Zebra

...



ʹLa zebra, numai pe la zebra!ʹ

Printre sirurile de pietoni au aparut desperecheatii. Aia care nu merg frumos, in coloana... Nu vor nici macar sa treaca strada. Nu sunt nici albi, nici negri. Prefera sa mearga asa, pana.. nu se stie pana unde, doar sa mearga...

ʹPe la zebra, numai pe la zebra!ʹ striga bietul agent, rosu la fata, obosit... Transpiratia curge pe gulerul camasii si asta il enerveaza cumplit.

Ce sa faca el cu ei? Au uitat alinierea. Ce se fac astia, care scapa dintre ochiurile plasei? Cum si unde sa ii pui? La sosete desperecheate? Fiindca, vezi, ei nu sunt in randul lumii... nu sunt in rand, au iesit... Incurca ... nu circulatia, ci peisajul.

Ca nu vor sa traverseze...

O femeie s-a gasit sa-si deschida umbrela asa, in plin soare. Se uita la ea cativa. Altii – de unde, Doamne, de unde? – au gasit niste umbrele de-alea mici, de le inghesui in geanta, si hop!i-a apucat si pe ei. Merg cu umbrelele deschise in plina zi insorita! Si nu vor sa traverseze...

Si pe deasupra, uite, cativa si-au pus si flori... Pe unde le-a venit in minte. La guler, in par, la maneca, pe umar... Nu scrie la regulament de flori in tinuta stradala.

Pe la zebra, va rog! Traversati odata!

Bietul agent... N-a vazut ʹCapul de ratoiʹ... Nu stie ce-l asteapta. Stai sa-i vezi cand or incepe sa se lase pe vine...

Oare zebra o sa-si ceara dreptul la culori?

Alchimie...

...

foto

Azi, tot copy-paste:

Deepak Chopra, CALEA MAGULUI:

Portie de Alchimie:

"Magul este profesor de alchimie.

... Alchimia este transformare.

Prin alchimie incepi aventura cautarii perfectiunii.

Tu esti lumea. Atunci cand te transformi pe tine insuti, lumea in care traiesti va fi si ea transformata.

Scopurile aventurii cautarii - eroism, speranta, har si iubire - sunt mostenirea eternitatii.

Pentru a chema ajutorul magului, trebuie sa fii puternic in adevar, nu incapatanat in judecati.

Dupa ce baiatul Arthur a lasat in urma padurile lui Merlin, a locuit la Sir Ector si la fiul sau, Kay. I s-a dat slujba de scutier, insa doar cu numele. Arthur nu avea familie sau avere. Nu avea bani sa-si cumpere haine si nimeni nu credea ca provine dintr-o familie nobila. Ascunsi de privirea lui Sir Ector, baietii de la grajduri aruncau cu noroi in Arthur, iar slujnicele susoteau despre el ca are cunostinte de magie neagra.
Drept urmare, Arthur petrecea mult timp singur. Intr-o zi, stateau la marginea unei paduri de stejari, fixand cu privirea o cana veche de plumb. Se intampla ca pe acolo sa treaca si Kay.
- Ai furat cana? intreba Kay banuitor.
- Nu, raspunse Arthur, scuturand din cap. Am imprumutat-o.
- Pentru ce?
- Alchimie.

Kay facu ochii mari. Auzise si el ca magii aveau puterea de a transforma metalele inferioare in aur.

- Ai invatat alchimie? intreba el.
Arthur incuviinta.
- Daca poti schimba plumbul in aur, spuse incitat Kay, atunci familia mea va fi cea mai bogata din Anglia. Arata-mi!
Arthur dadu din cap si ii facu semn lui Kay sa se aseze langa el pe iarba. Dupa o vreme, Kay observa ca ochii lui Arthur erau inchisi. Astepta nerabdator, dar cand Arthur isi deschise ochii 15 minute mai tarziu, cana era neschimbata.

