Zile de vacanta (2). Dimineata.

.

sursa foto

Dor dinlauntru, dor mult...

Am cerut semn pentru azi. L-am cerut si apoi m-am lasat sa-l astept, respirand.

Lumea e mare, si totusi ce mica se face cand respiri, cand o tragi in piept...

Si apoi se mareste iar, cand sufli, cand o dai iar, pe ea, ei insasi...

Asta e una din tainele facerii.

Stau iar aici, intre ramurile pomilor mei de vis, pe bancuta de lemn de  brad, langa casuta mea din vis.

Stau si sorb ceaiul din cana de lut. Privesc departarea, limpezita de luciul primelor luminari. Pe albastriul ce naste lumina zilei se scriu multe semne. Unul, iaca, e semn de liniste.

Curbele mari, peste linii, arata ca desenul unei litere japoneze. Desenul nascut din miscare continua, lina si fara tremur, fara ezitare, doar curgere...

Ma infasor intai in salul moale si alb si ies incet, in calea diminetii. E un pic de racoare, adierea de inceput... Pasii netezesc iarba, pielea aduna tremurat roua... E inca o zi, inca o lumina. Si semnul ce l-am cerut pentru azi a venit de cu zori. Este LINISTE.

Privesc desfacerea zilei si ma las sa simt cat mai mult, cat mai adanc...

Clipele sunt mari si puternice, se trag una pe alta si desfasoara firul timpului repede.

Adancimile zarii se scufunda si mai mult si iata, ridicat peste brazi, Soarele. Aruncat din pantecul pamantului, se rostogoleste in sus, cum numai el poate sa faca.

Ma agat de lumina si las rasuflarea sa o infasoare.

Si acum, cu lacomie, cu sete, cu placere,  trag lumina Soarelui inauntru. Respir...

Si ma umplu de lumina. O las sa intre, sa umble, sa desfaca, sa limpezeasca, sa hraneasca.

Intr-una din calatoriile mele in timp, am vazut cum faceau asta oamenii de demult. Sorbitul Soarelui, dimineata. Intre brazi ori pe maluri de ape, pe campuri, pe mari, in desert... Si azi se mai face, stiu bine, si azi. Dar e mai putin, astazi, asta...

Eu imi iau cu nesat din lumina si las sa ma umple, sa faca ce are ea de facut. De cand face, mi-e bine si liniste si putere. Si focul launtric mai viu.
Asta, impreuna cu mersul si statul pe pamant, sunt hrana mea.Prima data cand am gustat amestecul asta, cand am simtit impreuna in mine Cerul si Pamantul, am ametit... Mi-a trebuit timp sa ma obisnuiesc iara cu obisnuitul dintru inceputuri. Eram uscata, imbacsita de praf si rugina, nu lasam, nu ma lasam... Acum e firesc, e in fire...

Si iata ca s-a facut ziua de tot. E vremea inceputului lui azi.

Sa incepem...

.

 

Zile de vacanta (1)

.

 sursa foto

Vacanta mi-a dat niste zile in parcuri. Cu soare, cu umbra si iarasi cu soare. Mult soare. Mult, cat sa trag si sa adun din belsug, desi tot nu ma satur.

Am fost intr-o zi langa apa, am stat si m-am lungit pe pamant, m-am facut verde in iarba si am adormit. Si doua salcii prietene mi-au cantat, de m-au tras in sus intre ramuri, si de acolo am fost si albastra si alba, plutind un pic peste lac... Si de bucurie, am cantat si eu salciilor, si apei, si luminii...

Si azi dmineata, mergand iar prin parc – prin cel mic, de aproape de casa -, m-a prins podul si m-a tinut de amandoua mainile. Si am stat acolo, pe pod,  adunand dintre clipociri cate o lucire, pana cand apele de jos, oglindind cerul, au spalat apele de sus si au dat la o parte albul norilor. Eu vedeam numai apa, cum se clatina, clipoceste si luce, adunand scantei de scantei, valurind, ca si cum ar fi fost o suflare si s-ar fi facut foc... Si s-a facut carare de lumina, miscand intre ape, si lucea de-ti lua ochii... Ii lua si-i ducea sus, suuuus, in soare, sa tot tragi din lumina, sa sorbi, sa te saturi... Oh, cum poti oare sa te saturi de soare? Nu de arsita, de lumina eu zic, cum poti oare?

