cumva gasind un trunchi batran, culcat, rapus pesemne de furtuna sau de batranete.
Lemnul inca mai pastra caldura zilei ce acum se rispea in albastriul serii.
Stateau si se uitau in liniste la cer. O pace blanda, calda, flutura incet, miscand alene aerul inserarii.
Privind la luna, tanarul zambi, apoi se-ntroase spre batran:
- Mi-ai spus odata, bunule, ca pot atinge pacea si, daca o pierd cumva, o regasesc. Stii ca acum stiu gustul ei. Dar vezi, aici e lesne sa ma las in pace, in iubirea asta buna care ne inconjoara, e peste tot, mereu.
Ma-ntorc insa curand acolo, iar, in lumea zbuciumata a orasului. E alta lume si mi-e jale sa stiu de-acum ca ma voi pierde. Voi fi cuprins de pacla aia groasa si grea, oricat m-as stradui sa tin in mine linistea de-acum.
Mi-ai dat atatea daruri... Mi-ai deschis ochii, m-ai dezbracat de zgura, de osteneala si de frigul fricilor si al maniei. Dar vezi, acum sunt nou si gol, sunt ca un prunc. Voi fi napadit de buruieni, si nu va fi aproape nici padurea, nici marea, nici muntele, sa pot sa ma scutur, sa ma curat, sa ma limpezesc...
- Opreste. Stiu ce vrei sa spui. E ce au spus si altii, inaintea ta. E greu, asa e, sa te umpli iar de pacla... Dar vezi, cand afli cum sa scapi de ea poti sti apoi si cum sa nu se mai prinda de tine. Poti ajuta pe altii, calatori ca tine. Oameni ce vor sa fie vii, nu umbre obosite pe pamant... O sa iti dau un ultim dar, acum.
Si mana arsa de soare a batranului se strecura incet in vechea lui desaga, scotocind. Si ca si cum ar fi fost de cand lumea acolo, dintre cute rasari, mandru, stralucitor si proaspat... un trandafir.
Rosu ca sangele, cu catifea varstata visiniu pe margini de petale, semet, intocmai ca un print...
De n-ar fi fost sa-l tina chiar batranul de inaltul lujer, ai fi zis ca trandafirul este prins chiar in pamant, ca e hranit tot timpul. Asa parea de tanar si de plin de viata.
-Un trandafir? Cum poate sa m-ajute? E-adevarat ca e frumos, e proaspat si plin de lumina. Dar va pieri...
- Depinde doar de tine. Nu doar sa-l tii in apa sau sa-l pui iar in pamant. Ci mai ales sa fii cu el. El te va tine curat si limpede, ca pe el insusi. Asa ca tot ce-ai dobandit in munti – linistea mintii, pacea sufletului, puterea de a fi mereu atent – se vor pastra si chiar se vor intari.
In fiecare zi priveste inima trandafirului. Gaseste timpul sa faci asta. Fii acolo cel putin un ceas. E pentru tine si-i de mare pret tot timpul asta. Fii linistit, priveste, simte. Soarbe frumosul, cu parfum, lumina si culoare. De fiecare data vei gasi o alta frumusete, o lumina noua. Priveste ca si cum abia atunci vezi prima data. Si gusta din tot ce poti simti. Fii acolo, in inima trandafirului.
Asa vei sti sa te pastrezi in tine, nu in povestile ce mintea ti le face iar si iar... Se va taia si risipi si pacla ce vine-n fiecare zi in lumea ta si te apasa. Tu doar respira, soarbe-i frumusetea. Si lasa-l si pe el sa te respire...
- Si trandafirul nu se va usca? Deloc? Nicicand?
- Eu stiu? Ce crezi?
Ramase tanarul tacut, doar atingand cu multa gingasie floarea. Si tot privind adanc in miezul ei, se prinse-n vraja... Mai ramase doar respirul...
Si zambetul batranului, cumva, pe coltul de argint al lunii.
. . Nota: ideea contemplarii inimii trandafirului nu-mi apartine. E a lui Robin Sharma.
