Cantec pentru Foc

...
Imi amintesc de imaginea asta.

In jurul focului, pe insula Amantani, pe lacul Titicaca.

Nu stiam ce faceam... In cerc, noi cantam focului. Wilkanina...
Acolo intrasem in alta lume. In aceeasi lume in care paseam cand eram copil. Cand facem focul, la tara, si il pazeam mult timp in noapte. Nu voiam sa-l las sa se stinga. Imi placea la nebunie sa il privesc. Acolo, in flacari, era o lume, erau povesti, era un mister care ma tragea in el. Ceasuri intregi priveam si nu ma saturam. Ma intrebau cate unii: "Ce faci"? "Stau la foc." Si stateam... Pana la ziua as fi stat.
Ani de zile am iubit focul, focurile de tabara, unde spuneam povesti si cantam in cerc, in jurul lui.

Anul acesta am primit pe la Foc multe daruri. M-a dus in alte lumi, in care mi-am vazut fete si masti, cinstit si fara frica. Darurile lui sunt nepretuite. Focul e viu, vorbeste, transmite, iubeste. In lumina lui ne pierdem de noi insine, spre a ne regasi pe noi in Sine...
Focul arde si ne curata de ce nu e cu adevarat al nostru. De ce nu suntem noi. Istorii personale ce nu le mai dorim purta, scenarii care ne tin cu ghiulele la picioare - prizonieri ai propriilor iluzii -, masti, falsuri, rani si tristeti. Toate le primeste, le arde si le transforma in instrumente de putere. Aducandu-ne pe noi in fata noastra, curati si luminati, asa cum am fost zamisiti dintai...

Povestea asta, a lui Victor Sanchez mi-a placut enorm. Imi povesteste si
de Foc, si de Cantaret.

Trag perdeaua si dezvalui aici un pic din magie:

"Imi aduc aminte de foc. Desi nu ma uit la el, ii percep cu claritate lumina si caldura. Ma aflu cam la doisprezece metri distanta, insa lumina si caldura lui ajung la mine cu usurinta. Ii multumesc. [...] O, Bunicule Foc! Esti cel mai batran, cel mai intelept si cel mai puternic dintre puterile lumii! Ce maestru sau guru ar putea concura cu asemenea puteri!
Pentru o lunga perioada de timp nu gandesc - doar simt si vad.
Fara ganduri, fara cuvinte, il vad pe Tatewari (Focul) cum sustine lumea cu puterea sa. Imi dau seama ca se afla si in interiorul meu, al tuturor. Cum este posibil sa traim, fara sa percepem Lumina ce suntem? Puterea care locuieste in fiecare dintre noi! Ne irosim atat de mult in cautarea a ceea ce se afla mereu in interiorul nostru. Inteleg de ce fratii mei wirrarika isi petrec atat de mult timp contempland focul. La un moment dat imi dau seama ca am inceput sa cant. Cand s-a intamplat asta? Am senzatia ca incepusem de ceva timp, desi nu am folosit controlul sau vointa, pe care l-e as folosi in mod normal. Aceasta este ora nagualului, iar ego-ul meu nu detine controlul. Mai mult, nici macar nu se afla aici! Imi aud cantecul, nu stiu de unde vine, dar imi place foarte mult. Este un cantec care vorbeste despre Bunicul Foc, dar nu sunt eu cel care il compun,. Este un dar de la Tatewari, pe care il pot lua cu mine, sa-l cant cand sunt trist sau cand simt nevoia sa-l cant. Cantecul imi inunda corpul. Inunda totul, in interior si in exterior, ca o caldura care incepe din piept si se extinde in tot corpul. Nu gura este cea care canta, nici gatul. Cant cu intregul corp energetic - si mai mult, cel care canta nu este cel pe care il cunosc ca fiind "eu", ci mai degraba energia din care sunt compus! "Darul" continua timp de mai bine de o ora. Iti multumesc, Bunicule![...]
Ma cufundasem atat de mult in aceasta experienta, incat nu m-am gandit la ceilalti. [...] ... imi dau seama ca nu am derajant pe nimeni. Acesti oameni raman la distanta, calatorind pe aripile perceptiei. Langa foc se afla Rene si unul dintre indieni, care ii canta focului. Constientizez ca ii canta in spaniola. Incerc sa aud ce-i canta.... Ii canta cantecul "meu"! Nu stiu daca l-a auzit de la mine sau daca Tatewari l-a predat si lui, dar sunt foarte fericit sa-l aud cantat de un wirrarika.
Dupa aceea se lasa din nou tacere."

(Victor Sanchez - "Toltecii noului mileniu")
.

Buenas noches, amigos!

...
Buenas noches...

Yo me voy a bailar!

Sa aveti vise de mare efect special, cu bunatati si muuuuziccca!

Something special pentru toti...

Asta



si asta

http://www.youtube.com/watch?v=A6p1r56erjg

(din pacate embeddingul e "disabled"... dar serviti-va direct din sticla youtube)
.

Asteptare...

Cand te atinge aripa Spiritului, nu misca... Stai asa si respira. E fara pret clipa aia. Toate care se contin acolo, in Atingere.

In trairea aceea, cantaretii isi schimba fetele. Ies din chipurile lor din zi si din noapte. Lacrimile curg pe obraji, caci prea plinul e prea plin...
Trupul - prea mic sa cuprinda, chiar daca fiorii scurg in pamant simtirea aia...
E spulberat in toate zarile... Nu-l mai simti. Esti doar Inima. Bataie, fluturare pe varf ...
Si piept deschis, gat deschis, gura deschisa prin care curge cantarea...

O vreme, tristetea coborarii a fost cunoscuta. O vreme...
Pe urma, gustul acela al trecerii ne invata ca nu e tristete, ci doar rispirea si zborul de dupa. De dupa Culme. Si ca oricum orice Culme e doar un fir de nisip la poalele altei Culmi...

Cantecul si dansul tin zile si nopti intregi... Inainte-inapoi, se leagana dansatorii, un singur trup, o spirala respirand inauntru-in afara...

Sunt pe margine si astept risipirea. Atunci o sa intru si eu in spirala Dansatorilor. Nu ma grabesc. Cel Ce Face, singurul care face, va hotari clipa.
Pe margine inca, respir si invat cantecul.
Doamne, ce minune!
.

Chiul total

...
Azi nu am fost la ora de dans. Ajungeam oricum pe la sfarsit, si mai veneau si unii sa filmeze... Yo sunt la marele inceput, n-am inca ce filma :)) Asa ca am lasat sa se duca ora aia de acolo, am venit acasa mai devreme si mi-am scos o selectie tare. Tare placuta mie.
Printre ele, o captura din ultimele zile.
Aleks Syntek - Historias de Danzon y de Arrabal

Azi e o zi frumoasa. Mi-am aranjat-o pana la urma ca sa-mi placa, si chiar a iesit mai bine decat ma asteptam. Ascult muzica, dansez si ma simt ca pe plaja, si asta la ora... cat e? Ei, o ora din noapte, si ea, acolo. Oricum, azi rad de trecerea timpului. Ca si el atata radeeeee...

Musica, "feel good" si bine non-alcoolic (are cantecul destul alcool), gratis, de la Mama Natura. Celor care or sa zica alea cu "prostii, nu se poate sa te simti bine asa, din nimic", le zic dinainte ca le urez nimic din asta si inca pe deasupra, la fel de gratis si bun si cu nemiluita. La o distanta de buton sau tasta, musica es completa y maravillosa...

Aleks Syntek - Historias de Danzon y de Arrabal

Hay historias que son de danzon y de arrabal,
Hay placeres que embriagan y saben a traición
En los tugurios todos los amantes
Bailan en la oscuridad.
Y en los rincones son las seducciones
Una danza de esquicita debilidad.

Hay historias de barrios y bailes de salón,
Hay pecados que dejan marcado el corazón
De rodillas mordiendo los tacones
Y en la boca lleva el alcohol.
La lujuria y la alucinación
Me hacen perder el control.

Cuando el diablo me quiera llevar
Y la muerte este rodando cerca,
Cuando mi alma tenga que entregar
Historias de danzon y arrabal

Condenado por las tentaciones,
Cuando ya no tenga a quien amar
Historias de danzon y arrabal.
Hay pasiones que viven lucen de burdel
Hay amores que dejan heridas en la piel
En los suburbios todas las parejas
Tienen algo de ocultar

La lujuria y la alucinación
Me hacen perder la razón

Cuando el diablo me quiera llevar
Y la muerte este rondando cerca
Cuando mi alma tenga que entregar
Historias de danzon y arrabal.
Cuando el diablo me quiera llevar
Condenado por la tentaciones,
Cuando ya no tengo a quien amar
Historia de danzon y arrabal.

Cu lopatica si galetusa

Nu am cine stie ce unelte. O lopatica si o galetusa.
Erau uitate de plaja. Aia pe care fusesem intr-o toamna, prin octombrie. De multe ori, in multe locuri, ajungeam prea tarziu... Se terminase sezonul, dar eu imi dorisem marea, anul ala, si ma sufocam daca nu o vedeam. Nu puteam fara ea. (De fapt, asta e primul an in care rezist, fara mare. Semn ca intr-adevar, incep sa pot si eu ceva).
Anul ala facusem un drum pe plaja si gasisem, ingropate in nisip, o galetusa de plastic, cu o lopatica. Le-am luat si le-am scuturat de nisip, nu prea tare, caci imi place sa am nisipul acasa, prin buzunare, pe undeva prin sac, pana la anul, cand o sa am alt nisip...
Le-am adus acasa si le-am pus bine, pe un raft, dupa ce tot drumul ma gandisem la copilul care se jucase atat de mult incat putuse si sa le lase acolo...
Hmmm... copil satul de joaca... Asa ceva nu cred sa fie. Mi-am spus pe urma ca precis le lasase acolo ca sa vina si la anul.