Si azi, a cincea zi de vacanta, dupa ce in a treia cantasem pe mal si primisem asezarea de liniste acolo, in piept, drept in miez, azi a fost luminarea. Pentru ca de la prima privire a apei si pana la stralucirea de soare, palmele mai intai, apoi fata, apoi spatele, apoi tot corpul, au vibrat cu putere.
Nu, nu e doar de la mersul mai mult pe pamant, ori de la sorbitul soarelui, ori de la cand si cand exersatul taichi... E iarasi umplerea cu lumina, asa cum o stiu, de demult si de mai incoace.

Eh, si pe urma am fost la cumparaturi. Tot in liniste, in acea asezare a fiecarei miscari ca si cum te-ai lasa sa simti cum totul se misca in tot... Imi place grozav cand se intampla asta. Liniste densa, puternica,groasa,  liniste "consistenta" as zice, in timp ce cutreier prin supermarket, aleg, pipai, pun, las, iau, platesc , plec la microbuz, urc, calatoresc, cobor, merg spre casa, ajung, intru.

Si in tot timpul asta, in toata linistea asta, lumina aia de pe pod sta inca in trup si vibreaza.

Oh, da! Si acum, mai pe seara, ca sa pun un fel de gaz peste foc, am dansat pe muzica asta , gasita la CELLA, si am mai tras o portie de 24 de forme.

Sa mai dorm? In vacanta??? 
.

Inima trandafirului (I)

.

sursa foto

Incet-incet lumina lunii taia in cer carare lina...

Incet-incet, pasind ca fulgul, un tanar si-un batran veneau din munte. Pareau taiati dintr-o poveste, curgand ca doua umbre, peste praf, iar dumul nu-i simtea defel.

Sopteau incet, parand ca torc cuvintele...  Putine vorbe. Mai mult pipait in ochi, sa se-nteleaga din priviri.

Batranul invatase pe cel tanar ca mult mai mult e ochiul decat vorba cel ce face sa-ntelegi, sa simti, sa stii, nu sa iti para.

Iar tanarul stia de-acum ca pretuire pui pe cum simti omul, nu pe cum se-arata el din vorbe sau vesminte.

Asa ca ei sopteau incet, putin, pasind ca fulgul...

Si iata-i ca se-aseaza langa drum, cumva gasind un trunchi batran, culcat, rapus pesemne de furtuna sau de batranete.

Lemnul inca mai pastra caldura zilei ce acum se rispea in albastriul serii.

Stateau si se uitau in liniste la cer. O pace blanda, calda, flutura incet, miscand alene aerul inserarii.

Privind la luna, tanarul zambi, apoi se-ntroase spre batran:

- Mi-ai spus odata, bunule, ca pot atinge pacea si, daca o pierd cumva, o regasesc. Stii ca acum stiu gustul ei. Dar vezi, aici e lesne sa ma las in pace, in iubirea asta buna care ne inconjoara, e peste tot, mereu.

Ma-ntorc insa curand acolo, iar, in lumea zbuciumata a orasului. E alta lume si mi-e jale sa stiu de-acum ca ma voi pierde. Voi fi cuprins de pacla aia groasa si grea, oricat m-as stradui sa tin in mine linistea de-acum.

Mi-ai dat atatea daruri... Mi-ai deschis ochii, m-ai dezbracat de zgura, de osteneala si de frigul fricilor si al maniei. Dar vezi, acum sunt nou si gol, sunt ca un prunc. Voi fi napadit de buruieni, si nu va fi aproape nici padurea, nici marea, nici muntele, sa pot sa ma scutur, sa ma curat, sa ma limpezesc...

- Opreste. Stiu ce vrei sa spui. E ce au spus si altii, inaintea ta. E greu, asa e, sa te umpli iar de pacla... Dar vezi, cand afli cum sa scapi de ea poti sti apoi si cum sa nu se mai prinda de tine. Poti ajuta pe altii, calatori ca tine. Oameni ce vor sa fie vii, nu umbre obosite pe pamant... O sa iti dau un ultim dar, acum.

