Dup-atata frig si ceata iar se-arata soarele...
Si dupa ce mi-am dat foc (asta-i alta poveste, da :) ) acum imi arde de dans.
Ciudata firea omeneasca. Acu' e gata sa moara, acu' e gata sa traiasca...
Eiii... si yo... cum suna un pic o muzica mai altfel... Gata. Sunt pe ea ca pe bustean :)
Noroc cu busteanul asta, ca era sa ma-nec.
Mi-e bine acum, dupa ce luasem niste guri zdravene de apa, destul de namoloasa.
Da' iar ajung la vorba mea: "nu mor caii cand vor cainii"... Cred yo ca vorba asta au inventat-o oamenii :) . Cainii nu-s asa fraieri si nici asa fara inima sa vrea sa le moara tovarasii de alergat.
Deci iesind eu din cele ape tulburi am scos capul la suprafata, m-am suit ca melcul codobelc si cu coarne bouresti pe cel bustean - da' n-am mancat leustean - si... Aaaa, da. De fapt intai mi-am dat foc. Nu in semn de protest, Doamne feri... Nu. Interesant e ca mi-am dat foc tocmai ca sa pot iesi din apa.
Am ars atunci, pe loc, cu forta rugaciunii facute cu lacrima fierbinte, cu nadejdea deznadejdii, am ars toate cele ce ma tineau cu capul in apa. Tocmai ziceam, cu ultimele zise, ca daca nu rostesc, mor.
Si n-am murit. Am rostit si am rostuit rost nou. Am ars felul acela de a vedea. Fel vechi si neprielnic acum.
Focul a mistuit pe un mine scufundat si aproape inecat. Lasand locul curat, pe bustean. Busteanul n-a ars, ca era bustean de muzica, dupa cum ziceam. Imi ramasesera doar ochii. De peste care s-a ars ceata. Si ochii s-au spalat cu lacrimi pana in zori. Si au venit cele patru vanturi, ca le chemasem in ajutor. Si Cerul si Pamantul. Si Cineva...
Siiii...
Cand m-am trezit, eram o apa limpede.
M-am dat de trei ori peste cap - imi regasisem capul - si m-am facut cum am vrut.
Acuma sunt iar pe bustean, rostogolindu-l, rostogolindu-ma...
.
.
luni, 31 ianuarie 2011
sâmbătă, 22 ianuarie 2011
Reverie...
.
azi din neguri de taciune
imi croiesc desenul iara:
un motan torcand pe strune
ragusite langa scara
o casuta mica-mica
pe un deal verzind in floare
si pe masa o ulcica
aromind dintr-o licoare...
mi-este draga lunecarea
in taramul plasmuit
si abia opresc chemarea
si dorinta de fugit
ma cobor intai in mare
sa vad cerul de sub ape
tot rugandu-ma la soare
de-ntuneric sa ma scape
si imi fac de drum intruna
nemiscand de pe bancuta
povestind, apare luna
oglindita-n cea canuta
si ma las sa urc pe luna
sa calatoresc in vis
cand pe lin, cand pe furtuna,
in infern si-n paradis
astfel ziua mi se face
intr-a linistii dulceata
si ma las sa gust in pace
un alt fel, o alta viata
si imi dau acestea mie,
fara graba, fara fuga,
un crampei de armonie
multumind incet, in ruga...
.
azi din neguri de taciune
imi croiesc desenul iara:
un motan torcand pe strune
ragusite langa scara
o casuta mica-mica
pe un deal verzind in floare
si pe masa o ulcica
aromind dintr-o licoare...
mi-este draga lunecarea
in taramul plasmuit
si abia opresc chemarea
si dorinta de fugit
ma cobor intai in mare
sa vad cerul de sub ape
tot rugandu-ma la soare
de-ntuneric sa ma scape
si imi fac de drum intruna
nemiscand de pe bancuta
povestind, apare luna
oglindita-n cea canuta
si ma las sa urc pe luna
sa calatoresc in vis
cand pe lin, cand pe furtuna,
in infern si-n paradis
astfel ziua mi se face
intr-a linistii dulceata
si ma las sa gust in pace
un alt fel, o alta viata
si imi dau acestea mie,
fara graba, fara fuga,
un crampei de armonie
multumind incet, in ruga...
.
Indulcitor...
.
foto
.
M-am urcat din nou pe deal, in casuta mea de lemn de brad...
Abureste ceaiul in cana de lut si ma uit la ceturile diminetii. Pamantul rasufla bland si abureste usor ziua care abia se naste.