Le-am pus, un pic vinovata, pe un raft, consolandu-ma cu ideea ca oricum au fost un dar pentru mine si multumind pentru asta micutului donator necunoscut.
Si le-am lasat acolo pana de curand. Zilele astea le-am scos, fiindca m-am apucat de construit si mi-s bune niste unelte.
Lopatica e mica, de plastic, rosie. Galetusa e galbena, cu dungi albastrii. Mica si pentru un castel de nisip. Dar pot pune mai multe gramezi, una peste alta, si pot aduce si apa cu ea, chiar daca tre' sa fac multe drumuri...
Pot face multe.
O sa fac insa altceva.
Orice e posibil, pentru un copil. M-a invatat Raducu, in timp ce am mers in masina parintilor lui, spre Breaza. Raducu facea tocanita pentru toata familia. La doi ani, stie ce trebuie sa puna, sa fie mancarea buna (Noroc cu el, eu sunt antitalent...). Punea de toate intr-o oala uriasa, invizibila. Cum le punea? Cu degetelele lipite, adunand in varful lor de toate: ceapa (tocata bine pe invizibilul tocator, cu invizibilul cutit), ardei, suc de rosii, tot ce mai voiau ceilalti sa puna si era pregatit instant de el.
Bineinteles ca toti am mancat, din invizibile farfurii. Si am simtit o foarte vizibila bucurie, am ras vizibil si audibil, si am promis ca mai mancam mancarea asta buna facuta de Raducu.

Acum, cu lopatica si galetusa foarte vizibile, ma apuc de construit. Una din variantele de drum. Ma folosesc de unelte spre a-mi scoate si aseza bine in fata ochilor cateva proiecte, ascunse mai demult sub straturile de "imposibil". Mai pun si niste hartie si pix, cateva idei, multe imagini si ingredientul secret, adus cu minte din munti: pasitul pe poteca invizibila, care se face vizibila pe masura ce inaintezi, cu curaj... Cum se face asta? Intai faci un pas...
.

Calauza

...

foto

Despre femeia asta auzise multe. Toate se bateau cap in cap...
"E tanara si frumoasa. Supla, gratioasa, cu par negru si lung. O sa te priveasca asa, adanc, o sa te gaureasca pur si simplu cu ochii aia verzi ai ei."
"Ba sunt castanii, alunii as zice. Si parul e ca spicul copt. Maruntica si usoara, te duce pe orice carare de munte si merge de parca nu atinge pamantul".
"Da de unde! E destul de inalta, vanjoasa as zice, si pasul e apasat, dar si sprinten. Si are parul carunt, si ochii-s ca cerul."

Nu mai statuse sa asculte povestile, ca nu mai intelegea nimic.
Don Manuel ii spusese doar sa caute o femeie. "De fapt, o sa te caute ea pe tine, o sa vina cand vei incepe sa o cauti. Ea stie unde esti si cand sa vina. Tu doar tine-te de drum."
Si uite ca era pe drum de mai mult de o saptamana. Nu prea mai avea de mancare in traista si frigul inconjurase muntele pana sus.
Drumul il purta singur, trecuse de vale si acum urca, destul de bland, dar peste multe curgeri de apa. Isi udase des incaltailre si cele de schimb se uscau din ce in ce mai greu. Frigul se lasa mai apasat in fiece dimineata si noptile se lungeau, cu cer senin si stele coborand pana aproape de umar.
Stia ca asta e ultima cabana, pana in varf. Profita de caldura incaperii in care se inghesuisera multi calatori. Cei mai multi strabateau muntele dinspre un sat spre altul. Satele erau de fapt risipiri de case, ascunse de palcurile de copaci inalti si de brazi. Multele fire de apa faceau pamantul darnic pana si aici, catre varf, si lumina soarelui mangaia multe gradini. Facute indraznet in terase, pe munte.

Calatorul ramase tacut la masa lui micuta, intr-un colt al odaii, sorbind din ceaiul fierbinte, in care strecurase cativa picuri de rom. "Cald peste cald", cum ii placea sa zica si sa guste. Trase de cana aceea o vreme, apoi se ridica incet, lasa pe masuta cativa banuti si iesi in drum.
Dimineata asta se arata blanda si parea mai fara vant. Stia ca pe stanci poate fi ceva vijelie. Pregati haina groasa peste tolba si porni cu pas hotarat. Oricum, stia ca in munte vreme se schimba cand vrea, si ca vointa ei e mai mare ca a lui...
Peste cateva trecerei de apa se opri. Cararea se ingustase si se facuse pietroasa, cu multe si colturoase bucati de stanca infipte ca niste trepte pe dupa ridicaturile mari, pline de muschi, asemeni unor cocoase iesite pe langa brazii inalti ai padurii.
Se scotoci in traista si cauta mica butelca, sa-si mai stinga setea. O ridica lipita de buze si, cu capul pe spate, bau, privind cerul albastru curat-curat... Clipi si culese sclipirile soarelui intre gene. Inghiti apa si inghiti si raza, asa cum il invatase Don Manuel.
"Soarele... prinde-l in ochi sau in lumina din crestetul capului si soarbe-l adanc, pana in pantece. Oamenii au uitat sa soarba lumina soarelui. Calca pe ea, se infasoara in ea, si de cele mai multe ori nu o vad. Umple-te in pantec, sa-ti dea tarie. In cap, sa-ti lumineze mintea. In inima, sa sporeasca simtirea."
- Mai ai un strop si pentru mine?
Glasul sunase limpede, ca o apa.
Se intoarse. Femeia era acolo si il privea. Era inalta, subtire, in haine cafenii din panza groasa brodata cu margele rosii, negre si albe. Fata arsa de soare. Ochii negri luceau, prinzand in plin si trimitand drept spre el lumina solara. Zambea si il privea, dreapta, respirand usor sub pieptarul incheiat in snururi si cu marginile taiate in multe fasii subtiri de tesatura.
Ii intinse butelca. Ea o lua, bau cu capul pe spate, cu ochii in soare, ca si el. Il privi apoi, in timp se isi stergea buzele cu palma.
- Mai e un sfert de ceas pana la varf. Mergi mai departe sau stam aici, pe piatra?
Intelese in clipa ca ea era femeia pe care o cauta, si care il gasise in munte.
- Mergem.
Ea se intoarse si puse piciorul pe stanca, saltandu-se in el, usoara. Pe urma celalalt, mai sus, strecurat iute printre doua pietre. Pasi pe urmele ei.
Mersera in tacere, cu pasi marunti, cautand calea printre tufele crescute in voia lor intre pietrele asezate de cei ce facusera si ei drumul, candva.
Nu era un sfert de ceas. Mult mai mult trecuse cat umbrele lor tot mangaiau cate o piatra, cate un trunchi. Crezu ca o sa fie iar o poveste lunga, si tocmai cand simtea oboseala taind dureros inspre glezne, ea se opri. Se opri si el, de parca un fir de nevazut papusar le legase miscarea. O vazu din spate, cum ridica bratele in cruce si apoi le apropie in fata. Ramasera asa, respirand si mirosind tacerea muntelui, in aerul rece, in lumina curgandu-le pe crestet. Apoi ea facu un pas si disparu. Surprins, omul se repezi pe urmele ei, pasind pe varf aproape fara sa vada unde calca. Si atunci vazu.
Varful era un platou mic, rotund, strajuit de pietre colturoase pe margini. Aproape de mijloc se inalta un brad, pierzandu-se in cer. Langa el, o piatra mare, alba. Asezata pe o margine a pietrei, femeia statea si privea in zare. Privi si el. De aici puteai vedea de jur imprejur ceilalti munti, celelalte creste, cu cararile micute, ca niste fire nisipii, printre varfuri de brazi asezate unul un altul, dese si spicate in nuante felurite de verde.
Ea se intoarse, isi dadu la o parte coada lunga, neagra, impletita frumos, si-l privi din umbra mareului brad. Se apropie si vazu cum femeia pusese palmele pe piatra. Atinse si el si simti caldura aceea, adunata de-a lungul primelor ceasuri ale diminetii. Femeia ii prinse cu blandete palmele si i le intoarse cu fata in sus, pe piatra alba. Il privi lung, si el lasa firul acela sa-i umble pana in inima. Venise sa afle si avea sa afle, fara a se ascunde. Simti cum ea il scotoceste adanc, alunecand in cutele inimii, si mai ... Ii venea sa inchida ochii si sa se lase cu obrazul pe piatra, dar ea il tinea acolo, agatat in privirea aceea blanda, cautand in ochiul lui stang.
Simti degetul femeii in palma. Se uita si lasa privirea sa urmeze miscarea aceea. Firul miscarii se continua pe zbarciturile pietrei, mergand, ocolind, facandu-se iara una cu rosaturile alea, ca niste rauri in mininatura. Privind degetul, vedea... Cum este el in lume, in feluri diferite, cum vorbeste, ce face... Cum trece iuresul anilor, si imbraca haine de orasean sau de satean... Cum face focul in noapte, cum conduce o masina albastra pe o sosea pe malul marii, cum are o casa, cum n-are si e doar pe drum, cum face, cum des-face... Isi vazu viitorul, in felurite ipostaze. Filme diferite, cu el drept personaj principal. Adulmeca putin doar, caci totul era prea repede ca sa poata patrunde gustul fiecaruia. Toate ajungeau in acelasi loc, in poarta aia pe care o stia deja.
Miscarea se opri si vazul iar albul pietrei. Nu era nimic acolo, doar palma lui si degetul femeii, pe piatra.
Soarele batu orbitor pe intinderea neteda si alba si deodata, in sclipirea aia, se facu brusc o scanteie si un fir de fum umbri fata pietrei, lasandu-si cenusa peste alb.
Femeia il privi. Apoi isi trecu palma peste stanca, facand sa se stearga urma arsurii solare.
- Acum stii. Stii ce ai putea fi. Dar asta-i doar o farama. Ce vrei? Doar atat?
El ramase privind albul curat, sters, ca si cum n-ar fi fost umbra.
Ridica mana calda a femeii si o apropie de buze. Ea se uita la el, oarecum mirata.
Sarutand mana aceea mirosind a foc si a piatra, alese sa stearga tot si sa iasa in lume, nou, ca si cum nu ar sti.
Ea zambi si lasa mana calda sa coboare pe umarul calatorului.
- Bine faci. Drumurile sunt multe si-i pacat sa stai doar intr-unul. Cauta cu inima si vei gasi cand sa sari dintr-unul in altul. Mergi linistit. Linistea ta va asterne cararea sub pasi, chiar si acolo unde pare a se pierde in vazduh.
Ramasera acolo, privind ridicarea soarelui in inaltime. Era miezul zilei si parea sa fi trecut o zi intreaga.