- Cred ca esti un sarlatan, spuse Kay furios. Cana e tot din plumb.
Artur il privi netulburat.
- Bineinteles ca este. Ea imi slujeste doar ca obiect de reamintire. Pe mine incerc sa ma transform in aur."

Echilibru

...

foto

Azi, vineri, poezie (nu-i asa, Geanina draga?)

O poezie descoperita azi:


Echilibru, totusi, precar

Iata
se pare ca nimic nu este mai usor
si mai sigur,
decat mersul in echilibru
pe axa temporala.
Inapoi lasi trecutul,
te bucuri traindu-ti clipa
- prezentul -
si mergi, nestiutor, inainte,
in intampinarea viitorului,
pe care
uneori
il confunzi cu fericirea.
Nimeni nu te impinge de la spate,
nimeni nu te imbranceste,
esti singur
si iti vezi de drum.

Deodata calci in gol...


(Rached Elias Daoud)


L-am descoperit pe omul asta intr-o
INVITATIE

In sfirsit" Cel fara Chip" apare in Romania si va da intilnire pe 18 iunie 2009, orele 17.30 la Universitatea Populara , sala Bratianu ,Str. Biserica Amzei, nr.7, Bucuresti, Sector 1.
A doua intilnire va fi in data de 20 iunie 2009 ,orele 15 , la "Casa de Cultura a Studentilor "Grigore Preoteasa", str. Plevnei nr. 61, sect.1, Bucuresti, mijloc transport in comun: troleibuz 85".

Rached Daoud -cunoscut in literatura romaneasca sub numele Rached Elias Daoud - este autorul volumului "Escale pe Golgota"- Editura Dacia, 1983, in prefata caruia este numit de catre celebrul profesor dr. Constantin Maximilian "poetul geneticii". Este absolvent al Universitatii de Medicina din Cluj-Napoca (1983).
A fost apreciat pentru cercetarile lui medicale de multe universitati din lume, cateva acordandu-i titlul de Doctor Honoris Causa.
Rached Daoud este descris de Constantin Noica drept un mare mistic al poeziei romanesti, la fel cum, pe plan mondial, Daoud este recunoscut ca un mare mistic in stiinta si practica medicala.
Este foarte cunoscut, in special in Europa, America si Orientul Mijlociu, pentru vindecarile lui miraculoase asupra unor oameni suferind de boli considerate incurabile de medicina actuala, cu toate metodele ei terapeudice clasice si moderne. Dr. Daoud este un fenomen unic un numai ca poet al limbii romane, ci si prin stiinta lui de medic-vindecator al suferintelor umane, rezultatele sale incredibile depasind intelegerea comuna. Recent a publicat volumul de poezii "Cel fara Chip".


Despre el aflati mai multe aici , unde aveti si o carte electronica numai buna de downloadat. ( Gracias, Ajnanina!)

Enjoy! Bucurati-va!

Majicq

...
foto


Am avut multe rasarituri de soare. Unul mai frumos ca altul.

Dar asta, de care va spun aici, e primul care...

Veti vedea...

Prima noapte de majicq. Asa o sa-i spun, majicq...
Doisprezece calatori, in desert, pornind din Cairo, pe la zece noaptea. Zece turisti, ghidul roman si ghidul egiptean.
Microbuzul King-Tut are o mare rabdare cu noi, care nu ne mai dam adunati de prin bazar...
In sfarsit, urcam, si prietenul nostru, soferul Fayez, al treisprezecelea membru al grupului, poate incepe sa ne conduca.
Drumul de noapte trece pe sub Marea Rosie, printr-un lung coridor subteran. Undeva ne oprim. Voci in noapte. Pasapoartele fatz-fatz... Sacosa pe post de bacsis. Aici e tara bacsisului. Cuvantul rostit mai des ca "Salam Aleikum"...
Pornim iar. Primim si o escorta, o masina de teren cu niste baieti cu pusti... Ce-o fi pe aici, nu stim...
E inceput de noiembrie al anului 2000. Calatorie neasteptata in tinuturi de basm... De aici mi s-au tras toate invataturile in atingerea viselor. Cu sase luni in urma rostisem formula magica:"why not"...