Si mana arsa de soare a batranului se strecura incet in vechea lui desaga, scotocind. Si ca si cum ar fi fost de cand lumea acolo, dintre cute rasari, mandru, stralucitor si proaspat... un trandafir.

Rosu ca sangele, cu catifea varstata visiniu pe margini de petale, semet, intocmai ca un print...

De n-ar fi fost sa-l tina chiar batranul de inaltul lujer, ai fi zis ca trandafirul este prins chiar in pamant, ca e hranit tot timpul. Asa parea de tanar si de plin de viata.

-Un trandafir? Cum poate sa m-ajute? E-adevarat ca e frumos, e proaspat si plin de lumina. Dar va pieri...

- Depinde doar de tine. Nu doar sa-l tii in apa sau sa-l pui iar in pamant. Ci mai ales sa fii cu el. El te va tine curat si limpede, ca pe el insusi. Asa ca tot ce-ai dobandit in munti – linistea mintii, pacea sufletului, puterea de a fi mereu atent – se vor pastra si chiar se vor intari.

In fiecare zi priveste inima trandafirului. Gaseste timpul sa faci asta. Fii acolo cel putin un ceas. E pentru tine si-i de mare pret tot timpul asta. Fii linistit, priveste, simte. Soarbe frumosul, cu parfum, lumina si culoare. De fiecare data vei gasi o alta frumusete, o lumina noua. Priveste ca si cum abia atunci vezi prima data. Si gusta din tot ce poti simti. Fii acolo, in inima trandafirului.

Asa vei sti sa te pastrezi in tine, nu in povestile ce mintea ti le face iar si iar... Se va taia si risipi si pacla ce vine-n fiecare zi in lumea ta si te apasa. Tu doar respira, soarbe-i frumusetea. Si lasa-l si pe el sa te respire...

- Si trandafirul nu se va usca? Deloc? Nicicand?

- Eu stiu? Ce crezi?

Ramase tanarul tacut, doar atingand cu multa gingasie floarea. Si tot privind adanc in miezul ei, se prinse-n vraja... Mai ramase doar respirul...

Si zambetul batranului, cumva, pe coltul de argint al lunii.

.
 .
Nota: ideea contemplarii inimii trandafirului nu-mi apartine. E a lui Robin Sharma.

.

Sehrazat

. Din Povesti, se desprinde din nou...

                                                                  SEHRAZAT 
.
.

foto

Intre umbrele serii, umbrele oamenilor lunecau peste pietre, transformand rosul zidurilor in cafeniu.
Flacarile focului jucau tragand de umbre in sus, latindu-le intr-o parte si-n alta.
Murmurul noptii, adunat in nor miscator de soapte, rasete, latrat de caini si fornait de cai, torsese fuior des peste cetate, strecurandu-se in fasii groase pe ulitele prafuite, pana in odaile caselor mici si scunde.
Doar acolo, in fata vechiului han, pe spatiul generos de langa fantana cu margini de piatra albastrie, nedormitii cetatii se stransesera roata in jurul batranului. Acesta povestea.
Vorbele batranului curgeau lin, intrerupte din cand in cand de oftatul multimii ori de rasul si plansul cuiva. Impletite cu vorba, sunet de fluier si cate un zuruit de toba. Baiatul si fata insoteau povestea cu sunet, sa-i dea mai usor ascultatorului gustul dorit de povestitor.
Cand si cand batranul privea in multime si ochii-i sclipeau usor, incretind in colturi cate un zambet ori impingand cu barbia, ca semn.
Zambet si semn erau culese de privitorul din umbra. Infasurat in panze, privitorul parea a fi femeie. Doar ochii i se vedeau, lasand sa se amestece in ei cate o izbucnire rosiatica a flacarilor . Focul din mijlocul cercului veghea ascultatorii si dansa.
Peste capetele multimii, printre umbrele noptii, cei doi, batranul si privitoarea teseau panza unui nume...