Oricum, drumul nu parea sa se grabeasca...
Nici calatorii.

Leapsa noua - de la Leo

...

glitter-graphics.com

Leapsa de la Leo, 
care a primit-o de la Iguana 

Ma joc si eu un pic, chiar am chef de joaca...



Sunt…   Aici n-am ce completa. Ca e tot. Asta e "activitatea" mea de baza: Sunt. In cel fel imi trazneste, suna, vine, pleaca... Si e "cam" tot...

As vrea... o casuta in deal. O sa fie.

Păstrez… multe bucurii.

Mi-as fi dorit… Nnnnu. Imi doresc. Acum, mai mult timp pentru bunatati.

Nu îmi place… sa imi pierd viata cu prostii: amaraciuni, tristeti, vaicareli, barfe, cine-care-ce-cum-cat, carcoteli, purcelarisme, chestii de-astea... Daca se darama caruta, pun umaru',  da' nu dau cu gura...

Mă tem de… durerea fizica.

E obligatoriu… Nnnu. N-avem. "Obligatoriu" e deleted.

Aud… multe. Inima Mamei Pamant. Povestile focului. Soapta vantului, a marii, a copacilor. Plansetele nespuse si uneori gandurile oamenilor. Cantecul marii, al pasarilor. Muzica. Respiratia. Aia de peste tot. Si cand sunt mai treaza, mai atenta, vocea inimii mele. 

Îmi pare rău… de timpul pierdut in neatentie.

Îmi plac… multe. Toate, adunate in aceasta minune care este Viata.

Nu sunt... ce cred. Ci mult mai mult. Habar n-am cat...

Dansez… mai tot timpul. Si cand nu se vede. E in sange si in respir. E miscarea lumii, e curgerea vietii, nu pot sa nu fiu in curgerea asta.

Cânt… in timp ce dansez. Chiar daca  nu se aude tot timpul. Uneori la birou ori pe strada. Dar acasa, mai ales, umplu spatiul... Si mai prind cate o scena...

Niciodată… Nici p-asta nu-l mai am. Il declar nul si pe el.

Plâng când privesc… minunile lumii. Si plansetele ei. Si moartea copacilor si a florilor. (Oamenii sunt in trecere... Cu ei o sa ma mai intalnesc si dupa...) 

Nu îmi place de mine pentru că… A, nu. Aici, acum, nu mai zic asta. Abia am reusit si yo sa imi placa de mine. Delete "nu imi place".

Sunt confuză… chiar zilele astea.Tocmai am trecut prin alt foc. Am ars si trecut si posibile variante de viitor. Ca sa las tot posibilul sa fie posibil. Invat iar viata. Sunt la mersul de-a busilea. Invat iar lumea. Mi-e cam greu, dar al naibii de distractiv. Si incep sa simt si gustul zborului vulturului... Normal ca nu mai stiu jos-sus, alea-alea...

Am nevoie de… nici asta nu mai e valabila. Am placeri, nu nevoi. Poate doar ceva de-alea primare (zicea Leo ceva, de pipi... cam astea raman. Cand am nevoie, ma duc si fac)

Ar trebui… Ha! Si asta-i mort si ingropat. Cu mare pompa. Ingropaciune festiva, zilele trecute. A murit "trebuie" pentru un sat intreg. Si facuram foc, sa celebram asta.


Nu prea iau si dau lepse. Daca isi doreste cineva sa se joace, simtiti-va liberi sa preluati si sa va jucati! 
.

MUUUSICAAAAA

...

Update: Cantecul de seara

FONSECA - VENGO A HABLAR

No hablo de mi parte por dos vengo a hablar
Yo traigo un recuerdo dificil cantar
Vengo de otras tierres no puedo explicar
Alla donde siempre encuentran su lugar

Tesoros de tiempo yo quiero encontrar
Caprichos baratos que siempre se van
Y viene subiendo el amor de verdad.
Corazon de fuego en ti puedo confiar.

No hablo de mi parte por dos vengo a hablar
Yo traigo un recuerdo dificil cantar
Vengo de otras tierres no puedo explicar
Alla donde siempre encuentran su lugar.

Corazon de fuego...

Hhhh-eeeeiii... Ce sa-i faci...

Habla por dos, mi amigo, habla por dos...

Florile diminetii. Azur, azur azuuuuur! Albastrul asta intra cel mai repede in sange, mai repede ca vinul...
Ma urca in cer.

Dar inca mai repede ma urca muzica.
De aia atingerea ei, atat de puternica pentru mine, o caut si o gust cat pot de mult, lasand sa-mi deschida ziua, sa mi-o curga si sa ma treaca apoi in noapte.

Muzica se misca inauntru si face loc suflarii unei noi zile. Ritmurile bat in fiecare celula si cladesc repede-repede focul unei minunate stari de bine.

Autobuzul se taraste in trafic, se opreste la stop, mai gafaie un pic pe deal ori se stramba la vale, dar inainteaza...
Muzica, peste tot... Ha, ce fain e!
Ajungem la metrou. Aici, schimb "linia" si pun muzica "din dotare". Alborada. Muzica din Peru, aia in limba quechua...
Love Mountain, Tatanka, Puyumuyumuwan (mai tii minte, Cata, muzica din masina? aia cu puiu'? ). Singurul cantec invatat de mine inainte sa merg in Peru. Tocmai pe ala s-a gasit Alanna sa vrea sa ne invete... Da' yo il stiam deja. Muzica mea "de acasa".
Ies din metrou. Iar, autobuz. Iar, musica de musica... Ayyyy, Corazon espinadoooo!
Si iar Amr Diab, cu Habibi. Desigur, nu pot sa ma desfasor in autobuz. Nu ca n-am curaj, da' n-am salul cu banuti... Talent inca n-am, dar am pofta teribila si ma simt bine in pielea mea. Obiectiv atins dupa mult mai mult de douazeci de ani.

Ajung in fine la birou. Inca am castile in urechi. Inca "I feel good! Ta-na-na-na-na-naaaa!
Oah! I feel good e ceva criminal de tot! Se uita iar toti la mine. Figuri sterse, lipite de tastaturi, tremura sub lucrari...
- A sunat X, a tipat Y, Z vrea asta ieri...
Ayy, Dios mio, ce bine c-am scapat de nebunia asta! De a crede toate tampeniile astea...
Mereu e ceva care TREBUIE IERI.
No. Noo-nooo. I feeel goood!
Pentru ca yo puteam sa mor in autobuz. Ori in pat. Ori pe veceu. Ce conteaza unde? Dar acum, cat sunt vie, sunt in AZI.
Azi ma simt bine si de asta sunt sigura ca am sa ma tin toata ziua. Fara "bugs" in cap. N-am de ce. Si daca as fi murit, toate se vor fi facut si fara mine. Mereu e ceva care TREBUIE IERI.
No. Si unul si altul - si trebuie si ieri - sunt gata ingropate. Si am vazut de curand inca o inmormantare a lui trebuie. Cu plansete si zucium si urlete. Din partea lui. Omul scos de sub el s-a ridicat drept si inalt si merge iar. Cu mers nou-nout.

Ma asez in liniste si-mi las castile in geanta. Gentuta mea albastra si peruana, cu vulturul peste Machu Picchu. Parca aud un tipat, acolo, departe, in cercurile din inalt...

Mut vraful de hartii mai la stanga si deschid pc-ul. N-am acces la radio pe net, dar am muzica in sange. Bagata bine, adanc, celular (era sa zic celulitic - da, de fapt si asta e adevarat, celulitic, maica!) si ma rasucesc un pic stanga-dreapta, sa ma simt mai bine in piele.

Avem de lucru. Ok, le luam pe fiecare si le facem cu calm si bine. La urma urmei, cu buna dispozitie totul merge mai bine si chiar se face singur... Nu o data s-a facut.
Aleg ca azi sa lucrez cu placere.
In muzica.
.

Cantec pentru drum

...
foto

Plecase de mult pe drumul asta.
O oaza era, in viata de zi cu zi, pasul facut pe ciudata carare. O carare in care intra si iesea, de multe ori pe zi, ramanand aproape tot timpul, de-a lungul noptii.
Ce era si mai interesant la drum e ca el tinea minte. Da, ca si cum ar fi avut o minte a lui si-o tinea fixata acolo, infasurand ultima realizare, ultimul pas al celui sau celei care intrase in el, pasise si parcursese o bucata, apoi iesise spre a alerga iara in lumea Alta.

Drumul se obisnuise de ani de zile cu asta si se mai scutura el din cand in cand, facand-o pe furnica aceea de om, cea calatoare, sa ia o cotitura mai domoala sau mai stransa, sa urce sau sa coboare. De cateva ori se si rupsese drumul, facand calatorul sa se aplece si sa caute adanc, in el insusi, o punte, sa lege firul si sa mearga mai departe.
Intr-o zi insa drumetul acesta intrase iar pe carare si se asezase in mijlocul drumului, ramanand tacut. Mai facuse asta, cand obosea. Dar acum era dimineata, abia iesise soarele, sclipind vesel in baltile proaspat lasate de ploaia de cu seara...
Omul privise o vreme in zare, apoi inchisese ochii. Ramasese asa, nu se stie cat, caci pe drumul asta nu se masura timpul. Doar curgerea pasilor in lungul cararii. Apoi calatorul scotocise in pieptar si scosese ceva. Din pomii de pe margine, drumul clipi. Un fluier!
Da, un fluier frumos colorat, cu azur si galben, cu verde si trandafiriu si... Un fluier-curcubeu.