Ora doua noaptea. Microbuzul ne lasa in intunericul populat de voci. "Yalla! Yalla!"
In noapte, o oaza cu lumini miscatoare. Lanterne, ca niste licurici, ici si colo, aratand felii de pamant, chipuri, haine albe si colorate... Undeva, spre dreapta, un zid slab luminat. Manastirea Sfanta Caterina. Maine...
Acum sunt cu o lanterna in mana, cautand locul pentru pasi. Am pregatit banutii. 20 de dolari camila. Drumul doar, "cursa" pana sus...

Suntem la poalele Muntelui Sinai. Unul din varfuri... Urcam in caravana nocturna, pe poteca serpuita, sa prindem rasaritul de soare. Acolo unde, dupa cum e legenda, ar fi fost Moise si ar fi auzit Glasul din rugul aprins.

Am noroc - ca intotdeauna - de o camila perfect compatibila cu dimensiunile mele. O prietena mi-a zis, la coborare, ca facuse spagatul tot timpul...
Camila mea - "Good camel? Veeeery good!" - e o blandete. Merge asa linistit ca apropae adorm... Imi amintesc de Peter O' Toole in "Laurentiu al Arabiei". Nu o sa zic "hat-hat-haaaat!" in veci! Merg frumusel, leganata de barcuta asta - corabie a desertului o fi, mie imi e ca o barcuta, camila "mea"...
Noaptea asta e un vis implinit, mai frumos chiar decat putuse visarea mea sa cuprinda pana acum.
Mergem unii in spatele altora. Unii pe camile, altii pe jos... Incet-incet, o coloana leganata in cantec. Sub cerul plin de stele - atatea stele ca te apasa pe umar - cineva canta. In spatele meu, o voce ca de copil, intr-o limba necunoscuta, canta un soi de cantec de leagan. Ma uit la stele. Cerul se leagana bland, stelele joaca lumini langa luna...
E putin racoare si simt adieri de obraji, dar e bine, altfel leganarea si cantecul m-ar adormi... Vocea din spate incepe alt cantec. De data asta e in engleza, cu versuri simple, superbe, cantate cald, fierbinte chiar. La refren:" Come in my heart, o Jesus"...
Sunt in transa. Plutesc. Ma extind departe, departe de tot, pana la marea mea de acasa... Parca aud apele cum respira pe mal... Sssssss-ssssss... Respirul marii, sub aceeasi luna... Tot luna asta e si peste Marea Neagra. Si peste Sinai. Si peste Nil...

Vocea beduinului care merge langa mine ma trezeste din reverie: "Camel station. Stop."
Sunt in intuneric, omul nu are lanterna. Simt pipait aproape, pe fraul camilei. Stiu ca trebuie sa strecor iar banutii, altfel ma lasa "in varf"... Bacsis. Gata, el spune cuvantul magic si camila coboara ingenuncheat, ma lasa pe pamant. Pasesc in bezna scotocind in sac. Uf, in fine, lanterna! Niste pietre ca niste trepte in fata. O voce in spate: "Hurry! Huryyyy! Ten minutes! The sun is coming!" Trebuie sa urc, vine soarele. Unde, Doamne? E inca intuneric, iar pietrele nu lasa sa se ghiceasca mare lucru. Merg pe pipaite. Viteza, cat pot... In sfarsit, iata, incepe sa se zareasca putin drumul. E galbui. Pietrele Lunii... Urc grabita, prind din urma doua romance. Mergem repede, cat putem de repede.

Se lumineaza rapid. Iata, am ajuns pe stancile de sus. Cativa pasi spre stanga, si...
Un platou plin de lume. Grupuri-grupuri, neamuri ale lumii. Niste nemti. Niste rusi. Italienii sporovaind si umbland in bagaje. Portughezi, spanioli, arabi din cine stie ce tara... Si aici, langa noi, in dreapta, un grup ciudat. Parca sunt eschimosi. Ochi oblici, haine cu blana la guler si la maneci. O femeie micuta, cu o gluga, vorbeste incet cu o doamna langa mine. Aud vocea si tresar. E cantaretul din noapte... Curiozitatea ma roade rau... Ma apropii, salut si-i intreb de unde sunt: din Finlanda... Vad grupul lor cum se aseaza intr-un soi de formatie pe piatra uriasa, neteda. Stau turceste sau in genunchi, cu mainile la piept, in dreptul inimii. Micuta doamna incepe un cantec. Se roaga cu totii.

