... Si povestea ei

...
foto

Femeia rosie nu stiuse dintotdeauna une este Poarta. Si ce e acolo.

Fusese, ca si calatorul ars de sete, o furnica pe munte, cautand fara sa stie macar ca e in cautare...

Mai greu decat drumul acelui barbat, drumul ei.

Nu stiuse ca-i arsa si sangerata. Se trezise in lume si lumea facuse cu ea vartejuri si gheme si fire si cana de lut o facuse. Bausera din ea multi, dar ea insetase mereu...
Nu stiuse de ce ii seaca puterea. Se invatase de tanara sa-si amorteasca durerile, asa de bine se invatase ca nici nu-si daduse seama ca-si scurge sangele pe drum... Si nu stia nici de ce se clatina din ce in ce mai tare.
Pana intr-o zi...
Pana in ziua aia, cand, mergand pe drumul serpuit de fiecare zi, in intampinarea noptii, i se impaclise vederea. Nu mai vedea si nu mai stia nici unde calca. Rupta de mult de propiile dureri, infasurata in straturi goase de aburi - propriile ei minciuni - pierduse, brusc, timpul si spatiul... Cararea o ducea undeva, si o urma dupa miros - un miros mult slabit, dar inca miros - si asa, ca o umbra aproape oarba, se tarase urmand licaririle mici din fata ei. De unde aparusera, nu stia. Ce erau, nu stia. Oricum, nici intrebari nu-si mai punea de multa vreme. In armortirea aia, se tara pe drum, orbecaind...

Se facuse noapte si o lumina laptoasa, usor trandafirie, inconjura o rotunjime cenusie, undeva, pe intinsul acela pe care il simtea sub picioare dar nu-l vedea limpede.
Simti in aer o raceala si un miros sarat. Se opri si ramase sa simta. I se deschidea un nou simt, si gusta acum acel "ceva", un soi de "stiut" de un alt fel. Ca un animal, simtea schimbarea in aer si adulmeca. Nu doar cu narile, ci cu tot trupul, cu toata pielea. Din stanga ei o caldura parea ca iese din acea crescatura cenusie. Intinse mana si simti piatra. O piatra calda. Se apropie si pipai mai mult, cuprinse mai mult. Piatra calda in noaptea umeda. Ciudat... Dar in amorteala ei, femeia nu mai gandea si nu mai avea ciudatul in minte... Se lasa sa se lipeasca de piatra. Cu umerii, cu spatele, cu copsele, cu picioarele, cu capul... Piatra incalzea fiecare fibra a trupului ei. Statu asa fara stire, si se lasa incalzita de primul ei prieten de ani de zile: piatra aceea mare. Se intoarse cu fata spre stanca si se lipi cu obrazul. Caldura crescu si o imbie sa se lipeasca iar de stanca.
Pieptul femeii simtea o inima. A ei? Da, dar nu doar aia. Pulsatia crescu si se mari, prinzand si susul si josul si tot intinsul, cat putea cuprinde cu bratele desfacute.
Se lasa obosita, cu tot trupul. Si piatra paru ca se inmoaie, ca o prinde ca intr-un caus, ca intr-o uriasa palma vie.
Si atunci, cand statea cu bratele in cruce si fruntea lipita de stanca, se intampla.
In mijlocul fruntii, in piept si in pantece. Trei focuri se aprinsera brusc, flacari mici dar puternice. Cercul de lumina dintre ochi... Brusc, lumina albastra. Apoi panglica trecuta repede, cu franturi de viata. Toate alergand prin fata ochilor inchisi. Din primii pasi pana la drumurile si ratacirile mici si mari. Cand ajunse la un izvor al durerii, lacrimile calde dadura afara ciobul cel mare din ochi. Cand ajunse si strabatu un altul, iesi topit ciobul din inima.
Si pe urma, mana aceea... Mana aceea uriasa care o atinse pe cap, mangaindu-i pletele ude de aburii cetii si lasandu-i-se apoi pe umeri si pe spate. Mana uriasa o prinse in causul ei cu totul si o impinse usor, usor de tot in piatra. Ramase asa, rasufland subtire, abia simtit. Se lasa si mai moale. Nu stia cum de sta inca in picioare, parca nu mai avea greutate... Vartejul din dreptul inimii se mari din ce in ce mai mult si ameteala aceea placuta o trase in albastrul bland, presarat cu sclipiri aurii. Se lasa asa, in apa aceea de bine si disparu ea insasi in vartej...