Si omul dusese fluierul la buze si incepuse a canta. La primele unduiri de cantec drumul tresarise. Fiori ii prinsesera pietrele, si firele de iarba de pe margini, pe urma frunzele pomilor incepusera sa imprastie sunetul, sa cante si ele, pline de freamat, prinse de o noua suflare, peste cea a vantului.
Cretiturile pamantului se ridicasera sa asculte apoi se lasasera in jos, sa duca spre miez, in adanc, cantarea plina de povesti. Erau acolo toate povestile drumului. Ale acestui calator, ale altora, ascultate de el in timp ce pasise ani in sir pe firul cel lung, strabatut de atatia altii inaintea lui. Omul stiuse asculta praful drumului si pietrele, si acum revarsa toate istoriile, dandu-le drumul, stergand toate umbrele celor ce trecusera, curatand cararea de tot si de toate.
Drumul simti cum i se usureaza povarata atator treceri. Si bucurii ale unora - putine, caci oamenii nu prea stiu a strange bucurii - si tristetile altora - mai ales pe astea le stiau pastra trecatorii.
Omul canta si facea limpezirea cararii, iar batranele pietre, martore mute ale atator furtuni - nu doar cele de-afara, ci mai ales dinauntrul calatorilor -, se scuturau de amintiri si se rasuceau in soare, cu fete curatate si lucitoare.
Firul de cantec se facuse asemeni bataii de toba si scutura tare drumul, aruncand in vazduh cenusi si nisipuri si lasand calea lina, curata si luminata.
Cararea se intorcea si se rasucea, scuturata, intinsa si iar indoita, pana ramase curata-curata...

Impreuna cu lumina soarelui, cantecul cobori catre zare si se domoli, facandu-se iar apa lina.
Drumul mai tremura o vreme, respirand din plin in noile lui cute, asezandu-se in albie noua si facandu-si noi ramuri indraznete in dreapta si-n stanga.
Cantaretul drumet opri fluierul si ramase in linistea ochilor inchisi. Linstea lui imbraca bland cararea.

Apoi omul se ridica, netezind un pic poala hainei, si privi inainte. Intre apele trandafirii ale apusului, soarele desena in capatul drumului un asternut de lumina.

Calatorul porni domol, stropind cu zambet cararea...
.

Primul vis. Trezirea.

...



Intinzand mana catre tarmul acela, cautand in nestire, am pipait drumul...
Cu mana si cu piciorul, cu pasul mic, foarte mic...
Nimic. Nu se simtea nimic.
De multa vreme nu mai vedeam, asa ca am pipait ani in sir...
Si ea, inima, tinea cautarea acolo, aprinsa, inca vie pe fir...
Catasera lacrimi s-o stinga, si furtunile mintii.
Si multe vanturi, lovind dinspre rasarit si apus, dinspre nord si din sud...
Batusera vanturi nebune si fugisem de ele
Si nu mai stiam ca pe cer sunt si soare si luna si stele...
Si o piatra din drum a iesit din pamant si m-a rasturnat. O data si inca o data...
M-am rostogolit pana la marginea lumii cea lunga si lata...
Si mai jos nu era... Nici mai sus...
Si loveau multe vanturi, dinspre nord si din sud, dinspre rasarit si apus...
Si in marginea lumii, agantandu-ma bine, m-am tinut cu toata puterea
Ramasa in sange si-n oase.
Foarte vie, durerea a zis: "Ce astepti? Da-ti drumul odata
Mai mult nu mai e de cazut. Ce-ai putea sa mai pierzi?"
Habar n-aveam ca facusem atunci, cu o mie de ani in urma, primul pas catre roata.
Ca acolo, sufland in marginea lumii, incepi sa deschizi ochii si sa vezi...
Am dat drumul, lasandu-ma lin, asteptand sa fie ceva.
Nu caderea, ca de cazut mai mult nu se putea.
Si au batut multe vanturi, dinspre rasarit si apus, dinspre nord si din sud...
Destramand toate cele ce nu erau ale mele...
Atunci am vazut iara cerul, cu soare si luna si stele.
Si in marginile unei lumi, care se destrama fir cu fir, mincinoasa,
Am stat pe pamant nevazut, doar simtit sub picioare.
Acolo s-a facut iar o zare,
Si lumina cea noua mi-a deschis spre vedere
Tot jurul din jur.
Pe varf de munte ma aflu, pe varf
Inaltime de azur si de aur si de trandafir. Lumini crescute una peste alta, una din alta.
Am inceput sa vad.
Nu mai conteaza inceput sau sfarsit.
Pot bate acum cat de tare vanturile dinspre sud si din nord, dinspre apus si din rasarit.
Intre firele primului vis sta ascunsa poteca. Indraznesc si-ncep sa pasesc.
Acum m-am trezit...
.

Plecat la vanatoare

...

Am plecat la vantoare de vise.
Invat sa le prind si sa le aduc de coada, de aripa, de cum o fi,
in lumea celor care inca nu stiu ca soarele lumineaza si noaptea.

Cand vin, povestesc despre zbor. Asta, primul, mai mic. Zbor de colibri.
Vulturul, data viitoare...

Ramaneti cu bine si nu uitati sa visati, tragand inspre voi fata inca nevazuta a lumii...


glitter-graphics.com

.

Apa de peste ocean

...
foto


Undeva pe drum, acolo, departe de tarm, intre apele oceanului, este un fir de apa dulce. Nimeni nu-l stie, nu-l vede, decat daca este insetat.

Daca nu esti insetat, nu cauti, nu-i asa?
Cum sa-ti treaca prin minte asa ceva? Ca in apa sarata a marii ar fi apa dulce...

Dar setea nu tine de minte. Arde si innebuneste, pana ce in desert insetatul incepe sa vada oaze.
Si in apa marii ce o vedea?
Daca el stie ca e doar apa sarata, o sa fie apa sarata.
Daca el vrea de tot de tot apa dulce, poate ca o va vedea. Va vedea firul ala, curgand pe suprafata unei ape miscand intre tarmuri. Daca va gusta, cu credinta, va fi apa dulce.

La fel de normal si firesc cum e mersul pe apa.
Cum, mersul pe apa nu e firesc? N-am stiut...

Nici Shimoda nu stia... Nici Dan. Care acum face inca salturi ca alea, pe acoperis, cum il invatase Socrate.

Eu plec, inauntrul meu peste ocean.
Nu mi-e teama.
Pentru ca devin, pe masura ce respir:

Princesa de las muñecas
Reina de este planeta
Tesoro del Atlántico
Mujer completa
Princesa de las muñecas
Reina de este planeta
La perla del Pacifico
Mujer completa


PS pentru cine are rabdare sa intre si sa vada linkul cu filmul facut dupa cartea lui Dan Millman, mai e acolo un dar minunat: POWDER
Bucurati-va!
.

Incepe zborul...

Cercul strabunilor s-a strans iarasi. De fapt, cercuri-cercuri, multe. Cercuri concentrice.
Cand i-am vazut prima oara, in Anzi, in decembrie, eram pe pamant, in Valea Sacra a Incasilor.



Nu aveam cum sa cad mai mult, eram deja pe pamant... Am simtit coplesirea aia, in fata maretiei. Sublimi, batranii nu erau toti batrani. Femei si barbati cu varste diferite. Unii tineri, altii foarte batrani, acoperiti cu raurile trecerii pe chipurile tacute. Imbracati in piei de animale sau haine tesute din panza, din lana, in impletituri ciudate sau in imbracaminte din ziua de azi... Privind la noi, oraseni din alta tara, pierduti de demult si regasiti aolo, in vale, intre cercurile de piatra...
Cu ochii inchisi, ii vedeam pe toti in stand in cercuri in jurul nostru, si tacerea aia era plina de nesfarsita, netramurita iubire... Si de Inaltime. Asta era, inaltime, intr-o tacere smerita in fata Nevazutului, in prezenta Duhului...

A doua oara a fost in februarie. Primul pas in noul drum, in care mi-am primit primele daruri. Regasirea puterii in adancimile grele ale celor mai mari rani, frici si slabiciuni.
Atingerea mainii celei care atinsese alte maini, care atinsesera altele, si tot asa, mergand pana departe, in vremuri pierdute in neant. Dar pastrate in transmiterea atingerii si a invatarii pasilor. A Caii Frumusetii.
In mica mea legaturica, in care imi stransesem marturiile despre treceri, primeam acolo, iara in cerc, trecand prin foc si lepadand o piele - pielea de sarpe - , alta vedere a lor. Strabunii, ramasi langa noi de atata timp, nevazuti, se faceau in fine vazuti si apoi auziti.

I-am auzit in iunie. Povestea lor, a celor de mai aproape, a strabunilor mei, din neamul dinspre mama si dinspre tata, vorbindu-mi si dandu-mi daruri nebanuite. Daruri de putere, iarasi. Intelegerea izvorului durerii lor, acelasi cu al meu, de ani de zile. Intelegerea izvorului temerilor lor, al fricilor si al atator repetate povesti traite de ei si de mine.
Iesirea din poveste si intrarea in libertate. O stiam deja, dar era altfel, cu totul altfel decat fusese pana atunci. Zburasem ca pescarus, ca soim, ca vultur. Nu stiam insa de zborul pasarii colibri. De acea mica pasare care zboara si pana la 3000 de kilometri, hranindu-se cu nectar. Care gusta si gaseste cu maiestrie, iscodind adanc in flori, dulceata vietii.
Am inteles de la bunii si strabunii lumii ca dulceata asta o poti gasi si o poti trage, cu ciocul prelung de pasare colibri, din multe, nestiut de multe...
Stramosii au facut pfffff! cu o simpla sageata, si gata, ochii s-au intors spre vederea Frumusetii. Oriunde, lumina lor, una cu Lumina, gaseste partea aceea de bucurie si frumos. Doar sa privesti si asculti...