Imi beau ceaiul si mi-e draga aroma lui, asa cum e ea. Dar mi-e si mai drag sa fie dulce.
Asa ca incep sa picur in el ceva ce stiu ca ii va da dulceata. Sunt multe din trecut, adunate in clipe de bun, si mi le iau de acolo. Un zambet, o picatura de roua pe o frunza, bucuria zilelor insorite pe plaja, plutirea in ape, scanteia soarelui in ochii... in ochii.
Mi-e un pic dor, imi dau seama, si pun si dorul in ceai. O sa fie un ceai dulce si usor amarui, dar e bun asa. Ca si fructul de grapefruit. Care imi place, da.
Mai pun si din acum ceva dulce. Linistea asta... cu greu castigata si greu platita. Dar cu atat mai densa, mai plina, mai buna, mai tinatoare in pace.
Si inca ceva. Ma uit si clipesc incet, sa nu tulbur vederea acelei lumi... Ca printr-o matase aurie se vede un rasarit. Unul nou, spre care ma trag si ma imping din tot sufletul. Stiu ca daca nu ma misc inspre el o sa mor. Si n-ar fi mare paguba, nu s-ar sparge nimic in lume, dar ar fi pacat de atingerile infinitelor frumuseti... si de povestile despre ele.
Fiindca dupa aia nascandu-ma din nou ar trece o vreme pana sa invat iar pasii si cuvintele si desenele si cantecele si vederea frumusetii.
Asa ca imi privesc acum unul din viitoruri si picur aroma lui, inca necunoscuta, dar cu nadejde de dulce, in ceaiul acesta.
Si sorb...
Mmmm... e dulce si bun.
Si inca intr-un fel. Ba in mai multe chiar. O sa gust incet, sa cunosc, sa ma bucur incet, in tacere.
Ma infasor iara in patura moale de lana si ma astern in poveste. E una noua, de care se tine agatata acum viata mea...
.
.
M-am urcat din nou pe deal, in casuta mea de lemn de brad...
Abureste ceaiul in cana de lut si ma uit la ceturile diminetii. Pamantul rasufla bland si abureste usor ziua care abia se naste.
Imi beau ceaiul si mi-e draga aroma lui, asa cum e ea. Dar mi-e si mai drag sa fie dulce.
Asa ca incep sa picur in el ceva ce stiu ca ii va da dulceata. Sunt multe din trecut, adunate in clipe de bun, si mi le iau de acolo. Un zambet, o picatura de roua pe o frunza, bucuria zilelor insorite pe plaja, plutirea in ape, scanteia soarelui in ochii... in ochii.
Mi-e un pic dor, imi dau seama, si pun si dorul in ceai. O sa fie un ceai dulce si usor amarui, dar e bun asa. Ca si fructul de grapefruit. Care imi place, da.
Mai pun si din acum ceva dulce. Linistea asta... cu greu castigata si greu platita. Dar cu atat mai densa, mai plina, mai buna, mai tinatoare in pace.
Si inca ceva. Ma uit si clipesc incet, sa nu tulbur vederea acelei lumi... Ca printr-o matase aurie se vede un rasarit. Unul nou, spre care ma trag si ma imping din tot sufletul. Stiu ca daca nu ma misc inspre el o sa mor. Si n-ar fi mare paguba, nu s-ar sparge nimic in lume, dar ar fi pacat de atingerile infinitelor frumuseti... si de povestile despre ele.
Fiindca dupa aia nascandu-ma din nou ar trece o vreme pana sa invat iar pasii si cuvintele si desenele si cantecele si vederea frumusetii.
Asa ca imi privesc acum unul din viitoruri si picur aroma lui, inca necunoscuta, dar cu nadejde de dulce, in ceaiul acesta.
Si sorb...
Mmmm... e dulce si bun.
Si inca intr-un fel. Ba in mai multe chiar. O sa gust incet, sa cunosc, sa ma bucur incet, in tacere.
Ma infasor iara in patura moale de lana si ma astern in poveste. E una noua, de care se tine agatata acum viata mea...
.
sâmbătă, 15 ianuarie 2011
duminică, 9 ianuarie 2011
Poveste de desert, gasita in zapada
In plimbarea de dimineata, in zapada a stralucit asta:
Povestea printului care si-a contemplat sufletul...
E plina...
.
Multumesc celor ce au adunat stralucirilea astea si le-au asezat asa, sa le gasim si noi...