Sageata luminii batea in gene, cerandu-si intrarea. Inca in blanda rotire, cu capul cazut acum pe umar, femeia se trezi in baia de soare si o clipa, ba chiar mai multe, nu stiu unde e, ce e, cine e... Se desprinse cu greu din caldura pietrei si pasi in spate, privind in jur. Piatra, mare si rotunjita ca o cocoasa crescuta pe varful muntelui, era rosie, nu cenusie. Rosul de sange si de viu...
Cerul, albastru curat, ca o apa, limpezise lumina si i-o daruia intreaga in dimineata unei zile noi. Femeia se misca, pasi in jur si vazu. Vazu limpede, clar, curat. Nu mai vazuse culorile asa de cand fusese copila. Se lasa pe un picior si pe altul, se roti. Miscari usoare, ca de felina. Ca de pasare. Ca de copil... Se privi. Brate frumoase, bronzate, de femeie a muntelui. Isi atinse trupul. Durerea, nicaieri... Simti pe fata ceva nou, straniu, placut, intinzandu-se pe tot chipul: un zambet care curgea din piept in sus, revarsat pe buze... Si gura i se deschise, lasand sa iasa un strigat venit de undeva, din inima si de mai jos, din pantec. Strigat de viata, de nastere noua, acoperind valea...

Se apropie de piatra. Marea Piatra Rosie. O cuprinse cu bratele, se lipi de ea cu tot trupul si apoi isi rasuci fata si o saruta. O mangaie... O iubi.
Privi apoi la picioarele ei. In timpul noptii, acolo, din dragostea daruita de piatra, crescuse un trandafir rosu.
Atunci stiu.
Acesta avea sa fie noul ei fir de curcubeu...

Porni in vale, ducand cu ea dulceata si puterea vietii.
Avea atatia calatori de primit pe drumul spre acasa...
.

Cantec de dimineata

...

glitter-graphics.com

Destramand valul noptii, fasii mici-mici de azur deschid uriasa pleoapa a diminetii.

Fire de vant incep a se infasura printre ierburi si frunze.

Licar incepator peste ape...

Pas cu pas, se face drumul luminii si aduce culori peste culori in marginile vederii noastre...

In pragul casei, caldura noastra coboara peste mica poteca dintre flori.
Aburii rasuflarii mele, infasurati printre ai tai, desfac petalele trandafirului deschis cu tot chipul spre noi, sa ne vada...

Salul meu alb te infasoara pe tine, peste umeri, iar peste umerii mei sunt bratele tale... Aici, in cuibul de tine, ma las sa-mi incep dimineata.

Mi-am asezat asta-noapte mocasinii pe prag, si fluierul, si tolba prafuita, si am intrat in linistea ta. Ne-am adancit in noapte si am sorbit-o pe toata impreuna.

Acum, in zori, stau in cuibul asta cald si-mi incep ziua fara sa ma intreb ce va fi. Stiu doar cum imi este acum...

Incetinind deschiderea diminetii, stam inca o clipa agatati de firele de vis care mai pastreaza dulceata noptii.

Ne ridicam impreuna, privim spre rasarit si incepem a canta soarelui, tinand ritmul usor pe bataile unite de inima.
Cantecul de demult. Frumusetea peste lume... In lume, in toate ale ei...

Deschide-te dimineata, primeste si risipeste peste tot stralucirea lui azi!
.

Musica y alma

...
Am gasit asta la fata verde, in Dulapul cu vise. Mi-a placut enorm, asa ca m-am repezit sa o agat si pun aici una...
Musica de musica... Musica de alma... Alma. Musica. Alma...

Mai sunt pe youtube, venite din Playing for change



si asta:




Bucurati-va!
.

Vartej...

...

foto


Linistea a venit si a facut vartej totul, a pus toate pe un fir si puuuuuuf! S-au spart acolo, in varf...
Gata.

Mai, dar ce puternica e si ce multa! Si cum se face multa din... din ce?

Se urca din nimic. Din valul respirului ea face doar o margica. Una mica-mica. Se rostogoleste pe val, inauntru-afara.
Fuuuuuuu-fuuuuuu! fuuuuuuu-fuuuuuuuu... fffuu-fffffffff...ff-f.
Pe urma nici atat.
Gata, se subtie miscarea.

Nu mai respir. Da' nu ma sufoc... Subtire, nestiut, nesimtit, se face respirul miiiiic si sffff! gata, nu mai e...