Si iata ca fluierul se lasa alaturi de baiat, iar toba micuta cobori in poala fetei.Copiii plecara capetele spre multime, care izbucni in vociferari si batai de palme. Destul de iute ascultatorii se risipira spre case, lasand langa fantana doar batranul si privitoarea. Copiii se strecurara si ei spre caruta ce avea sa-i adaposteasca pana in zori.
Privitoarea se apropie de batran, ajunse, se ghemui si se pleca spre picioarele lui.
Mana zbarcita se strecura de sub haina si atinse usor valaul matasos.
Ridicand capul, femeia lasa valul pe spate, lasand sa i se vada fata. Zambea.
Se strecura intre palmele calde ale batranului, care o mangie usor pe frunte.
- Sehrazat...
- Bunule...
- Ai lipsit doua nopti. N-a venit mahnire... doar o unda: se facea ca aveai iar de lucru...
- Bunule, tu stii. Am lucrat iar la limpezirea viselor. Ce sa-i faci, inca nu-i usor somnul domnului meu. Acum este insa mult mai bine.
Bunul stia.
Cand venise prima data, Sehrazat era o copila. se imbracase baieteste si ajunsese in cerc, pana in primul rand. Copiii de atunci o primisera langa ei si ea alesese toba, nu fluierul. Batranul stiuse atunci ca e fata. O lasase in jocul ei, asa, pana cand vraja o stapanise asa de mult, o legase de ochii batranului care in timp ce o privea ii indeparta acoperamantul capului.
Fata era insa in vis:
- Si...? si...? Ce a facut Zein?
- Zein, frumoasa Al-Mawassif, a scos lauta si a inceput a stihui si canta. Iar tanarul isi potoli furtuna din suflet si se intoarse cu pace spre fratele sau. Lupta inceta si plecara cu totii in liniste.
"Slava lui Allah!" strigara din multime ascultatorii, trezind pe fata din reverie Si atunci isi daduse seama ca batranul o descoperise.
Pe urma au stat de vorba, iar batranul a inceput sa o invete multe, si stihuri si cantece, nu doar povesti.
Si ascultatul dincolo de vorbe, in tacere.
Si mersul stelelor si statul pamantului...
Vezi bine, Batranul era un adevarat Povestitor.
Cand fusesera noptile cele lungi, cele o mie si una, Sehrazat se strecurase ziua in caruta batranului, adunand si slefuind povestile cu care-si hranise barbatul si isi salvase viata. A ei si a altor fete ce ar fi picat sub blestemul maniei celui tradat.
Incet, Sehrazat bortelise armura acelei manii, lasand-o sa iasa si sa se duca. Incet, povestind, inlesnise curgerea veninului pana la limpezirea omului pe care ajunsese sa-l cunoasca si sa-l iubeasca.
Povestile schimbasera multe. De atunci, ea venea in fiecare noapte pret de un ceas ori doua, sa mai asculte. Batranul era fericit ca acum ea faurea la randu-i povesti minunate.
- Acum ce mai croiesti? intreba el.
- Hmmm... Ti-am luat Pasarea Roc. O sa fie in calea unui calator pe mare, un visator, un indraznet ce va descoperi comori si prieteni. Domnul meu nu a calatorit, dar isi doreste mult. O sa-l ajut sa o faca intai asa, in poveste. Prietenii... si-i va gasi si pe ei cand va incepe sa-si caute iar credinta, pe care si-a pierdut-o.
- Aha! Sa-mi aduci si mie povesti cu calatorul asta. I-ai pus nume?
- Pus. Sinbad, asa o sa-i fie numele.
- Sinbad. Frumos...
Batranul privi peste capul tinerei femei, desfacand undeva, in timp, fasiile vremii si vazand:
In linistea noptii, intre perdelele de matasuri subtiri, Sehrazat tese povesti si vraja pentru omul ei. Acesta asculta, sorbind si visand si el, cu ochii deschisi, calatoriile curajosului Sinbad.
El o priveste si asculta. Sehrazat simte topindu-se si mai mult bulgarele strans in inima lui si se bucura. Ea stie ca povestile vindeca si deschid drumuri.
Si mai crede ea ca el o asculta doar pentru povesti...
Dar batranul vede in inima ascultatorului si stie. Nu doar povestea o soarbe ascultatorul. Ci si mierea ochilor aurii...
Acolo, in mierea aceea se va scufunda in curand, descoperind comori mai mari decat ale lui Sinbad...
.

Povestea Povestitorului . Partea intai: Inceputuri.