.
Povestea printului care si-a contemplat sufletul...
E plina...
.
Multumesc celor ce au adunat stralucirilea astea si le-au asezat asa, sa le gasim si noi...
.
vineri, 7 ianuarie 2011
Iar, Ingerul...
.
foto
.
De trei zile aripile Lui falfaie pe deasupra si uneori aproape ca ma impiedic de ele, se strecoara cumva sub picioare, ori mi se trec peste fata...
Merg ca si cum as fi intre aripile Lui uriase. Ma insoteste, ma tine inauntrul aripilor si din cand in cand le trage peste si pe sub mine. Merg impreuna cu, aproape de si aproape intru Inger...
Doar ieri... Doar ieri a fost iar o falie, cand s-a ridicat putin. Mmmmm... Falia Ingerului...
A fost asa: m-a tras de mana, sa cobor din metrou la Romana. Sa ies pe la iesirea cu carti, sa privesc, sa zambesc, sa vorbesc cu femeia calda "de dincolo", sa ne uitam una la alta si dintr-o data, pluffff... sa se traga peste noi si apoi in sus aripa Lui...
Am simtit iar acoperirea aia de o clipa, ca un val transparent si cald, apoi ridicarea lui, lasand brusc deschis acoperisul lumii... Linistea a inceput sa curga dulce ca o miere, calda si deasa si noi ne miscam in ea si o rasuflam usor, sorbind fiecare pulsatie a clipelor lungite mult, trase ca niste fire printr-un timp dens, cu totul altfel...
Incet, miscandu-ne cu atentia aceea cu care curgi intr-un taolu, ne-am trecut mainile una pe langa alta si peste alta, tacand si zambind impreuna. Frumoasa, femeia cu cartile...
Am plecat apoi cu o carte in care gasisem iar cautarea Ingerului...
Pe drum priveam prin deschizatura de sus - ca Ingerul lasase deschis acoperisul - si culegeam cu ochii albul de pe pamant si din cer. Lumina arzand din deasupra cursese si se intinsese moale pe pamant, culcusita, se rasucise peste brazii mei dragi dinspre Academie...
Stateam in autobuz, infasurata tot in El, in aripile Lui, si ma miscam usor pe muzica pe care mi-o adusese nou: Azam Ali.
Citeam despre cautarea Ingerului, despre liniste si despre contact... Simteam cum sufla si zambeste, inmuindu-ma bland in culcusul aripilor Lui si turnandu-mi din cand in cand apa aia a Lui... Regasirile pe care le desfaceam din povestea calatorului din carte imi jucau umezi in ochi.
Am coborat si am pornit spre casa. Azam Ali dansa cu mine sub haina mea lunga si larga si ma unduiam fara nicio marginire, simtind serpuirea muzicii mai adanc de oase si de sange...
Si El m-a purtat asa, m-a dus pana in casa si m-a asternut incet in pat, unde m-a tinut intre aripile lui pana dimineata, pana la pranz, pana seara asta si pana acum, cand fosneste usor si alb-albastrui...
O sa las muzica sa curga peste noapte, sa ne deschida drum nou in vis...
.
.
De trei zile aripile Lui falfaie pe deasupra si uneori aproape ca ma impiedic de ele, se strecoara cumva sub picioare, ori mi se trec peste fata...
Merg ca si cum as fi intre aripile Lui uriase. Ma insoteste, ma tine inauntrul aripilor si din cand in cand le trage peste si pe sub mine. Merg impreuna cu, aproape de si aproape intru Inger...
Doar ieri... Doar ieri a fost iar o falie, cand s-a ridicat putin. Mmmmm... Falia Ingerului...
A fost asa: m-a tras de mana, sa cobor din metrou la Romana. Sa ies pe la iesirea cu carti, sa privesc, sa zambesc, sa vorbesc cu femeia calda "de dincolo", sa ne uitam una la alta si dintr-o data, pluffff... sa se traga peste noi si apoi in sus aripa Lui...
Am simtit iar acoperirea aia de o clipa, ca un val transparent si cald, apoi ridicarea lui, lasand brusc deschis acoperisul lumii... Linistea a inceput sa curga dulce ca o miere, calda si deasa si noi ne miscam in ea si o rasuflam usor, sorbind fiecare pulsatie a clipelor lungite mult, trase ca niste fire printr-un timp dens, cu totul altfel...