Poarta deschisa larg. Intru. Stau. Stau. Stau. Stau. Stau........................................................................
Stau pret de trei pagini de scris "stau" si chiar mai multe. Nu stiu cat e.
Nu mai e.

Albastrul curge din inalt si intra peste tot. De fapt unde intra? ca e peste tot.
Acum vad ca linistea e albastra. Mai mult albastra decat altfel.
S-a desfacut casa pieptului... Nu mai e nici ea.
Spffff! Ultima zvacnire de inima. Nu mai simt... Nu mai... Nu...
..............................
...........................................
...............
.........................
...............................
.................
........
.........
...
.
.
.
.
.
.
.
.
.

.. . .
.. . . . ..
.. . .. . . . . .
. . . . . . .
.
. . . . . . . . .... . . . .

.............

. .........................

E ziua?
.

Lin...

...



Linistea dintre ape...

Lina, plutirea nu are nume...

Cade luna in apa. Mare. Grea. Aurita.

Ramane agatata pe firul subtire dintre deasupra si dedesubt.

Frunze in mal fac carare soaptei de vant.

Furisa, adierea trage din ape picaturi minuscule si le urca in abur pe tot verdele.

Tipat ascuns. Poate cocor... Poate? Nu stiu.

Imi cade palma cu fata in sus si tot cerul se-asterne in ea.

Privesc de jos si de sus, imi e peste si sub...

Drum peste strune, alunecat, peste sunete rotunjit...

Curge in picuri cantecul serii, rostogolit peste camp...

Cuprinsa intre boabele sunetelor, tacerea hraneste linistea suflarii. Incet, respirul se-ntinde...

Ma las in pasul bataii de inima, din ce in ce mai lin...

Fuiorul linistii se ingroasa, se rasuceste in pace si imi face trecerea lina.

Stau pe mal, privind nevazutul, cu ochii seninului de noapte.

Inima se desface bland si zambeste.

Liniste.

Lin...

Lin-liniste...

Lin...
.

Iar in poveste: umplem Luna...

...

glitter-graphics.com

Si iata ca suntem iar in povestea umplerii lunii cu vise, cu multe vise, cu toate visele lumii.

Mai vrajita pare noaptea asta.
E plin aerul de pulsatiile noi ale toamnei, care imping puternic, pline de elan, timpul acestui an. E timpul rodirii maxime, caci indata se ia fructul de pe ram, lasand pomul sa se odihneasca pana la soarele vrede-cruziu al primaverii ce va sa fie.

In noaptea asta nu vom mai sta ascunsi in frunze, urmarind zanele si elfii cum poarta visele noastre - mici flacari in cupe batute in nestemate. Ne strangem cu totii si urcam pe carare, sa facem pasul spre cei din povesti, prima unire cu nevazutul... Asa vom afla fiecare cum putem sa ne ajutam visul sa se coaca si sa se implineasca, acolo in Luna, prin invartirile noastre pe pamant...

Incet, pasind cu grija, sa nu tulburam farmecul noptii, ajungem in padurea de argint... De departe luminile ei coloreaza cerul cu unde de culori curcubii, semn ca de aici se va face urcarea corabiei.
Inca sunt fosnete in frunze, inca vietatile padurii isi mai cauta locul pe mal, printre tufe si in arbori, sa vada maretul spectacol... Lacul albastru s-a umplut pe margini de lumina de argint, si tot argintiu se oglindesc arborii in ape, asezand covor de lumina pentru ce va sa fie...
Pe mal, din toate partile, fire luminoase serpuie, vii, tremurand. Sunt luminile izvorand din cupele bogat impodobite, pe care le poata zane si elfi adunati sa implineasca ce e de implinit in asta noapte.
Canta zanele, cu glas cristalin... Tes in cantecul lor vise venite din mosi si stramosi, gasite vii si in comoara acum adunata.
Visele lumii...

De inflorire curata pe cele campii, de soare cald si bun, de rodire,
De viata in pace si bun, de sanatate si spor, de iubit, de iubire
De mici si mari drumuri duse cu bine la capat
De nascociri datatoare de bune-mpliniri,
De-nvatat libertatea si darul de a indrazni,
De luptat pan' la capat cu toate pentru un vis, pentru a-l implini,
De asezat in casa parintii cu pruncii, in liniste buna,
Cu painea cea calda pe masa si cu vorba buna,
De tinut multi ani viata in cinste si bucurie,
De invatat limbajul Inimii, de umplut viata cu cantec, dans si poezie,
De pastrat carma dreapta si de aratat si altora cum sa faca,
De gasit dulceata vietii in clipa si de presarat peste tot, ca sa-ti placa,
De pus peste toate, mai mult, ce-i in toate:
Iubirea, ce tine pamantul si luna si soarele si lumile toate...