Dragii mei, am sa va spun o poveste...
O poveste adevarata. Povestea unui vis care se implineste. Ceva ce tot visez de vreo trei ani - mai tare, mai cu foc de vreun an: Sa fiu ce "ma vedeam" si inca nu stiam ce vad: Povestitor( Povestitoare...)
Da, incep in sfarsit seri de spus povesti...  
.

Am fost odata, iaca, si eu pe lumea asta.

Visam sa fiu una si alta, sa fac una si alta...  Ooo, visam...

De copil imi croiam sfarsituri diferite la povestile si filmele care nu aveau ceea ce mai incoa' am aflat ca se zice "happy end".

Ca si cum povestile s-ar sfarsi vreodata... Pana si cea mai "simpla" poveste zice  "si or mai petrece inca si astazi"... "traind si nemurind"...

(asta, cu nemurirea – vezi ca e un verb, mai draga! infinitivul lung de la "a nemuri" - e alta poveste)

Si m-am tot urcat si coborat eu prin lumea asta si prin altele, incercand si eu sa aflu ce-i cu mine.

Nu, la inceput n-a fost de fapt asa. Incercam sa fac ce s-ar fi cuvenit sa fac, dupa cum "e legea firii". Dar vezi ca firea  - tot verb, mai draga, infinitivul lung de la "a fi" , adeca de la "ocupatia" noastra de baza  (paradoxal, nu? ),  nu era sa fiu asta sau aia dupa cum zic unii si altii.

Asa ca mi-am luat de cateva ori cate o lume in cap si am pornit unde vedeam cu ochii... De cateva ori de la inceput, "de la zero". Ca acum, de pilda...

Si uite ca intr-o buna zi m-am trezit... M-am trezit, adica, si mi s-a luat un val de pe ochi. (Nu zic ca vad perfect acum, dar ceva ceva tot s-a facut...)

M-am vazut pe mine in feluri nemaivazute pana atunci. Si am inceput sa inteleg asta, cu "da-te la o parte si lasa sa faca pe Cel care face".

Eh, grea trebusoara!  Dar izvorul Iubirii a udat bruma asta de intelegere si a iesit timid, incretita si rasucita de efort, o micuta si firava plantuta. Care a inceput sa creasca, mai udata, mai neudata...

Of, de fapt chiar a fost udata cu lacrimi multe, daca ma uit bine in urma. Ca nu pricepeam yo de ce sunt purtata inspre cate ceva, de ce fugeam de altceva...

Iarba asta a crescut, alimentata si de focul pasiunii, care crestea si crestea. Udata cu apa si foc, draga de ea... Si s-a facut maaare, mare, ca si vrejul de fasole fermecata. Si a ajuns... unde, Doamne? in Lumea de Sus. Tocmai acolo a ajuns, unind Cerul si Pamantul...

Aducand Cerul pe Pamant... Aducand inSpir(it)ul in biata cana de lut vorbitoare...

Si asa a aparut acea zi din viata mea cand m-am asezat frumusel  jos, langa micuta flacara a lumanarii si am chemat Povestea. Si am lasat-o sa iasa si sa faca ce vrea, cum vrea ea. Si oamenii din jur au tresarit, caci au simtit... Oooo, daaa,  AU SIMTIT!  Au dat de miezul ala fierbinte si gros si puternic si bun, care ne hraneste pe toti. Forta Vietii, Seva, Apa Vie, Focul... fiecare cum a simtit el acolo, in trupusorul lui.

Asta, asta e ceea ce incerc eu sa zic ca-i Povestea. Si Povestitorul.
Ca si la Dansator si Cantaret... Fiecare – Cantaretul, Dansator, Povestitorul – chipuri ale Spiritului- vine si umple omul, care e un receptacul, un primitor . Acesta, daca sa goleste pe sine si se da la o parte, lasa sa vina in lume, curat, neatins, limpede,  Spiritul... Inima. Sufletul Lumii. Sub felurite feluri: Cantec, Dans, Poveste... se tese vraja care ne aduce pe toti inapoi, in linistea inimii noastre. In Locul-unde-totul-e-posibil. Fantana din care tasnesc in lume toate: lucruri, fiinte, idei. Viziuni. Magie.