Asculta, priveste si taci.

Taci, din gura, din minte, din miscare, lasa sa patrunda viul si simte... Asta spun ei, de mii de ani. Asta spune pamantul asta pe care calci, cerul pe care il vezi, ploaia, tunetul, Soarele, Luna, stelele-surori, vantul, piatra, bradul, orice fir de iarba.
Bucura-te! canta coruri nestiute, si pe muzica asta colibri-ul poate strabate miile de kilometri din Alaska pana in Mexic, fara a se ingrijora unde va gasi dulcele, in aer, in ape...
Stie, inauntrul misterului, sa prinda dulceata vietii in care este cu totul inmuiat, in care se scalda, in zbor...

Incepe dansul, incepe zborul. Incepe trecerea, ca si cum am fi stransi pe marginea oceanului, de unde voi calatori, cu alti colibri, in zborul nostru de mii de kilometri in adancul nostru, cat mai adanc, spre a ne descoperi - dez-acoperi - inaltimile.

Ne scuturam aripile si ne pregatim de zbor. Avem cu noi deja cantecul, dansul, povestea, toate instrumentele de putere dobandite pana acum, cautand in noi insine.
Ne pregatim sa pasim pe cale. Se deschide calea pe cer, peste ape si munti. Inspre Inima.
Incepe zborul, incepe dansul...
.

Cai verzi...

...

glitter-graphics.com

Lumeeee-lumeeee... Plin de lume duminica asta in toate maga. Plin-plin...
Pai, da, incepe scoala.
Ca totdeauna, romanu' se trezeste cu o zi inainte - asta e chiar devreme, el asteapta de obicei chiar ziua - ca incepe scoala.

Ma duc si yo sa-mi iau o branzica de aia degresata - of, mai am trei zile de regim si gata, o iau pe... nu pe ulei, nici pe zapada, ci pe frisca. O sa fug iar in munti si fac petrecere si foc, cu cant si joc...

Da acu' dau din patine - patinez printre cumparacii astia bezmetici si imi pastrez linistea cu castile in urechi - noroc de amigos latinos ca ma scapa de zgomotul halei preapline, imi baga asa, usurel, direct in vena, niste muzica de salsa...
Imi gasesc repede trei branzici, borcanelu' de miere, lamai si cafea - gata cu cumparaturile.
Respir in liiiiniiisteeeeee, centrat pe xiadantien...
- Ce faci, dom'le nu te uiti? Un nene e fix cu carutu' intre sacosele lu' o tanti oprita drept in mijlocul "strazii", la o vorba cu alta tanti, fix-fix in miezul locului de trecere. Deh, ca omu'... si vorba dulce mult aduce, mai ales in locul potrivit.

Doo-trei figuri de taichi si gata, am ajuns dincolooo deee noooori.
Departe de pesti si lactate. Uf! Ma retrag la carti. Langa ele, papetarie si jucarii.
- P-aia, p-aia!P-aiiiiaaaaaa!

Mica, abia de iese de sub cosul maica-si, creata blonda are potential. Si ureche muzicala, cred eu, aia luata de la mine, facuta zzzob cu tot cu casti. Trage de rochia inflorata a mamicii si tine directia unei Barbie. Neclintita, papusa priveste aristocratic din inaltimea sa - trei sferturi e numai picioare... Probabil ca fetita stie de acum treaba cu modelarea- privesti zilnic modelul si asa ajungi sa ai picioare de-alea. Musai sa ai cel putin una, in camera ta.

(Noroc ca am blugi. Nu se vede ca nu m-am bronzat anul asta. Altfel, mi se interzicea intrarea in Mall.
In Mall intru de cateva ori pe an. Are curatatorie si Diverta. Mai iau cate ceva, de-ale gurii... )

Coada asta e insa in Cora. Pentru trei branzici si-o miere fac drumul, ca-mi place sa merg pe jos. Dar uitasem ca incepe scoala. Si eu, ca tot romanul, nu?

Printre multe coperte de caiete, caiete, tempera, carioci si nelipsitele cutii de puzzle, imi fac si eu loc si... respir in liiiniiiisteee.
Timpul se lateste si se lungeste si stau la coada fara sa-mi ies din mana, adica din respir. Al mai tare exercitiu de liniste. Plus niste Gloria Estefan...

Peste toata harababura, un clown agita niste baloane si o fata machiata strident tipa ceva la un microfon. Gura-casca de toate varstele in jur, mozoleli de inghetate pe bat si plansete de protest la taratul spre iesire.

"Codul, va rog". Tastez codul de card, dau cu pixul si plec. "Trei lei", o ora de distractie la maga.

Plec spre casa, mult imbogatita de inceputul unui an scolar...

.

... Si povestea ei

...
foto

Femeia rosie nu stiuse dintotdeauna une este Poarta. Si ce e acolo.

Fusese, ca si calatorul ars de sete, o furnica pe munte, cautand fara sa stie macar ca e in cautare...

Mai greu decat drumul acelui barbat, drumul ei.

Nu stiuse ca-i arsa si sangerata. Se trezise in lume si lumea facuse cu ea vartejuri si gheme si fire si cana de lut o facuse. Bausera din ea multi, dar ea insetase mereu...
Nu stiuse de ce ii seaca puterea. Se invatase de tanara sa-si amorteasca durerile, asa de bine se invatase ca nici nu-si daduse seama ca-si scurge sangele pe drum... Si nu stia nici de ce se clatina din ce in ce mai tare.
Pana intr-o zi...
Pana in ziua aia, cand, mergand pe drumul serpuit de fiecare zi, in intampinarea noptii, i se impaclise vederea. Nu mai vedea si nu mai stia nici unde calca. Rupta de mult de propiile dureri, infasurata in straturi goase de aburi - propriile ei minciuni - pierduse, brusc, timpul si spatiul... Cararea o ducea undeva, si o urma dupa miros - un miros mult slabit, dar inca miros - si asa, ca o umbra aproape oarba, se tarase urmand licaririle mici din fata ei. De unde aparusera, nu stia. Ce erau, nu stia. Oricum, nici intrebari nu-si mai punea de multa vreme. In armortirea aia, se tara pe drum, orbecaind...

Se facuse noapte si o lumina laptoasa, usor trandafirie, inconjura o rotunjime cenusie, undeva, pe intinsul acela pe care il simtea sub picioare dar nu-l vedea limpede.
Simti in aer o raceala si un miros sarat. Se opri si ramase sa simta. I se deschidea un nou simt, si gusta acum acel "ceva", un soi de "stiut" de un alt fel. Ca un animal, simtea schimbarea in aer si adulmeca. Nu doar cu narile, ci cu tot trupul, cu toata pielea. Din stanga ei o caldura parea ca iese din acea crescatura cenusie. Intinse mana si simti piatra. O piatra calda. Se apropie si pipai mai mult, cuprinse mai mult. Piatra calda in noaptea umeda. Ciudat... Dar in amorteala ei, femeia nu mai gandea si nu mai avea ciudatul in minte... Se lasa sa se lipeasca de piatra. Cu umerii, cu spatele, cu copsele, cu picioarele, cu capul... Piatra incalzea fiecare fibra a trupului ei. Statu asa fara stire, si se lasa incalzita de primul ei prieten de ani de zile: piatra aceea mare. Se intoarse cu fata spre stanca si se lipi cu obrazul. Caldura crescu si o imbie sa se lipeasca iar de stanca.
Pieptul femeii simtea o inima. A ei? Da, dar nu doar aia. Pulsatia crescu si se mari, prinzand si susul si josul si tot intinsul, cat putea cuprinde cu bratele desfacute.
Se lasa obosita, cu tot trupul. Si piatra paru ca se inmoaie, ca o prinde ca intr-un caus, ca intr-o uriasa palma vie.
Si atunci, cand statea cu bratele in cruce si fruntea lipita de stanca, se intampla.
In mijlocul fruntii, in piept si in pantece. Trei focuri se aprinsera brusc, flacari mici dar puternice. Cercul de lumina dintre ochi... Brusc, lumina albastra. Apoi panglica trecuta repede, cu franturi de viata. Toate alergand prin fata ochilor inchisi. Din primii pasi pana la drumurile si ratacirile mici si mari. Cand ajunse la un izvor al durerii, lacrimile calde dadura afara ciobul cel mare din ochi. Cand ajunse si strabatu un altul, iesi topit ciobul din inima.
Si pe urma, mana aceea... Mana aceea uriasa care o atinse pe cap, mangaindu-i pletele ude de aburii cetii si lasandu-i-se apoi pe umeri si pe spate. Mana uriasa o prinse in causul ei cu totul si o impinse usor, usor de tot in piatra. Ramase asa, rasufland subtire, abia simtit. Se lasa si mai moale. Nu stia cum de sta inca in picioare, parca nu mai avea greutate... Vartejul din dreptul inimii se mari din ce in ce mai mult si ameteala aceea placuta o trase in albastrul bland, presarat cu sclipiri aurii. Se lasa asa, in apa aceea de bine si disparu ea insasi in vartej...

Sageata luminii batea in gene, cerandu-si intrarea. Inca in blanda rotire, cu capul cazut acum pe umar, femeia se trezi in baia de soare si o clipa, ba chiar mai multe, nu stiu unde e, ce e, cine e... Se desprinse cu greu din caldura pietrei si pasi in spate, privind in jur. Piatra, mare si rotunjita ca o cocoasa crescuta pe varful muntelui, era rosie, nu cenusie. Rosul de sange si de viu...
Cerul, albastru curat, ca o apa, limpezise lumina si i-o daruia intreaga in dimineata unei zile noi. Femeia se misca, pasi in jur si vazu. Vazu limpede, clar, curat. Nu mai vazuse culorile asa de cand fusese copila. Se lasa pe un picior si pe altul, se roti. Miscari usoare, ca de felina. Ca de pasare. Ca de copil... Se privi. Brate frumoase, bronzate, de femeie a muntelui. Isi atinse trupul. Durerea, nicaieri... Simti pe fata ceva nou, straniu, placut, intinzandu-se pe tot chipul: un zambet care curgea din piept in sus, revarsat pe buze... Si gura i se deschise, lasand sa iasa un strigat venit de undeva, din inima si de mai jos, din pantec. Strigat de viata, de nastere noua, acoperind valea...