Pe cantecul zanelor se deschide cerul si se lumineaza drum de lumina, intre cer si pamant... Alb-aurie cararea... Se coboara incet dintre faldurile noptii, pe calea lucie, corabia aurita. Arca Viselor.
Pe lac forfota izbucneste in focuri de lumini. Sar si rad zane si elfi, bucurandu-se in aerul parfumat al noptii si stropind cu veselia lor totul in jur...
In scanteieri orbitoare, burta corabiei se lipeste de ape.

E alb tot, lumina-i nebuna, orbesti daca stai prea aproape.
Din pantecele urias de desfac si se rostogolesc spre mal panglici aurite, carari pentru micii purtatori de comori... De indata ce ele ating malul, suvoaie vii incep a curge catre uriasa Arca, zane si elfi incepand drumul catre marile camari dinauntru.
Incet-incet, curg in corabie fire de lumina in care scanteiaza, vii, micile flacari din cupe - visele noastre puse in Luna pentru a se implini.
Lasam toate sa se faca in rostul lor.

Ceasuri intregi se scurg pana ce toate visele sunt incarcate. Cand ultima scanteie a disparut in burta corabiei, malul e plin si nu mai are loc deloc-deloc de atata popor de mici fapturi – mesagerii nostri din paduri...
Canta iar zanele, iau pe efli de brat si danseaza. Acum e clipa! Cantand si noi – alftel nu suntem recunoscuti si ingaduiti de poporul padurii – pasim spre cercurile uriase de dansatori. Cantecul leaga fire de suflet si iata, suntem inconjurati de micile vietati, care se ridica si zboara in jurul nostru... Noi, oamenii, ne pridem de mana, avand pe umeri cate un elf si cate o zana... Muzica ne poarta in poveste, si incet, incet, ne facem mici de tot, si asa, putem toti in hora cu elfii si cu zanele dansa... Dansul se face pana dupa miez de noapte.
In vartej, visam deja cum ne e cand visele ne sunt implinite. Ne invartim si deja simtim... Fata de colo e toata imbujorata... Stim ce viseaza, stie padura toata... Sa-i fie visul implinit pe data! Si tot asa, ne vedem unii pe altii si gasim ca de fapt atat de asemanatoare vise hranim...
Incet, se face liniste, se aude doar murmurul albinelor albastre, albine care sunt cantarete maiastre.
Si in clipa magica potrivita pentru fiecare primim o soapta de la cate un elf sau o zana: cam ce ar fi primul pas de facut, ca visul prea mult in Luna sa nu ramana. Sa fie implint! Il hranim noi cu iubire, dar mai avem si cate o mica sau mare indatorire. Si aflam care e aceea, primul pas...
Plus marele secret: niciodata sa nu fie visul singur ramas. Sa il tinem in ochi si in minte si in inima tot timpul, si asa il tragem, sa vina implinit... Visul trebuie hranit si iubit...

Dupa toata vraja asta, se da semnal de trambita. Marea Arca se va urni si va duce in luna multimea de vise. Ne tragem inapoi, inca tinuti de mana. Pe masura ce burta corabiei urca pe marele drum de lumina, ne trezim cum crestem iar, facandu-ne la loc asa cum eram mai-nainte... Micii purtatori de vise sunt iar in vazduh, langa noi, si auzim rasetele lor si iara cantece cu voci de cristal...
Si gata! Corabia-i sus, iata, in Luna. Tremura aerul de voie buna, si suntem mai prinsi ca niciodata in farmecul noptii. Focul din dealul indepartat se stinge, e semn ca noaptea spre ziua se prelinge...
Se imprastie zane si elfi printre arbori si flori, si ne lasam sa pasim catre casa pe razele trandafirii din zori...