Privesc spre rasarit. Muntele e de fapt o mare! Multe creste in fata, negru-albastrii, schimba nuantele in valuri de rosu, cu creste arzand...
Soarele apare ca un glob rosu, mare, rotitor... Parca se invartesc intr-un tunel cercuri-cercuri... Trece din rosu in portocaliu apoi in galben. Pe urma in argintiu cu nuante de verde si violet. Miscarea cercurilor dinauntru hipnotizeaza... Linistea de pe creasta e usoara, rarefiata, blanda. Cateva soapte ici-colo, exclamatii, uimire, incantare...
O prietena filmeaza. Eu fotografiez cat pot. Nu prea pot. Ma uit si raman agatata in clipa, in minune. Lumina da la iveala un peisaj de pe alta planeta. Marte. Muntele este rosu. Piatra e rosie, toata. O mare rosie e Muntele Sinai...

Tarziu ne recapatam miscarea si vorbirea. Incet, ne adunam si pornim spre vale. Pe ziua, vom cobori spre Manastirea Sfanta Caterina pe jos, bucurandu-ne de tot drumul facut pe noapte, pe stele si pe luna...

In acel rasarit de soare am primit prima data in plin toata lumina. Eram in tara iubitului meu, a Soarelui. Toate acele zece zile am fost zece oameni beti. Ne-am clatinat tot timpul, de focul ce venea din pamant si din cer. Si aici am avut deschiderea ochilor. Aici, in acest rasarit de soare, am putut SA VAD...

Excalibur

...

foto

In linistea asta, umbrele s-au tras peste lac, spre malul celalalt... Se amagesc inca, subtiate ca o ceata fumurie, dar in curand vor cadea...

In adancul linstii, am gasit firul, apoi izvorul. Intai, ca o geana de lumina, undeva, slab, pulsand in adanc.... Stiam ca acolo e povesta umbrelor de azi... Am stat asa, ascultand, privind, intelegand... O lumina mi-a luminat locul Umbrei.Pe urma, am prins firul. Am luat o nuia de salcie si am legat firul umbrelor. Am pregatit focul.
"Au!" Umbrele, stranse una intr-alta, au tresarit. Au inghetat. Aha! Le-a prins frigul... Lasa ca vine foc...

Linistea mea le secase de puteri. Nu ma putusera agata. Nu le mai hranisem.
Am aprins focul pe malul lacului. Incet, flacarile se ridica. Iubesc focul. Ii cant si-l hranesc cu Agua de Florida. Apa de flori a Anzilor...
Prind firul de umbra si infasor. Toata intelegerea din adanc, aceea deslusita cand am cercetat izvorul tristetii de azi... Frigul acela. Insingurarea. Tristetea diminetilor atator femei... A mea, a mamei mele, a bunicilor mele, a strabunicelor... In neam s-a dus firul departe. Legase zborul de pamant, si el, acuma cand crescuse aripile mari, se zabatuse sa se inalte. Iata, iata firul... Cocon infasurand nuiaua de salcie. Il asez strat peste strat, tot-tot-tot... Pentru toate femeile... Insingurarea prinsa si facuta deasa legatura peste lemn. Gata. Si ultimul fir.

Intind bratul deasupra apei.

Sabia luminii tasneste din lac si taie orice legatura a umbrelor cu mine si cu femeile mele.

E clipa cand ele au inceput sa se traga spre margine apei, sa se stranga in pacla. Nu le va ajuta nimic asta. Deja ingenuncheasem langa foc. Pun coconul in flacara si las sa arda frigul acela...
Tremura pacla pe ape...