Se apropie de piatra. Marea Piatra Rosie. O cuprinse cu bratele, se lipi de ea cu tot trupul si apoi isi rasuci fata si o saruta. O mangaie... O iubi.
Privi apoi la picioarele ei. In timpul noptii, acolo, din dragostea daruita de piatra, crescuse un trandafir rosu.
Atunci stiu.
Acesta avea sa fie noul ei fir de curcubeu...

Porni in vale, ducand cu ea dulceata si puterea vietii.
Avea atatia calatori de primit pe drumul spre acasa...
.

Cantec de dimineata

...

glitter-graphics.com

Destramand valul noptii, fasii mici-mici de azur deschid uriasa pleoapa a diminetii.

Fire de vant incep a se infasura printre ierburi si frunze.

Licar incepator peste ape...

Pas cu pas, se face drumul luminii si aduce culori peste culori in marginile vederii noastre...

In pragul casei, caldura noastra coboara peste mica poteca dintre flori.
Aburii rasuflarii mele, infasurati printre ai tai, desfac petalele trandafirului deschis cu tot chipul spre noi, sa ne vada...

Salul meu alb te infasoara pe tine, peste umeri, iar peste umerii mei sunt bratele tale... Aici, in cuibul de tine, ma las sa-mi incep dimineata.

Mi-am asezat asta-noapte mocasinii pe prag, si fluierul, si tolba prafuita, si am intrat in linistea ta. Ne-am adancit in noapte si am sorbit-o pe toata impreuna.

Acum, in zori, stau in cuibul asta cald si-mi incep ziua fara sa ma intreb ce va fi. Stiu doar cum imi este acum...

Incetinind deschiderea diminetii, stam inca o clipa agatati de firele de vis care mai pastreaza dulceata noptii.

Ne ridicam impreuna, privim spre rasarit si incepem a canta soarelui, tinand ritmul usor pe bataile unite de inima.
Cantecul de demult. Frumusetea peste lume... In lume, in toate ale ei...

Deschide-te dimineata, primeste si risipeste peste tot stralucirea lui azi!
.

Musica y alma

...
Am gasit asta la fata verde, in Dulapul cu vise. Mi-a placut enorm, asa ca m-am repezit sa o agat si pun aici una...
Musica de musica... Musica de alma... Alma. Musica. Alma...

Mai sunt pe youtube, venite din Playing for change



si asta:




Bucurati-va!
.

Vartej...

...

foto


Linistea a venit si a facut vartej totul, a pus toate pe un fir si puuuuuuf! S-au spart acolo, in varf...
Gata.

Mai, dar ce puternica e si ce multa! Si cum se face multa din... din ce?

Se urca din nimic. Din valul respirului ea face doar o margica. Una mica-mica. Se rostogoleste pe val, inauntru-afara.
Fuuuuuuu-fuuuuuu! fuuuuuuu-fuuuuuuuu... fffuu-fffffffff...ff-f.
Pe urma nici atat.
Gata, se subtie miscarea.

Nu mai respir. Da' nu ma sufoc... Subtire, nestiut, nesimtit, se face respirul miiiiic si sffff! gata, nu mai e...

Poarta deschisa larg. Intru. Stau. Stau. Stau. Stau. Stau........................................................................
Stau pret de trei pagini de scris "stau" si chiar mai multe. Nu stiu cat e.
Nu mai e.

Albastrul curge din inalt si intra peste tot. De fapt unde intra? ca e peste tot.
Acum vad ca linistea e albastra. Mai mult albastra decat altfel.
S-a desfacut casa pieptului... Nu mai e nici ea.
Spffff! Ultima zvacnire de inima. Nu mai simt... Nu mai... Nu...
..............................
...........................................
...............
.........................
...............................
.................
........
.........
...
.
.
.
.
.
.
.
.
.

.. . .
.. . . . ..
.. . .. . . . . .
. . . . . . .
.
. . . . . . . . .... . . . .

.............

. .........................

E ziua?
.

Lin...

...



Linistea dintre ape...

Lina, plutirea nu are nume...

Cade luna in apa. Mare. Grea. Aurita.

Ramane agatata pe firul subtire dintre deasupra si dedesubt.

Frunze in mal fac carare soaptei de vant.

Furisa, adierea trage din ape picaturi minuscule si le urca in abur pe tot verdele.

Tipat ascuns. Poate cocor... Poate? Nu stiu.

Imi cade palma cu fata in sus si tot cerul se-asterne in ea.

Privesc de jos si de sus, imi e peste si sub...

Drum peste strune, alunecat, peste sunete rotunjit...

Curge in picuri cantecul serii, rostogolit peste camp...

Cuprinsa intre boabele sunetelor, tacerea hraneste linistea suflarii. Incet, respirul se-ntinde...

Ma las in pasul bataii de inima, din ce in ce mai lin...

Fuiorul linistii se ingroasa, se rasuceste in pace si imi face trecerea lina.

Stau pe mal, privind nevazutul, cu ochii seninului de noapte.

Inima se desface bland si zambeste.

Liniste.

Lin...

Lin-liniste...

Lin...
.

Iar in poveste: umplem Luna...

...

glitter-graphics.com

Si iata ca suntem iar in povestea umplerii lunii cu vise, cu multe vise, cu toate visele lumii.

Mai vrajita pare noaptea asta.
E plin aerul de pulsatiile noi ale toamnei, care imping puternic, pline de elan, timpul acestui an. E timpul rodirii maxime, caci indata se ia fructul de pe ram, lasand pomul sa se odihneasca pana la soarele vrede-cruziu al primaverii ce va sa fie.

In noaptea asta nu vom mai sta ascunsi in frunze, urmarind zanele si elfii cum poarta visele noastre - mici flacari in cupe batute in nestemate. Ne strangem cu totii si urcam pe carare, sa facem pasul spre cei din povesti, prima unire cu nevazutul... Asa vom afla fiecare cum putem sa ne ajutam visul sa se coaca si sa se implineasca, acolo in Luna, prin invartirile noastre pe pamant...

Incet, pasind cu grija, sa nu tulburam farmecul noptii, ajungem in padurea de argint... De departe luminile ei coloreaza cerul cu unde de culori curcubii, semn ca de aici se va face urcarea corabiei.
Inca sunt fosnete in frunze, inca vietatile padurii isi mai cauta locul pe mal, printre tufe si in arbori, sa vada maretul spectacol... Lacul albastru s-a umplut pe margini de lumina de argint, si tot argintiu se oglindesc arborii in ape, asezand covor de lumina pentru ce va sa fie...
Pe mal, din toate partile, fire luminoase serpuie, vii, tremurand. Sunt luminile izvorand din cupele bogat impodobite, pe care le poata zane si elfi adunati sa implineasca ce e de implinit in asta noapte.
Canta zanele, cu glas cristalin... Tes in cantecul lor vise venite din mosi si stramosi, gasite vii si in comoara acum adunata.
Visele lumii...

De inflorire curata pe cele campii, de soare cald si bun, de rodire,
De viata in pace si bun, de sanatate si spor, de iubit, de iubire
De mici si mari drumuri duse cu bine la capat
De nascociri datatoare de bune-mpliniri,
De-nvatat libertatea si darul de a indrazni,
De luptat pan' la capat cu toate pentru un vis, pentru a-l implini,
De asezat in casa parintii cu pruncii, in liniste buna,
Cu painea cea calda pe masa si cu vorba buna,
De tinut multi ani viata in cinste si bucurie,
De invatat limbajul Inimii, de umplut viata cu cantec, dans si poezie,
De pastrat carma dreapta si de aratat si altora cum sa faca,
De gasit dulceata vietii in clipa si de presarat peste tot, ca sa-ti placa,
De pus peste toate, mai mult, ce-i in toate:
Iubirea, ce tine pamantul si luna si soarele si lumile toate...

Pe cantecul zanelor se deschide cerul si se lumineaza drum de lumina, intre cer si pamant... Alb-aurie cararea... Se coboara incet dintre faldurile noptii, pe calea lucie, corabia aurita. Arca Viselor.
Pe lac forfota izbucneste in focuri de lumini. Sar si rad zane si elfi, bucurandu-se in aerul parfumat al noptii si stropind cu veselia lor totul in jur...
In scanteieri orbitoare, burta corabiei se lipeste de ape.

E alb tot, lumina-i nebuna, orbesti daca stai prea aproape.
Din pantecele urias de desfac si se rostogolesc spre mal panglici aurite, carari pentru micii purtatori de comori... De indata ce ele ating malul, suvoaie vii incep a curge catre uriasa Arca, zane si elfi incepand drumul catre marile camari dinauntru.
Incet-incet, curg in corabie fire de lumina in care scanteiaza, vii, micile flacari din cupe - visele noastre puse in Luna pentru a se implini.
Lasam toate sa se faca in rostul lor.