Las voua visarea pe mai departe, si va pun aici doua "biletele" de vise, primite de la prieteni ce-au pus deja pretioasa comoara in Luna:

Biletelul de la Alboosh:
Posed vis indraznet, caut zbor catre Luna pentru el. De data asta este mai puternic si mai frumos. O astept acum sa vina sa mi-l mangaie si sa ii dea aripi:)

Biletelul de la Leo:

Si eu una, si eu una ! Doar una ?
Pai sa zicem asa :
Doi sa aiba mai multa minte, si sa fie ca-n prima zi. Plus o viata noua din cand in cand, si din ce in ce mai bine !
Alti doi si alti doi, sa fie sanatosi, mult timp de acum incolo, si un pic de minte nu le-ar strica nici lor.
Alti doi, sa aiba mintea romanului cea de pe urma.
Unuia, viata frumoasa si inima tare.
Tuturor dragilor si nedragilor inima buna !
Pace, hrana pentru toata lumea, iubire, liniste, si cate-o ciocolata !

Gata, s-a umplut corabia !
Amin !

Daca mai vin biletele, se asezam pe toate aici, in inima...
Noapte de vis sa aveti!

.

Si-ar trebui, azi, o poezie...

...

foto

Si-ar trebui, azi, o poezie...

Dar tu m-ai invatat sa-l scot pe trebuie din fire. Sa-l fac sa plece unde-o vrea, departe de casa si de viata mea...
Asa ca iti spun astazi ce-am vazut, pe-acolo, pe unde-am mai trecut:

Nu trebuie sa ingenunchem, ca sa fim coplesiti.
Ni se intampla si asa, fiind in picioare, sa ni se faca deodata atata marire, atata uimire, atata de mare marimea simtirii, ca ne topim, asa cum stam unul in fata altuia si ne privim.
Ne vine sa ingenunchem sub puterea acelei trairi, dar ne tinem agatati unul de altul in priviri, si nu trebuie neaparat sa stam in genunchi. Dar suntem ca si cum ne-ar fi ingenuncheat atata dragoste...

Nu trebuie sa fim neaparat aproape, ca sa simtim cum ne este.
Stiu foarte bine cand cazi, ori cand te ridici, imi apare asa, o fluturare aici, in inima...
Te insotesc usor, in soarta ta de calator, si stiu bine cand iti este rau ori cand sa se lasa cerul pe tine.
Sper ca si tu stii cand sunt cuminte ori cand fac nebunii...

Nu trebuie sa fie ziua ca sa simtim soarele. Stim bine amandoi ca asta e doar o chestiune de perceptie, si nu doar de simpla directie a privirii. E doar o chestiune a simtirii, si asa cum mi-ai spus, soarele se vede mereu de foaaaaarte sus, din inalt, de acolo de unde esti la kilometri distanta de asfalt...
Dar nici asta nu trebuie, sa fii foarte sus, e doar in functie de cum te-ai asezat cu fata spre rasarit ori spre apus... Stim bine cand ne incalzeste si ne straluceste in inima, stim bine, si asta face soarele pentru oricine...

Nu trebuie nici macar sa vorbim. Se simte in aer, in ape in pomi, in vazduh, se simte in tot ce simtim. Si in afara de asta, ce mai conteaza? Un vis implinit, in timp ce aproape toata lumea inca viseaza...

Nu trebuie nici macar sa visez. Stau si cant un pic si privesc peste lume, ajungand cu privirea la cer, la o stea fara nume. Ea straluceste si atat. Eu respir si atat.
Si in timpul asta, odata trimisa in lume chemarea, pana la urma mi te va aduce marea...
.

Cuvinte noi

...

foto

Picura-picura, micura-micura...
Rasar-rasaresc pentru tine...
Inventez cuvinte pline, pentru tine, cuvinte pline...
Ma joc iar cu dorul de vara, si cu cel de toamna...
Iarna nu-i dor. Iarna doar vii, din cele si de peste cele departate campii.
Imi joci stele-logostele in ochi si iesim in noapte, sa umblam-preumblam,
Sa vorbim-murmurim, in apele alb-albastrii de zapada sa ne alb-albastrim...

Primavara imi bei placerea verde cursa peste frunze, cand miros florile de mar...
Imi miros florile si umbrele tale prin ramuri, si luminile tale ce luce-straluce
Prin tei si prin visin, apucate grabit, ca daca nu ma grabesc s-au si rispit...
E dulce de tot umblarea ta pe aici, si pana si din soare, sa o gust, ma cobor.
Cu tine, in patru foi, in cinci si in sase, cu tine in foi ma infasor...
Foaie de lotus, de crin si de iris, albastrul-galben al zilelor, cand merg catre casa...
Foaie de dragoste blanda care se aseaza cald.
Nu-mi mai trebuie vesminte, dar oamenii nu le vad, foile tale, si as fi asa, ca imparatul in hainele noi,
Ca o imparateasa infasurata in foi de dragoste calda si buna, a ta...
Ei nu vad, dar eu da...
.