Incet, miscandu-ne cu atentia aceea cu care curgi intr-un taolu, ne-am trecut mainile una pe langa alta si peste alta, tacand si zambind impreuna. Frumoasa, femeia cu cartile...
Am plecat apoi cu o carte in care gasisem iar cautarea Ingerului...
Pe drum priveam prin deschizatura de sus - ca Ingerul lasase deschis acoperisul - si culegeam cu ochii albul de pe pamant si din cer. Lumina arzand din deasupra cursese si se intinsese moale pe pamant, culcusita, se rasucise peste brazii mei dragi dinspre Academie...
Stateam in autobuz, infasurata tot in El, in aripile Lui, si ma miscam usor pe muzica pe care mi-o adusese nou: Azam Ali.
Citeam despre cautarea Ingerului, despre liniste si despre contact... Simteam cum sufla si zambeste, inmuindu-ma bland in culcusul aripilor Lui si turnandu-mi din cand in cand apa aia a Lui... Regasirile pe care le desfaceam din povestea calatorului din carte imi jucau umezi in ochi.
Am coborat si am pornit spre casa. Azam Ali dansa cu mine sub haina mea lunga si larga si ma unduiam fara nicio marginire, simtind serpuirea muzicii mai adanc de oase si de sange...
Si El m-a purtat asa, m-a dus pana in casa si m-a asternut incet in pat, unde m-a tinut intre aripile lui pana dimineata, pana la pranz, pana seara asta si pana acum, cand fosneste usor si alb-albastrui...
O sa las muzica sa curga peste noapte, sa ne deschida drum nou in vis...
.
luni, 27 decembrie 2010
.
.
Mi s-a intamplat, ca oricarui calator, si sa ma pierd. Dar, multumesc lui Dumnezeu, chiar in cel mai negru smirc n-am disperat niciodata intr-atat incat sa neg existenta drumurilor.
(Henri Gougaud - Cele sapte pene ale vulturului)
vineri, 24 decembrie 2010
Florile dalbe, flori de mar...
.
Larg deschideti poarta sufletelor toate,
N-am venit sa cerem ci-am venit sa dam...
Oamenii albi, oameni de flori de mar,
florile dalbe...
Oameni de stele, de nea, de padure,
florile dalbe, flori...
Oameni de soare, de cant, de pamant,
florile dalbe, flori de mar...
Ce frumosi, oamenii, ce frumosi...
- Cum sa le fie, Tata?
- Bun sa le fie, cald sa le fie, bland sa le fie, curat sa le fie, iubit si iubind sa le fie, bogat sa le fie, cinstit sa le fie, prielnic si de belsug si de dar sa le fie!
Dulceata vietii in tot sa le fie si darul intruna spre toti sa le fie! Si flacara viului si nascutului Fiu in ei toti sa le fie!
Asa sa fie!
- Asa sa fie, Tata!
florile dalbe, flori de mar...
- Si tu, Nascatoare? Cum vrei sa le fie?
- Adanc sa le fie, adanc pana-n miez... sa se vada frumosi sa le fie, sa se nasca din nou in curat si in bun, sa aiba in suflet si-n ochi lumina lina...
Sarutati ochii sa le fie, darnice si harnice mainile sa le fie, sanatosi pruncii si parintii, barbatii si femeile lor si toti cei dragi sa le fie, sa cante cantecul viu al vietii in pragul serii si al diminetii! Inima, izvorul Iubirii sa le fie!
Asa sa fie!
- Asa sa fie, Mama!
florile dalbe, flori de mar...
Cu Nasterea, nasteti-va in lumina, bucurati-va in dragoste si traiti-va vii, curati si luminati!
Asa sa fie!
Flori dalbe, flori...
.
Larg deschideti poarta sufletelor toate,
N-am venit sa cerem ci-am venit sa dam...
Oamenii albi, oameni de flori de mar,
florile dalbe...
Oameni de stele, de nea, de padure,
florile dalbe, flori...
Oameni de soare, de cant, de pamant,
florile dalbe, flori de mar...
Ce frumosi, oamenii, ce frumosi...
- Cum sa le fie, Tata?
- Bun sa le fie, cald sa le fie, bland sa le fie, curat sa le fie, iubit si iubind sa le fie, bogat sa le fie, cinstit sa le fie, prielnic si de belsug si de dar sa le fie!
Dulceata vietii in tot sa le fie si darul intruna spre toti sa le fie! Si flacara viului si nascutului Fiu in ei toti sa le fie!
Asa sa fie!