Ceasuri intregi se scurg pana ce toate visele sunt incarcate. Cand ultima scanteie a disparut in burta corabiei, malul e plin si nu mai are loc deloc-deloc de atata popor de mici fapturi – mesagerii nostri din paduri...
Canta iar zanele, iau pe efli de brat si danseaza. Acum e clipa! Cantand si noi – alftel nu suntem recunoscuti si ingaduiti de poporul padurii – pasim spre cercurile uriase de dansatori. Cantecul leaga fire de suflet si iata, suntem inconjurati de micile vietati, care se ridica si zboara in jurul nostru... Noi, oamenii, ne pridem de mana, avand pe umeri cate un elf si cate o zana... Muzica ne poarta in poveste, si incet, incet, ne facem mici de tot, si asa, putem toti in hora cu elfii si cu zanele dansa... Dansul se face pana dupa miez de noapte.
In vartej, visam deja cum ne e cand visele ne sunt implinite. Ne invartim si deja simtim... Fata de colo e toata imbujorata... Stim ce viseaza, stie padura toata... Sa-i fie visul implinit pe data! Si tot asa, ne vedem unii pe altii si gasim ca de fapt atat de asemanatoare vise hranim...
Incet, se face liniste, se aude doar murmurul albinelor albastre, albine care sunt cantarete maiastre.
Si in clipa magica potrivita pentru fiecare primim o soapta de la cate un elf sau o zana: cam ce ar fi primul pas de facut, ca visul prea mult in Luna sa nu ramana. Sa fie implint! Il hranim noi cu iubire, dar mai avem si cate o mica sau mare indatorire. Si aflam care e aceea, primul pas...
Plus marele secret: niciodata sa nu fie visul singur ramas. Sa il tinem in ochi si in minte si in inima tot timpul, si asa il tragem, sa vina implinit... Visul trebuie hranit si iubit...

Dupa toata vraja asta, se da semnal de trambita. Marea Arca se va urni si va duce in luna multimea de vise. Ne tragem inapoi, inca tinuti de mana. Pe masura ce burta corabiei urca pe marele drum de lumina, ne trezim cum crestem iar, facandu-ne la loc asa cum eram mai-nainte... Micii purtatori de vise sunt iar in vazduh, langa noi, si auzim rasetele lor si iara cantece cu voci de cristal...
Si gata! Corabia-i sus, iata, in Luna. Tremura aerul de voie buna, si suntem mai prinsi ca niciodata in farmecul noptii. Focul din dealul indepartat se stinge, e semn ca noaptea spre ziua se prelinge...
Se imprastie zane si elfi printre arbori si flori, si ne lasam sa pasim catre casa pe razele trandafirii din zori...

Las voua visarea pe mai departe, si va pun aici doua "biletele" de vise, primite de la prieteni ce-au pus deja pretioasa comoara in Luna:

Biletelul de la Alboosh:
Posed vis indraznet, caut zbor catre Luna pentru el. De data asta este mai puternic si mai frumos. O astept acum sa vina sa mi-l mangaie si sa ii dea aripi:)

Biletelul de la Leo:

Si eu una, si eu una ! Doar una ?
Pai sa zicem asa :
Doi sa aiba mai multa minte, si sa fie ca-n prima zi. Plus o viata noua din cand in cand, si din ce in ce mai bine !
Alti doi si alti doi, sa fie sanatosi, mult timp de acum incolo, si un pic de minte nu le-ar strica nici lor.
Alti doi, sa aiba mintea romanului cea de pe urma.
Unuia, viata frumoasa si inima tare.
Tuturor dragilor si nedragilor inima buna !
Pace, hrana pentru toata lumea, iubire, liniste, si cate-o ciocolata !

Gata, s-a umplut corabia !
Amin !

Daca mai vin biletele, se asezam pe toate aici, in inima...
Noapte de vis sa aveti!

.

Si-ar trebui, azi, o poezie...

...

foto

Si-ar trebui, azi, o poezie...

Dar tu m-ai invatat sa-l scot pe trebuie din fire. Sa-l fac sa plece unde-o vrea, departe de casa si de viata mea...
Asa ca iti spun astazi ce-am vazut, pe-acolo, pe unde-am mai trecut:

Nu trebuie sa ingenunchem, ca sa fim coplesiti.
Ni se intampla si asa, fiind in picioare, sa ni se faca deodata atata marire, atata uimire, atata de mare marimea simtirii, ca ne topim, asa cum stam unul in fata altuia si ne privim.
Ne vine sa ingenunchem sub puterea acelei trairi, dar ne tinem agatati unul de altul in priviri, si nu trebuie neaparat sa stam in genunchi. Dar suntem ca si cum ne-ar fi ingenuncheat atata dragoste...

Nu trebuie sa fim neaparat aproape, ca sa simtim cum ne este.
Stiu foarte bine cand cazi, ori cand te ridici, imi apare asa, o fluturare aici, in inima...
Te insotesc usor, in soarta ta de calator, si stiu bine cand iti este rau ori cand sa se lasa cerul pe tine.
Sper ca si tu stii cand sunt cuminte ori cand fac nebunii...

Nu trebuie sa fie ziua ca sa simtim soarele. Stim bine amandoi ca asta e doar o chestiune de perceptie, si nu doar de simpla directie a privirii. E doar o chestiune a simtirii, si asa cum mi-ai spus, soarele se vede mereu de foaaaaarte sus, din inalt, de acolo de unde esti la kilometri distanta de asfalt...
Dar nici asta nu trebuie, sa fii foarte sus, e doar in functie de cum te-ai asezat cu fata spre rasarit ori spre apus... Stim bine cand ne incalzeste si ne straluceste in inima, stim bine, si asta face soarele pentru oricine...

Nu trebuie nici macar sa vorbim. Se simte in aer, in ape in pomi, in vazduh, se simte in tot ce simtim. Si in afara de asta, ce mai conteaza? Un vis implinit, in timp ce aproape toata lumea inca viseaza...

Nu trebuie nici macar sa visez. Stau si cant un pic si privesc peste lume, ajungand cu privirea la cer, la o stea fara nume. Ea straluceste si atat. Eu respir si atat.
Si in timpul asta, odata trimisa in lume chemarea, pana la urma mi te va aduce marea...
.

Cuvinte noi

...

foto

Picura-picura, micura-micura...
Rasar-rasaresc pentru tine...
Inventez cuvinte pline, pentru tine, cuvinte pline...
Ma joc iar cu dorul de vara, si cu cel de toamna...
Iarna nu-i dor. Iarna doar vii, din cele si de peste cele departate campii.
Imi joci stele-logostele in ochi si iesim in noapte, sa umblam-preumblam,
Sa vorbim-murmurim, in apele alb-albastrii de zapada sa ne alb-albastrim...

Primavara imi bei placerea verde cursa peste frunze, cand miros florile de mar...
Imi miros florile si umbrele tale prin ramuri, si luminile tale ce luce-straluce
Prin tei si prin visin, apucate grabit, ca daca nu ma grabesc s-au si rispit...
E dulce de tot umblarea ta pe aici, si pana si din soare, sa o gust, ma cobor.
Cu tine, in patru foi, in cinci si in sase, cu tine in foi ma infasor...
Foaie de lotus, de crin si de iris, albastrul-galben al zilelor, cand merg catre casa...
Foaie de dragoste blanda care se aseaza cald.
Nu-mi mai trebuie vesminte, dar oamenii nu le vad, foile tale, si as fi asa, ca imparatul in hainele noi,
Ca o imparateasa infasurata in foi de dragoste calda si buna, a ta...
Ei nu vad, dar eu da...
.

Iar se umpe Luna...

...
foto



"Iar se umple luna?" o sa ziceti...
Pai, da. Doar cum altfel? Cum sa ne dea stralucirea ei maxima, daca nu o umplem cu visele noastre? Cum sa nu descreasca ea din implinirea unor vise, pentru a creste iar din incarcarea altora?
Omenirea viseaza de cand s-a nascut. Unii cu vise mai mari si mai mici, altii cu viziuni, altii creand prin puterea lor, a mintii si inimii batand in unire, o lume intreaga...
De mii de ani, in munti, pe malul apelor, in campii, strabunii vremilor si batranii nostri de azi tes visul maret al lumii care va sa fie. Legendele vorbesc de acesti visatori si las pe fiecare sa le caute si sa se bucure...
Ma intorc la visele noastre.
Unii le amesteca, le pun in cutia cu dorinte. M-am gandit sa limpezim un pic asta. Ca si limpezire, iata un cantec-poveste:

Undeva, intr-o tara, un copil viseaza sa poata trai intr-o casa, sa-i fie cald, sa nu-l ploua. Asta e maxim de ce ar putea fi.
In alta tara, un copil care traieste intr-o casa unde ii e cald si nu-l ploua, viseaza sa aiba de mancare in fiecare dimineata, ori la pranz, ori seara. Asta e maxim de ce ar putea fi.
In alta tara, un copil care are de mancare in fiecare dimineata, ori la pranz, ori seara, ori toate trei, viseaza sa aiba un penar cu creioane colorate si sa mearga la scoala. Asta e maxim de ce ar putea fi.
In alta tara, un copil care are un penar cu creioane colorate si merge la scoala viseaza sa joace fotbal in echipa scolii. Sau sa cante in corul scolii. Sau sa picteze. Asta e maxim de ce ar putea fi.
In alta tara, un copil mai mare, care deja joaca fotbal in echipa scolii, ori canta in cor, ori picteaza, viseaza sa poata invata intr-o scoala inalta, unde se pregatesc medici. Asta e maxim de ce ar putea fi.
In alta tara, un tanar care invata intr-o scoala inalta si se pregateste sa devina medic, viseaza sa iubeasca o fata si sa fie iubit. Asta e maxim de ce ar putea fi.
In alta tara, un tanar care iubeste o fata si este iubit viseaza sa se insoare cu fata si sa aiba multi copii. Asta e maxim de ce ar putea fi.
Si tot asa...
Iar intr-o alta tara, mica-mica, un copil mic-mic, care nu stie nimic de toate astea, nu stie care e "maxim din ce ar putea fi". Nu stie ce ar putea fi "ceva". Ce e "maxim"...
El nu stie cat "se poate". Dar vrea, de pilda, sa mearga in tara vecina, sa vada cum este la ei. Sa stie ce e in frunza, cum "face" ea sa se hraneasca, de unde vine lumina.
Vrea si sa zboare. Vrea sa cante. Vrea sa faca desene in pesteri. Vrea sa... Poate oricare din cele de mai inainte, dar fara "maxim de ce ar putea fi." Poate mai multe odata.
Nu se intreaba daca se poate. Nu i-a spus nimeni cat poate si cat nu.
Atunci se uita la cer, se uita luuuung si se simte deodata in zbor. Pluteste acolo, langa nori, pe nori. E ca un nor, este norul...
Vrea asa de tare si stie asa de bine cum e, incat toata ziua canta: zbor!zbor!zbor! E mereu in visul lui. Il tine acolo, la piept, se misca in visul lui, danseaza in visul lui, sta si respira visul ala.
Si vine asaaaa, un nene, nu se stie de unde, un nene in haine ciudate, si il intreaba:
- Si cum zbori?
- Nu stiu. Cred ca intr-un fel, asa, ca pasarile... Nu asa?
- Ba da. Hai sa-ti arat.
Si omul nostru il duce si il face o tura cu avionul sus, suuus, peste nori...
Cantecul- poveste, cam lung...
Dar sper ca ati prins firul: Visul e a vrea plus a simti "ca si cum". Ca si cum s-a facut. Asta e toata smecheria.
Aaaa, si inca ceva: visul, trait asa, "ca si cum", iubit si hranit din inima, contine in el bagheta magica a infaptuirii.Pe care o manuim spre a-l realiza. Tot visul ne invata cum...