Deja se umple de liniste fata apei si uitarea face lumina sa sparga ultimii valatuci de ceata... Transparent, vazduhul primeste in plin lumina soarelui.

Sabia scanteiaza o clipa in soare, magnifica, glorioasa, apoi se intoarce intre ape.
Cand voi mai chema-o, in urmatoarea intalnire, cu alte umbre, Mana Doamnei Lacului mi-o va aduce iar...

Raman o vreme inca in genunchi, veghind focul. Treptat, el se lasa incet spre pamant, acolo, pe pantecele Mamei, care il naste si il hraneste de fiecare data cu Iubire.

Marele dar, Focul Sacru, Marele Transformator, Alchimistul...

Privesc o ultima licarire a jarului si apoi ma ridic.

Ma apropii de apa si ma aplec peste undele limpezi. In ape, chipul meu, spalat de culori, straluceste.

Inima mi se umple de cantec. Cantecul pentru toate femeile, cantec de dragoste. Zborul acum poate sa se inalte... Lumina este in aripile lui...

Silencio

...

foto

Alb in jurul ochilor, sa mareasca deschiderea. Desi acum i-as inchide...

Rosu mult, peste tot, sa puna viul pe fata. Sa incalzeasca. Desi imi e rece...

Zambet desenat pe chip. Mare, stralucit, fierbinte. Desi...

Uneori umbrele vin si-si cer tributul. Le-am infruntat cu sabia, doar asezand-o langa mine. Se tem de sabia mea de cristal. Dar focul prefacerii le-a impins in sus, spre supra-fatza, se le vad... M-au prins cand pluteam in betie de bine, si au venit toate sa ma traga la mal.
Odata m-am rasucit spre ele. Brrr! Au dat inapoi. M-au pandit insa, pe cand stateam sa privesc rasaritul. Cum am intors privirea, au venit iar...
M-am uitat fulgerat pe sub sprancene. Frrrrrr! Au zburat pe ramul de salcie de langa mine.
Stau pe mal si privesc rasaritul. Ne pandim, eu si umbrele. Stiu ca vine iar clipa aceea, cand vor intuneca o vreme orizontul. Ma asteapta sa obosesc. Deja stiu povestea, am mai trait-o.

Deocamdata, imi pun culorile pe fata, sa fiu mai clown decat viata.
Imi cant incet, neauzit, inauntru...
Ma pregatesc de dans. Dansul de asezare in liniste. Nu lupt. Atata asteapta ele, sa lupt... Nu. Linistea le omoara.
Chiar daca voi sangera, o sa treaca. O sa fac asa cum fac de obicei, pun mai multe culori peste...
Linistea. Incet, trag peste fata valul albastru al linistii si astept.
In tot acest timp, salcia suna...

Insula

...
foto


M-am hotarat sa ma fac insula.

Prea multe plansete in jur... Prea mult taras, fara mers, fara zbor... S-a pierdut inaltimea... Este la moda cocoasa...

Uite, copacii mor in picioare... O sa invat de la ei si o sa-mi infig in piept o ramura de brad, sa pun steag, sa se stie:

AICI - INSULA

Am sa ma culc apoi intre ape, sa plutesc cu fata spre cer... Insula albastra.

Aici se poate sta culcat si asculta Greul Pamantului. Poti sta degeaba, fara sa faci nimic-nimic, doar sa balangani picioarele in apa, de pe podetul mic, din trei scanduri. Poti numara frunzele teiului... daca te lasa, ca el este mare pisicher si-si face vant cu vantul, tot timpul...
Poti da drumul apasarilor in balta asta mica, asta de-a fost candva apa sarata. Lacrimile uitarii. Intre timp a plouat peste ea, apa e dulce acum si matasea broastei abia asteapta sa prinda apasarile si sa le teasa locul de veci...

Mi-am facut imprejur brau de flori, sa vina albinele si bondarii sa cante ziua. Noaptea, avem greierii trubaduri, si daca-i rogi frumos, aduc cantece din cele patru zari. Si mai avem si pe cerbul cu coarne de argint. El a venit din Poveste si stie povesti...