- Asa sa fie, Tata!
florile dalbe, flori de mar...
- Si tu, Nascatoare? Cum vrei sa le fie?
- Adanc sa le fie, adanc pana-n miez... sa se vada frumosi sa le fie, sa se nasca din nou in curat si in bun, sa aiba in suflet si-n ochi lumina lina...
Sarutati ochii sa le fie, darnice si harnice mainile sa le fie, sanatosi pruncii si parintii, barbatii si femeile lor si toti cei dragi sa le fie, sa cante cantecul viu al vietii in pragul serii si al diminetii! Inima, izvorul Iubirii sa le fie!
Asa sa fie!
- Asa sa fie, Mama!
florile dalbe, flori de mar...
Cu Nasterea, nasteti-va in lumina, bucurati-va in dragoste si traiti-va vii, curati si luminati!
Asa sa fie!
Flori dalbe, flori...
.
marți, 21 decembrie 2010
In cautarea focului
.
In cautarea focului am pornit prin frig.
Mi-e frig si noapte si imi vreau iar soarele. Ma cant si ma plang pe dinauntru si pe dinafara dupa soarele meu. Cumva s-a dezlanat si s-a varsat lumina… Mi-e dor de ea si ma cutremura gandul ca s-ar putea stinge cumva jarul asta si flacara primita de la soare mai demult. M-am tot batut cu vanturile si flacara mi s-a facut mai mica.
Ma duc sa-mi caut focul, ca mi-e frig…
Plec noaptea prin oras. Undeva, la margine - nu stiu care margine, dar marginea stie si vine ea singura – se face drumul inspre munte. Ala
Merg prin vantul noptii si mi-e frig. Degeaba am incaltari potrivite si haine groase, am plecat la drum asa cum ma simt: desculta si dezbracata.
Stiu cumva, in visul meu nebunesc pe care indraznesc a-l crede, ca voi gasi muntele si acolo va fi focul. Si focul ma va incalzi, ma va hrani, ma va face atat de calda ca voi putea umbla desculta…
Merg si-mi ingheata mainile. Se inrosesc de frig. Dar trebuie sa le tin afara, sa desir ceata groasa din fata mea. Mi-e o ceata laptoasa si cenusie si deasa de tot. In ea tremura multe ganduri si ma trag in toate partile. Ma clatina si ma vor inauntrul lor acolo, in desisul ala de intrebari si frecusuri ale mintii mele. Ici si colo, noduri groase, ca niste funii – temerile din ultimele zile, fricile, povestile cenusii de mai demult…
Ma uit la cer, abia il vad din ceata. Si nu-mi vad stelele mele, cele care imi cantau pana de curand. Nu-mi vad luna, de care stiu c-ar fi sa fie plina in noaptea asta.
Merg inainte si ma ud la picioare. Asa mi-a fost dintotdeauna, mereu m-am udat si mi-a fost frig la picioare… Doar incaltarile de munte cele lasate acasa, vor fi fost bune, dar… Am plecat asa ca m-am simtit: desculta si dezbracata. Si crezand nebuneste in foc…
Stiu ca in noaptea asta se face nasterea unei noi zile si a unui nou timp. Ea este o margine . Cumva asta mi s-a turnat nu din vesti si din citite, ci din acea asezare a mea pe o muche de unde trebuie sa sar odata si-o data, ca nu mai vreau nodurile astea din drum… Gata, asta e marginea si ma duc sa o dau focului.
Merg si nu vad nicio carare, niciun drum. Unde e muntele meu?
Mi-aduc aminte de lemnul meu cel drag. De lemnul meu mangaietor. Il gasesc si il aprind. Fumul lui dulce si tare, patrunzand pana in inima si mai departe, curge ca un sange in mine. Ma umple si iese prin rasuflare. Se varsa si pe drum, ca o apa alba. Si ma ajuta sa vad. Incepe o carare. Se taie cumva prin orasul aglomerat, ca o poteca mergand in sus, pe aer. Urc pe poteca si imi cant. Imi cant incet, ca unui copilas in leagan. Mi-e mai usor asa. Mi se arata toate mai prietene.
Oboseala ma poate adormi si frigul ma poate amorti. Intr-un fel sunt ca fetita cu chibriturile, doar ca am aprins numai un lemn… pe care l-am stins apoi, sa-i sorb fumul sacru. Si sunt in mers, in drum, in cautare. Nu am ramas intre ziduri vechi de case.