Dupa plimbarea asta prin nori va invit sa facem iar micul nostru ritual de a pune visele in luna. Vineri noapte, cand luna plina e cea mai plina, urcam iar in luna corabia aurita, plina cu visele noastre.
Faceti o lista de vise.
Puneti pe foaie cateva vise, alea mai mari, mai arzatoare, sau alea care au stat mereu la coada si mereu le-au luat-o altele in fata...
Vineri vom merge cu totii in padurea de argint, langa lacul codrilor, lac fermecat, sa aprindem focurile si sa dansam, alaturandu-ne de asta data zanelor si elfilor care ne poarta visele in marea Arca aurie.
Pana atunci, visare blanda, luminoasa si bogata, dragilor!

Prima dulceata. La o cafea...

...

glitter-graphics.com

Imi propusesem de multa vreme sa iau si eu cafeaua devreme, intr-o cafeterie, din care sa vad pe geam lumea cum trece incoa si-ncolo.

Dimineata e teren periculos, nu stiu nicodata cum reactionez la stimulul sonor care imi taie agatarea in hamacul viselor, asa ca am renuntat la mersul pe sarma, in sensul plecarii mai devreme, adica mult mai devreme, spre birou.

Cum sunt insa indragostita de cafea si de oameni, mi-am atins scopul mergand in cafeterie seara.
Placerea sorbitului acestei minunatii imi e asa de mare ca nu am nicio problema in a o bea oricand, oricat, oriunde. Asa ca m-am decis brusc, intr-o seara, pe cand treceam pin fata micii vitrine luminate, si am intrat. Mirosea innebunitor. Aveau cafele din toate tarile din care stiam eu ca vine cafeaua, si de prin alte parti ale lumii, de unde nu stiam ca vine. Mama cafelei, aia care sta in multe locuri in acelasi timp, locuia si aici, ca erau peste tot aromele ei. Scotea boabe dupa boabe din sacii enormi asezati pe langa bar, si care amenintau sa se reverse, cu gurile alea deschise larg spre privitori. Am luat o columbiana mare, "pentru inceput", promitandu-mi sa continui cu o combinatie, ceva.... M-am asezat la o masuta rotunda, la fereastra. Se insera si ma lasam in placerea culorilor luminate presarate peste oras, ca niste bobite de margele de sticla. Muzica blanda - bineinteles, Leonard Cohen, stia ca vin pe aici, nu? - ma adancea si mai mult intr-un bine pufos si deja prevedeam dificultatile mari, foarte mari, in a ma extrage din acest loc al pierderii - nu, al castigarii timpului.

Asta a fost de fapt o introducere, dupa cum urma sa vad imedat. O introducere la Miranda. Capitolul de viata care urma sa inceapa, aruncadu-se pe mine ca in fotbalul american.
Ma cufundasem in reverie, cand a intrat ea. Curiosul meu simt - al nu stiu catelea - a cules asa, trecand razant, acel "ceva" inca de cand ea a schimbat tot campul acela de vraja din cafenea. O intrare lina dar puternica, prin ceea ce venea dinspre ea. Mica, bruneta, cu par lung si unghiile rosii de tot. Mers subtire, fin si precis. Ea si baiatul de la bar au schimbat zambete colorate la fel. Aproape ca si ceasca ei o astepta - a aparut, asa, rapid, dintr-o invartitutra a mainii baiatului, ca acel fin exercitiu de maiestrie a echilibrului facut cu farfurii pline rotite si trecute pe sub umar, apoi rasucite pana in fata.
S-a intors drept spre mine si s-a asezat mai intai, dupa care a zambit, intr-o umbra abia palpaita, intr-un ghicit, nu rostit "se poate?"
Venise direct spre mine, ca si cum asta ar fi facut de multa vreme si noi ne stiam de cand lumea.
Parfumul dulce acrisor, asa de cunoscut... Guerlain - Herba Fresca, desigur, parfumul meu preferat.
Mainile ei facusera evantai peste masa, mangaia lemnul ciocolatiu din jurul farfuriutei albe si unghiile rosii erau asa de directe, pe clare, de puternice. Mi-a zburat o raza a privirii spre degetele mele cu unghii mici si taiate neegal, cu ciupiturile pielii de pe bordura dinauntru, acolo unde niciodata - dar niciodata - nu reuseam sa mentin pielea intacta, oricate creme as fi folosit. Cafeaua ei lansa fuiorii aburii spre mine, sa o simt mai tare, acum - asa voia cafeaua aia, sa o simt pe ea acum... Columbiana mare, ca a mea.
- Miranda.
Vocea cazuse ca o fluturare de aripa, venita de sus si lasata brusc peste noi.
I-am spus numele meu, numele de atunci. Nu stiam ca la ea Miranda era noul ei nume. Nu stiam ca si eu urma sa mi-l schimb. A suras larg, cu buze rosii peste dintii impecabili. Purta in privire o raza si nu stiam ce arde mai tare: rosul buzelor, flacara fierbinte a zambetului sau focul din ochi. Privirea aia a dat la o parte zeci de straturi de pamant care ma acoperisera de cand inflorisem dintai. Asa, dintr-o data, am ras.
Mi-a luat mana si a intors-o cu fata in sus. S-a uitat un pic, apoi a rasucit-o si mi-a privit unghiile. A zambit, peste aburii de cafea. Mi-a mangaiat usor amandoua palmele, de la incheietura pana peste varfurile unghiilor.
S-a uitat la baiat. Probabil zambetul numarul-nu-stiu-care, ca el a stiut si a facut iar invartirea aia, cu ambele maini de data asta, si a aparut ca un spiridus langa noi, cu doua pahare mari cu apa, langa doua farfurii cu ceva. Pe masa s-au asezat langa cestile de cafea acele farfurioare extraterestre, cu albastru si auriu, cu acel ceva rosu-visiniu in mijloc. O lingurita aurie infipta in inima aia rosu-visinie rasucea deja pofta care imi curgea nemilos din cerul gurii. Am luat lingurita plina, dar ea m-a oprit. Cu ochii pe lingurita si cu limba urmarind miscarile prin sinuozitati pe propriile buze, Miranda a lasat deoparte incarcatura magica si a pus doar un pic pe varful aurit, doar un varf de "ceva" pe varf... Mi-a intins apoi lingurita. Am facut repede miscarea, si ea iar m-a oprit, cu palma pe incheietura mainii.
- Incet, foarte incet... Gusta.
Am pus un pic pe limba. Ha! Picul era mult prea mult... Arome salbatice de verde, cu arome trandafirii, cu piscaturi de foc si cu enorm de multa dulceata. Era un gust nemaisimtit, nemaivazut, care mi s-a intins cu viteza uluitoare in tot trupul, depasind instant barierele gurii... Ca aur lichid, curgea peste tot, si am inchis ochii. Vartej de albastru si auriu, si trandafiriu, si verde, si galben.... Cucurbeul intr-un varf de lingurita si simturi colorate. Asta nu mai traisem. Din pantece in sus urcau inapoi, pina in gat, infasurate spirale de arome si senzatii uluitoare, explodand apoi in ochi... Doamne, stiu-eu-cine ar fi zis ca asta e cel mai tare "orgasm alimentar"!
Dupa un timp - nu stiu sa-l fi putut masura - clipe, minute, ani? - m-am intors in capul si in trupul meu, fara sa las din mana lingurita. Miranda zambea, cu ochii caprui-aurii, si la fel si baiatul care se oprise langa noi si doar privea. Au schimbat iar zambetul-numarul-nu-stiu-care si el a aparut iar cu ceva, de data asta cu o punguta colorata albastru cu auriu, pe care a pus-o cu o miscare infinit de inceata si de blanda in fata mea. Am privit inauntru: auriu. Am scos ce era acolo - un borcanel mic, albastru, cu capac auriu. Am banuit ca era tot acel "ceva" uluitor care ma aruncase in exatz.
- Doamne, Miranda, ce e asta?
- Asta, draga mea, este dulceata vietii. Acum, ca ai primit-o, gusta si te umple.
- Doamne, ce minune! De unde e? Unde e? Cum se face?
- O sa afli, pe masura ce gusti.
- Si ce fac cand se termina?
- Ca sa nu se termine, pe masura ce gusti ofera si altora.
S-a intors un pic, a scotocit in gentuta ei rosie si a scos un borcanel micut, albastru, cu capacel auriu.
Era la fel cu cel pe care il aveam eu acum.
- Din asta am adus o lingurita Baiatului. Acum el are deja de dat pentru toata lumea...
M-am uitat la Baiat, care mesterea ceva cu niste pahare. Il simteam, il vedeam cum tese zambete dupa zambete.
- Si cui sa o dau?
- Eu stiu? O sa vezi. Poti sa incepi, de plida, cu o femeie care vine sa bea o cafea, singura, intr-o cafenea...
.