Locul ala ca o maneca ce infasoara Mana Care A Scris. Locul baghetei fermecate. Locul unde ne putem aminti de "Indrazeste! Eu am indraznit si am cucerit lumea"...

Ei, si iaca ca acum sunt aici, asezata pe marginea cercului, langa flacara micuta a lumanarii, ori din cand in cand langa focul din mijlocul cercului.

Si in sfarsit, spun Povesti...

 (Undeva, in Bucuresti...)

 .

Amintiri de primavara: Am avut jumatate de barca...

.
Mi-a venit iar, azi, aceasta amintire. Face parte din recapitularile prin care tocmai trec.
Si asta, partea cu reparatul barcilor, e din ce in ce mai interesanta...

...foto

Nu stiu cum a fost, dar asa a fost, jumatate. Pe tarmul meu unde fusesera candva ramasite din alte naufragii, printre plase si odgoane, farame de catarg si de panze, mi-a venit, nu se stie de unde, o jumatate de barca.
Parca fusese taiata pe lung cu un cutit urias, era fix jumatate... Frumos lucrata, cu jumatate de sirena de lemn in capat, data cu straturi de lac transparent si colorat...

M-am uitat la ea multa vreme.

Stau deseori pe tarmul meu, privind la mare... In fiecare dimineata si aproape in fiecare seara. Tarmul asta e fermecat. M-am prins de asta acum vreo douazeci de ani, cand am ajuns prima oara pe el... Fugisem mult, muuuult, fara respir aproape, si am alunecat intr-o scorbura de copac. Trecand prin ea, am intrat in apele de sub pamantul padurii, care m-au scos in cele din urma aici, pe tarmul asta linistit, unde imi urmaresc rasariturile si uneori apusurile Soarelui meu.
In locul asta mai ajunge cate cineva, naufragiati din cine stie ce furtuni, ori fugari ca si mine, si atunci am tovarasi de poveste si de narghilea...
O, da... Am adus pe tarm o masuta sculptata din lemn de cires, cateva balansoare, o mica etajera cu cartile mele preferate, un ochean formidabil, cu care pot privi si vedea bine pe Luna, si bineinteles narghileaua... Uriasa pipa de apa din Egipt...
Mai am si samovarul enorm pentru ceai si canile de pamant pentru cafea. Din cand in cand prietenul meu de aici, un papagal albastru, mai aduce cate ceva, sa ne imbogatim ziua. Flori, fructe, pene, tot felul de chestii pe care el le gaseste, cine stie unde...

Ei, si am avut si acea jumatate de barca. M-am chinuit s-o tarasc mai sus pe mal, sa vad ce si cum. Primul gand, acela ca-i doar jumatate, m-a infiorat... Putea sa pluteasca, evident, fiindca ajunsese asa la tarm... Dar nu era firesc, pentru o barca...
M-am hotarat sa o ajut. Nu-s deloc o persoana puternica, n-am forta prea multa, dar am ajutoare. Am suflat in micutul fulg ce-l tin la gat, impreuna cu alte minuni, si a venit Regina Albinelor. A vazut si, cum ea e regina, a priceput din prima. Indata roiurile de albine au intunecat zarea, s-au invartit un pic si au disparut, spre muntii din spatele nostru. Apoi papagalul a preluat cea mai dificila sarcina: aducerea lemnului pentru jumatatea ce trebuie refacuta. M-am trezit si cu pescarusii ca pipaie bine nisipul cu piciorusele lor langa barca si apoi o iau catre larg, comentand ei stiau ce cu tipetele lor, atat de dragi mie...

S-au intors solii mei care cu ce a putut. Mii de albine au venit cu fire de in, si au tesut panze o noapte intreaga. Papagalul a venit manand din urma niste ursi mari cat muntii, care au adus lemnul gata taiat si au asezat bustenii frumos unul langa altul, alaturi de barca. Iar pescarusii au purtat in cioc, invelit in frunze necunoscute mie, clei de cel bun, sa prindem bine lemnul... Si lac au adus, din indepartata China.
Ei  au facut tot intr-o zi si o noapte, eu am mesterit saptamana intreaga la taiat si lipit... Dar mi-a spus tot, cum sa fac, Omul din Luna. El stie, de la pescari, cum se face, doar i-a privit de atatea ori...
La sfarsit, cand a fost gata, am impins-o un pic in apa, sa vedem daca nu sunt sparturi. Nu, tocmai bine! Barca lucea ca noua, desi o jumatate era veche si deja purtata prin furtuni. Am fost tare mandra de ea. As fi incercat sa vad cum e, dar nu ma pricepeam sa vaslesc.