Iar se umpe Luna...

...
foto



"Iar se umple luna?" o sa ziceti...
Pai, da. Doar cum altfel? Cum sa ne dea stralucirea ei maxima, daca nu o umplem cu visele noastre? Cum sa nu descreasca ea din implinirea unor vise, pentru a creste iar din incarcarea altora?
Omenirea viseaza de cand s-a nascut. Unii cu vise mai mari si mai mici, altii cu viziuni, altii creand prin puterea lor, a mintii si inimii batand in unire, o lume intreaga...
De mii de ani, in munti, pe malul apelor, in campii, strabunii vremilor si batranii nostri de azi tes visul maret al lumii care va sa fie. Legendele vorbesc de acesti visatori si las pe fiecare sa le caute si sa se bucure...
Ma intorc la visele noastre.
Unii le amesteca, le pun in cutia cu dorinte. M-am gandit sa limpezim un pic asta. Ca si limpezire, iata un cantec-poveste:

Undeva, intr-o tara, un copil viseaza sa poata trai intr-o casa, sa-i fie cald, sa nu-l ploua. Asta e maxim de ce ar putea fi.
In alta tara, un copil care traieste intr-o casa unde ii e cald si nu-l ploua, viseaza sa aiba de mancare in fiecare dimineata, ori la pranz, ori seara. Asta e maxim de ce ar putea fi.
In alta tara, un copil care are de mancare in fiecare dimineata, ori la pranz, ori seara, ori toate trei, viseaza sa aiba un penar cu creioane colorate si sa mearga la scoala. Asta e maxim de ce ar putea fi.
In alta tara, un copil care are un penar cu creioane colorate si merge la scoala viseaza sa joace fotbal in echipa scolii. Sau sa cante in corul scolii. Sau sa picteze. Asta e maxim de ce ar putea fi.
In alta tara, un copil mai mare, care deja joaca fotbal in echipa scolii, ori canta in cor, ori picteaza, viseaza sa poata invata intr-o scoala inalta, unde se pregatesc medici. Asta e maxim de ce ar putea fi.
In alta tara, un tanar care invata intr-o scoala inalta si se pregateste sa devina medic, viseaza sa iubeasca o fata si sa fie iubit. Asta e maxim de ce ar putea fi.
In alta tara, un tanar care iubeste o fata si este iubit viseaza sa se insoare cu fata si sa aiba multi copii. Asta e maxim de ce ar putea fi.
Si tot asa...
Iar intr-o alta tara, mica-mica, un copil mic-mic, care nu stie nimic de toate astea, nu stie care e "maxim din ce ar putea fi". Nu stie ce ar putea fi "ceva". Ce e "maxim"...
El nu stie cat "se poate". Dar vrea, de pilda, sa mearga in tara vecina, sa vada cum este la ei. Sa stie ce e in frunza, cum "face" ea sa se hraneasca, de unde vine lumina.
Vrea si sa zboare. Vrea sa cante. Vrea sa faca desene in pesteri. Vrea sa... Poate oricare din cele de mai inainte, dar fara "maxim de ce ar putea fi." Poate mai multe odata.
Nu se intreaba daca se poate. Nu i-a spus nimeni cat poate si cat nu.
Atunci se uita la cer, se uita luuuung si se simte deodata in zbor. Pluteste acolo, langa nori, pe nori. E ca un nor, este norul...
Vrea asa de tare si stie asa de bine cum e, incat toata ziua canta: zbor!zbor!zbor! E mereu in visul lui. Il tine acolo, la piept, se misca in visul lui, danseaza in visul lui, sta si respira visul ala.
Si vine asaaaa, un nene, nu se stie de unde, un nene in haine ciudate, si il intreaba:
- Si cum zbori?
- Nu stiu. Cred ca intr-un fel, asa, ca pasarile... Nu asa?
- Ba da. Hai sa-ti arat.
Si omul nostru il duce si il face o tura cu avionul sus, suuus, peste nori...
Cantecul- poveste, cam lung...
Dar sper ca ati prins firul: Visul e a vrea plus a simti "ca si cum". Ca si cum s-a facut. Asta e toata smecheria.
Aaaa, si inca ceva: visul, trait asa, "ca si cum", iubit si hranit din inima, contine in el bagheta magica a infaptuirii.Pe care o manuim spre a-l realiza. Tot visul ne invata cum...