Sunt in alta poveste. Ma duc sa-mi gasesc focul, sa-mi hranesc si sa-mi cresc flacara. Ca sa nu-mi mai fie niciodata frig…
Poteca duce acum printr-o padure. Aici pomi infloriti si pasari, acolo trunchiuri rasucite. Sunt si bucati de zid si pietre sparte, semne ale unor strabateri si lupte mai vechi… Sunt toate bucati din viata mea, insirate pe drum, sa le mai vad o data.
Sunt in noaptea vederilor si a alegerilor. Stiu ca nu e singura nici ultima. Imi fac acum trecerea asta, sorbind inca putin din fumul lemnului cel drag. Aprind, sting si respir…
Uite si varful. Muntele asta chiar a fost mai mic decat credeam. L-am urcat intr-o noapte…
Ma apropii de varf pasind incet, cu inima in tample, in palme si pe buze. Mi se fac ochii degete, sa pipai dincolo de pietrele din varf… Adunate in cerc, ele pazesc vederea pana cand ajung sus. Ma lasa sa vad doar cand intru in cerc.
Acolo… Doamne, chiar sa cred?!
Crezi! imi raspunde coltul acela de ochi, zambind intre incretiturile de langa tampla.
Un om langa un foc, pe varf de munte…
In flacarile ros-albastre-aurii joaca lumina cea dorita, cea plansa-de-tot-de-dor, caldura draga a vietii mele… Sangele-mi goneste, strigand de bucurie. Mi-e si sa alerg si sa ingenunchez. Intai alerg, ajung la margini, apoi ingenunchez, cu mainile infipte intre flacari. Mi-e de jar dragostea asta, stiu ca pot sa ard si sa ma fac scrum, dar asta e, mi-e drag de tot focul cel viu. Ma asaza iar in caldura viului si-n miezul de iubire plina si densa si arzatoare ce mi-a fost dat acum doi ani…
Si peste tot, peste implinirea visului nebunesc, prin care imi reiau puterea de-a-mi rasuci si arde ceturile si nodurile, mai este el. Pazitorul focului. Omul din multe vise… O fi el omul meu? Nu stiu. Dar stiu privirea asta…
I-am mai vazut, venind asa, prin vis, intre feliile din “viata de toata ziua” , incretitura aia dinspre tample, jocul ochilor cei plini de zambet sau de sageata cate unei deslusiri.
Acum e langa foc. Si iara vad privirea aia, care tine bolta luminoasa deasupra focului si ma invaluie cu cald si drag.
Ma aplec si sorb din foc cu palmele, asezandu-mi caldura in pantece, in inima si intre ochi.
Ma umplu de caldura si putere, de vartejul viului. Ma ridic, usor ametita… Privesc. Sub plete negre, Pazitorul isi arata chipul dintr-o parte. Profil de vultur, ochi de om cu flacara… Ma apropii incet, primind in fiecare pas bataia calda a inimii pamantului, si ma asez. Simt locul cald sub mine, respir aerul cald, sorb luminile curgand din flacari…
Mi-e bine acum. Simt cum imi e binele.
Din dreapta imi vine o adiere noua, inca nestiuta pana acum. Nu stiam cum e mirosul unui om al flacarii. Cumva, asemeni fumului din lemnul meu cel drag.
Ma uit spre vale, sa privesc orasul. Mici luminite, scanteieri departe, doar atat. Linistea buna si lumina aurie cern tot ce as putea vedea.
Ma intorc in mine, ma cuibaresc mai bine langa foc si langa omul asta. Ma gust in starea mea cea noua si ma rasfat, ca sub o plapuma de bine. In timp ce misc pe dinauntru, simt caldura. Mmmmmm…
O sa mai stau aici, o vreme, sa mi se-aseze focul viu in sange. Sa simt mirosul lui, sa aud lemnul, sa ascult povestile din foc.
Si sa intampin Soarele. Bucuria zilei, varsatorul luminii, izvorul focului ceresc.
Pana atunci, multumesc umbrei ca m-a invatat cum sa ma ridic, sa ies din frig si sa imi caut focul. Sa il gasesc si sa mi-l port apoi inca o zi, inca un rasarit…
.
miercuri, 15 decembrie 2010
Christmas blend
.
Ieri am descoperit ca primisem o cafea speciala. Una de Craciun, de la Starbucks... Daa, chiar aia cu "Christmas blend"...
Statea cumintica pe bufet in bucatarie si yo nimic. Nici macar o macinare, acolo...