Cum? Cat costa intrarea? Pai, sa vedem... Hmmm... Cam mult.
Tre' sa lasi acasa pe "trebuie". Sa lasi si ceasul, telefonul, agenda si calendarul.
Sa vii asa cum esti, nu cum ar vrea altii sa fii.
Sa te imbraci cat mai lejer, e interzisa tinuta de seara.
Neaparat sa vii pe nemancate, avem o bucatareasa care face mancari de cele infricosate, de curte imparateasca... Daca nu vei gata bunatatile, nu te lasa sa pleci de la masa.
Sa aduci prieteni. Vai de tine daca n-ai! Tre' sa gasesti... Poti sa imprumuti de la drum: pe Regina Albinelor, pe Randunica sau pe Micul Print... Nu vii cu mana goala, neaparat tre' sa ai mana cuiva in palma ta. Faci rost de unde stii!

La foc, noaptea, dam drumul sforilor si lasam luna si stelele sa urce pe bolta. Ele ne vor presara lumina pe crestet, sa ne stralucim unii altora.

O sa scrie in ziare ca undeva, intre apele plansetelor s-a ridicat o insula anonima. State puternice vor vrea sa-si revedice noul tinut. Dar o sa imi iau marginile inflorate si voi porni spre mijlocul marii. Acolo sunt delfinii, care or sa ma inconjoare si or sa ma poarte unde vor sti ei ca-i mai bine. Voi fi cea mai calatoare insula de pe planeta...

Am putea sa plutim impreuna... Daca vreti, haideti sa pornim colind peste mari...
Sa facem un arhipelag albastru, purtat intre cer si pamant, pe ape de smarald si vant de libertate.

Revedere

...
foto


Mi-a sosit Zburatorul.

Nu mai deschisesem poarta demult. De atata timp, ca uitasem sunetul acela, scartait dar mandru, care anunta deschiderea...
Fusese plecat atata vreme, ca pletele i se umplusera de colb si negrul lor noptat avea argint spre tample.

Dar ochii, luciosi ca soarele, radeau si cautau prin poteca flori pe care nu le mai vazuse. Unele noi...

Mi-a zis ca stia ca o sa fac la fel ca Ileana, sadind margaritare pentru Fat-Frumos din Lacrima si udandu-le cu apele sarate ale ochilor.
I-am spus ca nu, n-am plans, caci eu, spre deosebire de Ileana, stiam ca va veni, cam asa, pe la sapte seara, cand e gata ceaiul...

Trecuse vreme de cand fuseseram sa vedem ce mai fac puii de urs, si veverita, si cerbul cu caprioara lui, si mama broastelor verzi din iaz...

Uitasem cararea spre padure... Nu mi-ar fi fost frica sa umblu noaptea, caci luna imi e lumina noptilor mele, dar toate animalele ne stiau de doi...

Plecase sa gaseasca o comoara, si atat de mult il arsese cautarea ca nu putuse lupta cu ea. Ca si cum viata i-ar fi fost cusuta pe harta aceea, atat de misterioasa, atat de vrajitoare...

Pun pe masuta canile cu ceai cald si painea cu unt si miere. Asta ii place. Oricum, doar asta am in casa... Astept sa guste si sa se aseze linistea intre noi, mai densa, mai clara. Incet, se desface nodul pe care il tine infasurat in piept si zice primele vorbe:

- Bun ceai... Indulcit cu miere. Miere de salcam...

Sorb si eu putin si astept caldura sa inceapa a lucra. Doar n-o sa intreb, asa, asa cum imi vine, cu toata inima pe buze: "Ai gasit?" Nu, trebuie sa astept... Dupa atata timp, ce mai conteaza un ceas sau doua? Acesta este timpul tacerii lui... Ea, tacerea, se zbate sa mai ramana, se lupta cu caldura casei si cu aroma ceaiului. In cele din urma, va ceda...