Dupa plimbarea asta prin nori va invit sa facem iar micul nostru ritual de a pune visele in luna. Vineri noapte, cand luna plina e cea mai plina, urcam iar in luna corabia aurita, plina cu visele noastre.
Faceti o lista de vise.
Puneti pe foaie cateva vise, alea mai mari, mai arzatoare, sau alea care au stat mereu la coada si mereu le-au luat-o altele in fata...
Vineri vom merge cu totii in padurea de argint, langa lacul codrilor, lac fermecat, sa aprindem focurile si sa dansam, alaturandu-ne de asta data zanelor si elfilor care ne poarta visele in marea Arca aurie.
Pana atunci, visare blanda, luminoasa si bogata, dragilor!

Prima dulceata. La o cafea...

...

glitter-graphics.com

Imi propusesem de multa vreme sa iau si eu cafeaua devreme, intr-o cafeterie, din care sa vad pe geam lumea cum trece incoa si-ncolo.

Dimineata e teren periculos, nu stiu nicodata cum reactionez la stimulul sonor care imi taie agatarea in hamacul viselor, asa ca am renuntat la mersul pe sarma, in sensul plecarii mai devreme, adica mult mai devreme, spre birou.

Cum sunt insa indragostita de cafea si de oameni, mi-am atins scopul mergand in cafeterie seara.
Placerea sorbitului acestei minunatii imi e asa de mare ca nu am nicio problema in a o bea oricand, oricat, oriunde. Asa ca m-am decis brusc, intr-o seara, pe cand treceam pin fata micii vitrine luminate, si am intrat. Mirosea innebunitor. Aveau cafele din toate tarile din care stiam eu ca vine cafeaua, si de prin alte parti ale lumii, de unde nu stiam ca vine. Mama cafelei, aia care sta in multe locuri in acelasi timp, locuia si aici, ca erau peste tot aromele ei. Scotea boabe dupa boabe din sacii enormi asezati pe langa bar, si care amenintau sa se reverse, cu gurile alea deschise larg spre privitori. Am luat o columbiana mare, "pentru inceput", promitandu-mi sa continui cu o combinatie, ceva.... M-am asezat la o masuta rotunda, la fereastra. Se insera si ma lasam in placerea culorilor luminate presarate peste oras, ca niste bobite de margele de sticla. Muzica blanda - bineinteles, Leonard Cohen, stia ca vin pe aici, nu? - ma adancea si mai mult intr-un bine pufos si deja prevedeam dificultatile mari, foarte mari, in a ma extrage din acest loc al pierderii - nu, al castigarii timpului.