Ca asta era de fapt, cafeaua asta trebe rasnita. Ca la orice lucru bun, tre' sa muncesti un pic, nu? (Oooof, Jonathan Livingston, pescarusul meu drag...)
Si ca sa vedeti cum e la omu' care n-a avut ce face si s-a apucat el sa vada cum e asta cu traitul - adica sa-si complice singur existenta, in vederea simplificarii - asta pe clasicul principiu: ca sa o iei la stanga mai intai mergi spre dreapta, ca sa urci mai intai coboara mata nitzelush -(oops! oare mai pricepe careva ceva?), fiece trebusoara si lucrusor are fix locul lui si cafeaua, ei da, cafeaua asta de acum e absolut magica... Ca sa te bucuri de ea tre' sa treci tu prin niste filtre...
Da' cu bucurii magice.
Intai, ca este. Adica a venit ea la mine, in dar, de la fostele colege de munca.
Pe urma, ca a venit singura solutia macinarii. (Ca nu mai am rasnita de cafea de cand experimentam eu cum e cu faina de greu incoltit - si am dat gata a doua rasnita). Noii colegi de munca vorbeau de cafea din asta, ca n-au mai gasit... Imi amintesc si eu, total ingenua:
- Una rosie, nemacinata?
- Aia! sar trei voci in cor.
- Am, da' n-am rasnita.
Un coleg zice:
- Maine te prezanti cu ea la izircitz, ca yo aduc rasnita.
... Azi aveam noi pe birou una bucata rasnita si una bucata cafea rosie cu blend de Christmas.
Si ma trezesc eu pe la 11 ca-mi intra dragutii de ei in birou, cu paharutele de plastic, in care se infuzase o maretie de cafea...
Si asta pe cand imi rodeam ultima unghiuta ramasa intacta, ca eram prinsa in niste prostii mai mari decat mine... Prostii noi, de model nou, cu care inca nu stiu sa ma descurc.
Pentru ca intr-un mod absolut concret si magnific, toate chestiile invatate in ultimii doi ai fac un mare antrenament pe mine. Si in mine. Si... peste tot.
De nu stiu cate ori pe zi ma aprind si ma sting intr-un mare fel. Ca un intrerupator nebun si 'nebunit.
De cand am experimentat tot felul de transformari, culminand cu trecerea prin moarte, invat viata si sunt fix ca un bebe care nu stie cum sa puna piciorul. Hmmm... De fapt, am ajuns la mersul de-a busilea si inca mie se pare maaare progres...
Ma tot lovesc de vechi scheme de reactie si alunec in ele, dar partea "cool" e ca imi dau seama de ele si ma trag instant inapoi. Iar in, iar out, in-out, tot timpul... Nu stiu inca noul fel de mers, dar ceva mi se clarifica, si cred ca de la cafea mi se trage...
Ca de la blend ni s-a tras si ne-am apucat sa ne facem bradut. Mare frumos, cu globuri rosii si galbene.
Acuma... la mine de doi ani e e tot Craciun intruna, si ma gandeam ca ce sa mai pun in plus fata de ce este?
Dar a fost sa fie asa, sa-mi privesc bine oamenii astia de care ma lipesc eu acum. Dincolo de felul in care se vad ei, "cu bune si rele", am gasit in fiecare cate o stralucire pe care nu am mai vazut-o pana acum adunata asa, la un loc... Fiecare a avut anul asta cate o lovitura grea sau chiar mai multe. Au pierdut pe cineva drag, au avut ei insisi de suferit. Fiecare si-a pastrat in felul lui un miez, o sclipire curata. O intelegere blanda, o curatenie in jurul unui loc de liniste. In loc sa se umple de ura si sa se incranceneze, s-au deschis frumos, ca niste palme calde.
Si am vazut cum, in nebunia din ultima vreme, am tot navigat prin propriile balti si smarcuri, primind, asa cum s-a intamplat si cu familia mea noua de suflet - tovarasii mei de doi ani incoace - acel "jur", acel loc cu oameni cu tot care mi se potriveste, pe masura a cum pot fi eu acum.
Tot jocul asta magnific, toata "potriveala", in care primesc alaturi oamenii cu care sa navighez mai departe, e un dar, primit cu bucurie si minunare de copilul care voi fi mereu, oricat de multi ani as strabate...
Gracias, Diosito!
.
Ieri am descoperit ca primisem o cafea speciala. Una de Craciun, de la Starbucks... Daa, chiar aia cu "Christmas blend"...