Am tinut-o asa, pe tarm, privind-o cum straluceste, frumos lacuita, in soarele diminetii. Femeia-sirena din capat era frumoasa-frumoasa, cu plete valurite – muncisem mult la "amanuntul" asta – si sani rotunzi, cu care sa sparga apa...
Imi urmaream Soarele iesind din ape in zori... Ma leganam in balansoar, uneori cu un cantec, alteori sorbind din cafea... Printre valatucii de fum al pipei de apa, albastrul cerului se rasfata, intinzandu-si nuanta perfecta peste toata plaja, pe mare, pana haaaat! Departe de tot.

Intr-o zi a venit... Pe o pluta mica-mica, doar cu o carma dintr-un bustean, cu o ramura inverzita infipta intre lemne. Un marinar. S-a apropiat de tarm si a vazut barca trasa pe nisip. Intai a ramas asa, nemiscat, purtat doar cu tot cu pluta pe ape... Apoi a inceput sa gesticuleze, sa strige, sa rada...
A ajuns la tarm si a coborat. A alergat la ea, a pus mainile, a mangaiat-o, a pipait-o, insistand mult peste parul de lemn, cu valurite fire sculptate migalos.
I-a dat ocol de cateva ori. Apoi a venit spre mine. Il vedeam asa, in soare, cu pletele lungi, ude si pline de sare, cu pielea bronzata, si ii simteam mirosul marin. Venise din mare, de acolo de unde am venit si eu, cand am venit...

Am citit in ochi intrebarea, l-am poftit pe balansoarul de langa mine. Cana de ceai era gata, aroma i-a mers la inima, stiu eu... A ras inca o data, cu ochii marini spre narghilea. I-am intins mustiucul, si a tras cu nesat aburul, cu un oftat de usurare...
Am stat asa pana seara, leganandu-ne pe balansoare si povestind incet, bland, intre ceai, cafea si fum de narghilea... Venise de departe si avusese multe furtuni de infruntat. Barca fusese taiata odata cu inima lui... Ii trebuise mult timp, enorm de mult, sa-si refaca inima. Dupa ce reusise, pornise iar pe ape, cautandu-si barca. Stia ca este inca, si ca o va gasi.
Si iata, o avea, aici, si inca refacuta. Era atat de fericit!
A vrut sa plece, pe lumina lunii. L-am rugat sa mai stea. Dupa atat timp, ce mai conta o noapte? Si-apoi e bine sa pornesti pe ziua... A stat. Am vorbit cate-n luna si-n stele. Ne-am impletit povesti atat de asemanatoare... Desi nu fusesem pe mare atat, furtunile lui fusesera si ale mele. Ne-am gasit cantece pe care le stiam, la fel, si am cantat pana la ziua.

In zori, l-am insotit pana la barca. Am impins-o amandoi in mare si el a intrat in ea, clatinand-o fericit, sa o simta sub talpi.
S-a intors cu fata spre mine si mi-a facut semn sa intru, sa facem o tura de-a lungul tarmului. Am urcat si am primit cu mare incantare darul... Un drum, cu barca aia... Tare blanda a fost marea atunci. Drumul lung, lung... Au venit pe langa noi si albine, si pescarusi, si papagalul albastru s-a tot fatait pe micul catarg, ciocanind din cand in cand panza...
Intr-un tarziu, am revenit pe mal. Marinarul trebuia sa plece. Mi-a promis ca mai vine, sa mai facem cate o tura cu barca.

I-am promis ca-l astept. Oricum, diminetile si unele seri sunt aici, pe tarm, in locul asta in care linistea si lumina solara, un papagal albastru, albinele, pescarusii, narghileaua mea si cu mine ne pricepem iata, atat de bine, sa reparam barcile-jumatate...

.