Asta a fost de fapt o introducere, dupa cum urma sa vad imedat. O introducere la Miranda. Capitolul de viata care urma sa inceapa, aruncadu-se pe mine ca in fotbalul american.
Ma cufundasem in reverie, cand a intrat ea. Curiosul meu simt - al nu stiu catelea - a cules asa, trecand razant, acel "ceva" inca de cand ea a schimbat tot campul acela de vraja din cafenea. O intrare lina dar puternica, prin ceea ce venea dinspre ea. Mica, bruneta, cu par lung si unghiile rosii de tot. Mers subtire, fin si precis. Ea si baiatul de la bar au schimbat zambete colorate la fel. Aproape ca si ceasca ei o astepta - a aparut, asa, rapid, dintr-o invartitutra a mainii baiatului, ca acel fin exercitiu de maiestrie a echilibrului facut cu farfurii pline rotite si trecute pe sub umar, apoi rasucite pana in fata.
S-a intors drept spre mine si s-a asezat mai intai, dupa care a zambit, intr-o umbra abia palpaita, intr-un ghicit, nu rostit "se poate?"
Venise direct spre mine, ca si cum asta ar fi facut de multa vreme si noi ne stiam de cand lumea.
Parfumul dulce acrisor, asa de cunoscut... Guerlain - Herba Fresca, desigur, parfumul meu preferat.
Mainile ei facusera evantai peste masa, mangaia lemnul ciocolatiu din jurul farfuriutei albe si unghiile rosii erau asa de directe, pe clare, de puternice. Mi-a zburat o raza a privirii spre degetele mele cu unghii mici si taiate neegal, cu ciupiturile pielii de pe bordura dinauntru, acolo unde niciodata - dar niciodata - nu reuseam sa mentin pielea intacta, oricate creme as fi folosit. Cafeaua ei lansa fuiorii aburii spre mine, sa o simt mai tare, acum - asa voia cafeaua aia, sa o simt pe ea acum... Columbiana mare, ca a mea.
- Miranda.
Vocea cazuse ca o fluturare de aripa, venita de sus si lasata brusc peste noi.
I-am spus numele meu, numele de atunci. Nu stiam ca la ea Miranda era noul ei nume. Nu stiam ca si eu urma sa mi-l schimb. A suras larg, cu buze rosii peste dintii impecabili. Purta in privire o raza si nu stiam ce arde mai tare: rosul buzelor, flacara fierbinte a zambetului sau focul din ochi. Privirea aia a dat la o parte zeci de straturi de pamant care ma acoperisera de cand inflorisem dintai. Asa, dintr-o data, am ras.
Mi-a luat mana si a intors-o cu fata in sus. S-a uitat un pic, apoi a rasucit-o si mi-a privit unghiile. A zambit, peste aburii de cafea. Mi-a mangaiat usor amandoua palmele, de la incheietura pana peste varfurile unghiilor.
S-a uitat la baiat. Probabil zambetul numarul-nu-stiu-care, ca el a stiut si a facut iar invartirea aia, cu ambele maini de data asta, si a aparut ca un spiridus langa noi, cu doua pahare mari cu apa, langa doua farfurii cu ceva. Pe masa s-au asezat langa cestile de cafea acele farfurioare extraterestre, cu albastru si auriu, cu acel ceva rosu-visiniu in mijloc. O lingurita aurie infipta in inima aia rosu-visinie rasucea deja pofta care imi curgea nemilos din cerul gurii. Am luat lingurita plina, dar ea m-a oprit. Cu ochii pe lingurita si cu limba urmarind miscarile prin sinuozitati pe propriile buze, Miranda a lasat deoparte incarcatura magica si a pus doar un pic pe varful aurit, doar un varf de "ceva" pe varf... Mi-a intins apoi lingurita. Am facut repede miscarea, si ea iar m-a oprit, cu palma pe incheietura mainii.
- Incet, foarte incet... Gusta.
Am pus un pic pe limba. Ha! Picul era mult prea mult... Arome salbatice de verde, cu arome trandafirii, cu piscaturi de foc si cu enorm de multa dulceata. Era un gust nemaisimtit, nemaivazut, care mi s-a intins cu viteza uluitoare in tot trupul, depasind instant barierele gurii... Ca aur lichid, curgea peste tot, si am inchis ochii. Vartej de albastru si auriu, si trandafiriu, si verde, si galben.... Cucurbeul intr-un varf de lingurita si simturi colorate. Asta nu mai traisem. Din pantece in sus urcau inapoi, pina in gat, infasurate spirale de arome si senzatii uluitoare, explodand apoi in ochi... Doamne, stiu-eu-cine ar fi zis ca asta e cel mai tare "orgasm alimentar"!
Dupa un timp - nu stiu sa-l fi putut masura - clipe, minute, ani? - m-am intors in capul si in trupul meu, fara sa las din mana lingurita. Miranda zambea, cu ochii caprui-aurii, si la fel si baiatul care se oprise langa noi si doar privea. Au schimbat iar zambetul-numarul-nu-stiu-care si el a aparut iar cu ceva, de data asta cu o punguta colorata albastru cu auriu, pe care a pus-o cu o miscare infinit de inceata si de blanda in fata mea. Am privit inauntru: auriu. Am scos ce era acolo - un borcanel mic, albastru, cu capac auriu. Am banuit ca era tot acel "ceva" uluitor care ma aruncase in exatz.
- Doamne, Miranda, ce e asta?
- Asta, draga mea, este dulceata vietii. Acum, ca ai primit-o, gusta si te umple.
- Doamne, ce minune! De unde e? Unde e? Cum se face?
- O sa afli, pe masura ce gusti.
- Si ce fac cand se termina?
- Ca sa nu se termine, pe masura ce gusti ofera si altora.
S-a intors un pic, a scotocit in gentuta ei rosie si a scos un borcanel micut, albastru, cu capacel auriu.
Era la fel cu cel pe care il aveam eu acum.
- Din asta am adus o lingurita Baiatului. Acum el are deja de dat pentru toata lumea...
M-am uitat la Baiat, care mesterea ceva cu niste pahare. Il simteam, il vedeam cum tese zambete dupa zambete.
- Si cui sa o dau?
- Eu stiu? O sa vezi. Poti sa incepi, de plida, cu o femeie care vine sa bea o cafea, singura, intr-o cafenea...
.