Statea cumintica pe bufet in bucatarie si yo nimic. Nici macar o macinare, acolo...
Ca asta era de fapt, cafeaua asta trebe rasnita. Ca la orice lucru bun, tre' sa muncesti un pic, nu? (Oooof, Jonathan Livingston, pescarusul meu drag...)
Si ca sa vedeti cum e la omu' care n-a avut ce face si s-a apucat el sa vada cum e asta cu traitul - adica sa-si complice singur existenta, in vederea simplificarii - asta pe clasicul principiu: ca sa o iei la stanga mai intai mergi spre dreapta, ca sa urci mai intai coboara mata nitzelush -(oops! oare mai pricepe careva ceva?), fiece trebusoara si lucrusor are fix locul lui si cafeaua, ei da, cafeaua asta de acum e absolut magica... Ca sa te bucuri de ea tre' sa treci tu prin niste filtre...
Da' cu bucurii magice.
Intai, ca este. Adica a venit ea la mine, in dar, de la fostele colege de munca.
Pe urma, ca a venit singura solutia macinarii. (Ca nu mai am rasnita de cafea de cand experimentam eu cum e cu faina de greu incoltit - si am dat gata a doua rasnita). Noii colegi de munca vorbeau de cafea din asta, ca n-au mai gasit... Imi amintesc si eu, total ingenua:
- Una rosie, nemacinata?
- Aia! sar trei voci in cor.
- Am, da' n-am rasnita.
Un coleg zice:
- Maine te prezanti cu ea la izircitz, ca yo aduc rasnita.
... Azi aveam noi pe birou una bucata rasnita si una bucata cafea rosie cu blend de Christmas.
Si ma trezesc eu pe la 11 ca-mi intra dragutii de ei in birou, cu paharutele de plastic, in care se infuzase o maretie de cafea...
Si asta pe cand imi rodeam ultima unghiuta ramasa intacta, ca eram prinsa in niste prostii mai mari decat mine... Prostii noi, de model nou, cu care inca nu stiu sa ma descurc.
Pentru ca intr-un mod absolut concret si magnific, toate chestiile invatate in ultimii doi ai fac un mare antrenament pe mine. Si in mine. Si... peste tot.
De nu stiu cate ori pe zi ma aprind si ma sting intr-un mare fel. Ca un intrerupator nebun si 'nebunit.
De cand am experimentat tot felul de transformari, culminand cu trecerea prin moarte, invat viata si sunt fix ca un bebe care nu stie cum sa puna piciorul. Hmmm... De fapt, am ajuns la mersul de-a busilea si inca mie se pare maaare progres...
Ma tot lovesc de vechi scheme de reactie si alunec in ele, dar partea "cool" e ca imi dau seama de ele si ma trag instant inapoi. Iar in, iar out, in-out, tot timpul... Nu stiu inca noul fel de mers, dar ceva mi se clarifica, si cred ca de la cafea mi se trage...
Ca de la blend ni s-a tras si ne-am apucat sa ne facem bradut. Mare frumos, cu globuri rosii si galbene.
Acuma... la mine de doi ani e e tot Craciun intruna, si ma gandeam ca ce sa mai pun in plus fata de ce este?
Dar a fost sa fie asa, sa-mi privesc bine oamenii astia de care ma lipesc eu acum. Dincolo de felul in care se vad ei, "cu bune si rele", am gasit in fiecare cate o stralucire pe care nu am mai vazut-o pana acum adunata asa, la un loc... Fiecare a avut anul asta cate o lovitura grea sau chiar mai multe. Au pierdut pe cineva drag, au avut ei insisi de suferit. Fiecare si-a pastrat in felul lui un miez, o sclipire curata. O intelegere blanda, o curatenie in jurul unui loc de liniste. In loc sa se umple de ura si sa se incranceneze, s-au deschis frumos, ca niste palme calde.
Si am vazut cum, in nebunia din ultima vreme, am tot navigat prin propriile balti si smarcuri, primind, asa cum s-a intamplat si cu familia mea noua de suflet - tovarasii mei de doi ani incoace - acel "jur", acel loc cu oameni cu tot care mi se potriveste, pe masura a cum pot fi eu acum.
Tot jocul asta magnific, toata "potriveala", in care primesc alaturi oamenii cu care sa navighez mai departe, e un dar, primit cu bucurie si minunare de copilul care voi fi mereu, oricat de multi ani as strabate...
Gracias, Diosito!
.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)