- Am ajuns in munti. (Tacerea se tine inca de gatul lui, cam tremuranda, dar se tine...) Aveau acolo niste oameni o stana. Am stat cu ei si am invatat viata muntelui. Cum sa trec prin vara si iarna la fel... Parea ca nu se va misca nimic, nimic nou nu va fi, dar... (Tacerea se simte incoltita de cladura care se face intre noi. Se micsoreaza si se strange in gulerul camasii) A venit Batranul care m-a luat cu el mai departe. Am mers mult si am ajuns la mare. Acolo, linistea. Am invatat linistea. Sa vezi ce viata e in ea! (Tacerea se sufoca de entuziasmul lui).
Pe urma am avut si o nastere. O femeie de pescar se chinuia sa nasca, iar eu si Batranul am ajutat-o. Doamne, ce ochi are viata nou-nascuta! Pe urma am fost pe mare cu barcile, mai multi. Am petrecut zile si nopti in larg. Sa vezi... (O zaresc cum se strecoara in jos, pe sub bratul care se misca aratand cum vasleste...O vad lasata pe podea; nehotarata mai e!) Sa vezi ce inseamna sa treci prin furtuna! N-as fi crezut ca imi poate fi asa de frica, si cu toate astea sa trec prin ea, impreuna cu oamenii aia... Mi-au spus ca si lor le fusese tare frica, dar ca trebuiau sa tina barca pe apa... Aaa, si a mai fost ceva! Intr-o noapte Batranul a murit. S-a asezat pe o stanca si a adormit. La ziua l-a gasit femeia lui, asa, cu fata spre mare. L-am pus in barca, asa a fost vorba lui de mai demult. Ca el e om din mare si ca asa ramane, si "dupa"...
Si sa mai vezi...

Ma uit la fata asta care mi-a fost nelipsita in vise. Acum e aici si povesteste, si eu beau ceai si ma uit... Galbena la fata, tremuranda, mica, Tacerea s-a strecurat spre usa. Ma uit fix la ea si ma vede. Tresare. Parca am sagetat-o in inima. Oh, asta si voiam! Se strecoara iute pe usa care statuse deschisa, uitata de mine in nebunia revederii, si o vad departandu-se pe poteca...

Ma intorc sa il privesc. Cu fata incalzita de vorbe, cu zambetul de poveste desfacuta din sacul adus de departe, imi lasa in sfarsit asteptarea sa se potoleasca:
- Am gasit...

Respir pe varful respirului, cu ochii pe buzele deschise in incantarea descoperirii.

"Ce?" as vrea sa tip... Pot inca, pot sa nu o fac.

Se ridica si lasa cana pe masuta. Rade din ochi, asa cum stie ca ii sta bine... Intinde pumnul si deschide palma.
Nu vad nimic in palma. Ridic ochii intrebatoare.
Rade de-a dreptul, si ma lasa sa ma invartesc toata in mine, incercand sa dezleg misterul...
Incet imi ia palma dreapta si mi-o aseaza peste a lui. Inchide apoi usor degetele peste ale mele. Simt inima coborata in palma...

Oftez si ma uit iar in ochii cei luciosi.

- Cand mergem sa vedem padurea?

Fire de nisip

...

Ma uit in clepsidra asta mica. Are nisip de langa Iordan. De oriune ar fi, tot mica este... Tot nisipul lumii nu poate sta inauntru. Nici Timpul.
Stii ca daca le dai drumul, unele fire pot fi duse de vant inapoi in tara lor? In Tara Timpului, nu langa apa Iordanului... Odata intrate in capcana de sticla, ele sunt fire de timp.

Cum tii timpul in loc? Daca te-ai gandit sa dai curgerea lui pe mana clepsidrei, te-ai pacalit pe veci. Poti tine clepsidra culcata. Timpul-nisip se-aseaza de o parte si de alta, iar mijlocul ramane gol. Poate un fir sa ramana prins acolo, intre... Clipa de fata, asta cand scriu, exact cand scriu a si zburat... Intre "inainte" si "dupa", golul... Probabil acolo salasluiesc Tineretea-Fara-Batranete si Viata-Fara-De-Moarte.

In asta vreau sa intru, sa stau cu tine, asa, in dulceata lui impreuna...
Ce zici, esti gata sa pasim in "acum"?

A trai dinauntru...

...
foto


Azi am avut o dimineata de minune.

Un mers prin palma lui Dumnezeu.

Simplu, asa, ca duminica dimineata, am fost la cumparaturi. De multa vreme astea sunt un prilej de trait linistea intr-un fel aparte. O liniste densa, palpabila, cu mici zone de rarefiere sau de densitate mai mare, liniste prin care merg, vorbesc putin, privesc mult si mai ales ma hranesc cu viul de peste tot.

Parcul pe care il strabat este Tara Minunilor si eu sunt Alice, care nu alearga dupa nici un iepure. Tot e de o frumusete coplesitoare si eu sunt fir de nisip in asta, cu o mare gura cascata, privind de undeva, de jus de tot, marele vartej...

Mi-am amintit de o postare mai veche a mea, pe un forum, acum vreo trei ani, cand erau deja trei ani de la primul "satori"...


A trai dinauntru...


CONSTANTIN NOICA:

"Oamenii sunt sub, cu, langa (insotitori ai altora) pentru, inaintea, indaratul, fara, peste (cu cate un complex de superioritate), fata de si, fireste, in.

Trebuie trecuti întru... "

Mai spune, in alta parte, despre a trai inauntru...
Doamne, omul asta STIA...


Nu stiu cum simtiti asta... Aceasta trecere dincolo de cu, langa, peste, sub, fata de...
Dar stiu cum simt eu... Este fantastic, de ne-exprimat in cuvinte, acest a trai inauntru.
Cand mi s-a intamplat prima oara sa simt dinauntru, a fost ca o re-nastere...Si a fost fara vreun efort sau merit personal, a fost un dar...


Este o Stare. Si o miscare, in acelasi timp, o umblare prin aceasta lume, fara a fi a ei... A venit ca o minune, dupa ce, traind pe “planseta de surfing” a unui entuziasm debordant, vreme de jumatate de an, am tot cerut si intrebat : Doamne, cum sa traiesc cu asta ?
(Dupa o experienta minunata de “trezire”, un soi de “satori”, mi s-a schimbat tot...) Eram un soi de alien intr-o lume altfel...
Blanda asezare din nou in forma, a fost ca si cum cineva se afla inauntru, in acest trup, si umbla prin lume…
Atunci am inteles ceva din zicea Jasmuheen prin “Cel care ne respira” …

Si pe urma am citit in Noica despre a trai inauntru, despre a trece oamenii inauntru…

E o minune de fiecare clipa, si atingerea vietii cuiva, astfel incat sa treaca inauntru, e minunea facuta de Cel care ne respira, in forme din cele mai neasteptate: privind un nor, o floare, un suras, citind un rand undeva, atingerea fizica, muzica, (mai ales muzica, Doamne!... – sunt pluri-versuri “atinse instant” prin armoniile muzicii), si cate altele…

De multe ori, a trai inauntru pare dificil, cand “te trage” “in afara” ceva din “aceasta lume” … Dar odata prinsa miscarea interioara, nu mai exista cale de intoarcere…
Si mai mult, ajungi sa traiesti “dinauntru”, caci te umpli atat de mult de pacea si bucuria aceea, plina de forta si blandetea Iubirii, incat “dai pe dinafara”, si, in plus, devii doar “un vortex”, o curgere, o poarta spre “in afara”…

Si atunci, dispare “inauntru-in afara”, se face doar o plimbare prin “aici”, si… e bine…

Puteti doar sa incercati a imi ierta aceasta diversiune filosofica… dar, ce sa-i faci, nu pot, nu vreau sa opresc aceasta curgere a “inspirului”, a lui “in Spiritum”…

Va doresc usoara si blanda traire dinauntru spre bucuria intregii acestei lumi...