Lumina noua

Lumina noua, de nou inceput...

Incet, inceeet, usuuuurel, cu pasi mici, ca de copil nou invatand sa mearga...
Drumul prin usor, prin lin, prin luminat,prin luminis, e ca un mers pe puf de papadii.
Incet, usor, sa nu se-mprastie, sa nu...
Si pas cu pas se-asterne linistea, ca strat mai gros, tinand mai bine firele moi de puf, de noua viata.
Linistea, pacea, asternute gros, din ce in ce mai gros, in si pe suflet...
Din cand in cand, in marea interioara, marea senina, insorita, strabate cate-un pescarus...
Tipete lungi mai sparg prin cer inalta albastra oglindire, ca linii drepte, ca sageti in liniste.
Curat, limpede, pur, drept, linear, soarele -raza, soarele-cristal...
Si-apoi iar valuri, peste si prin liniste. Se umfla, creste-nmugurit, se urca si coboara, respirul cel nou:

Haaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
si iara:
Haaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
lasand incet, pe josul cel mai jos, departe, in nisipuri nesfarsite si fierbinti, orice umbra, orice indoiala.

A venit vremea linistii celei bune.
Pace rotunda, mare, uriasa, cat toata lumea, cat toate lumile.

Zambesc, respir, ma-ndragostesc, iubesc.

Clocot de viata noua, iaca, "Matsuri".
Kitaro a venit tocmai pe pacea asta, aruncand Raiul pe Pamant, stergand toate lacrimile lumii si inflorind-o in primavara.

In Primavara asta, s-a asezat Pacea, lasandu-mi timpul tot ca sa respir.
Si iubesc!

Vocile. La naiba. (V). Dincolo de in-chipuire

sursa imagine

.

... si-n intuneric, ceru. Fara sa stie catre cine sau catre ce. Doar cerere:
- Eu vreau sa vad!
Si-atunci vazu.
Cu huruit, uriasa poarta se deschise. Si dinauntru iesi spre el mai intai intunericul. Apoi, o sfoara de lumina, care il trasa inauntru. Cu Pazitorul langa el, pasi.
Incet, privirea se desprinse, si, lunecand pe margini, pipai. Se valureau in pestera tot felul de umbre, jucand intr-o lumina miscatoare. Vazu apoi spre mijloc locul de unde izvora lumina. Un foc. Unul nu prea mare, dar zdravan, trosnitor si cu scantei. Si-n spatele lui, pe un tron de piatra, era el. Cel pe care il simtise suflandu-i in ceafa, umbland langa el, uneori intepandu-l in coaste sau chiar dinauntru, in lexul solar...
Mare, urias, zidit din lumini rosiatice si umbre. Negru cu rosu pe trup si pe bratele ca de fiara... Parea ca-i din flacari, iar ochii... ochii - doua tepuse de foc. Si cu fruntea in colturi...
Calatorul ramase o clipa, sufland si privind. Cauta cu privirea pe Pazitor. Acesta, cu bratele incrucisate pe piept, ramasese cumva mai in umbra. Dar omul se agata de ochii lui, de apele negre dar lucii, ca marea in noapte cu luna... Simti o putere, simti ca-i un rost in ajunsul aici, asa ca privi din nou catre Diavol, asteptand.
Si intre ei, focul trosnea si urca inspre bolta de piatra fuioare de rosu, albastru si alb-auriu...
Printre flacari, omul tinea privirea spre cel de pe tron, asteptand, intr-o intrebare muta.
Atunci, uriasa faptura facu ceea ce omul n-ar fi crezut ca ar vedea, daca i-ar fi fost sa-ntalneasca pe Diavol: zambi. Ei, da, nu chiar zambet, un ranjet mai mult, dar era chiar acolo, c-un soi de-ascutire in ochii de foc...
Si miscand incet mana aceea de fiara, cu-n deget prelung si-ascutit, arata catre unul din peretii pesterii. Luminata, partea aceea lasa sa se vada o scobitura sub bolta, un soi de culcus. Si-acolo, pe un pat de piatra, era un soi de o umbra alburie.
Omul se apropie si vru sa puna mana, dar se opri. Din jos, cumva, acea faptura se intoarse, miscand sub fuioare alb-cenusii - un fel de plete lungi, ca sforile-ncalcite - si o vazu.
Era o aratare (ca nu i-ar fi fost alt nume potrivit) slaba, desirata, lunga, cu chip zbarcit si incruntat, cu ochii seci, fara lucire. Parea a nu vedea si incerca sa-ntinda mainile si ea, sa pipaie.
Calatorul se trase inapoi, tragand si mainile, sa nu atinga.
Dar nu se opri din incercat:
- Cine esti tu?
Faptura tresari, ridicand capul inspre glas si intorcand urechea. Facu incet un pas spre Calator.
Acesta se lasa spre spate, gata sa dea inapoi.
- Cine esti? te-am intrebat.
Tremurul aratarii se opri. Incet, intoarse mana catre foc, aratand flacarile si scanteile.
Si atunci lumina se mari, crescand pana la bolta. Si totul in jur prinse culori, peretii se facura parca stravezii, si prin ei puteai vedea colturi de lume, munti indepartati, gradini, campii si lacuri... Puteai vedea oriunde, ca si cum priveai printr-un ochean urias...
Si chiar mai mult, in locurile acelea se vedeau oameni traindu-si felii de viata...
Omul privi o vreme, gustand jocul si umplandu-se de povesti.
Se-ntoarse insa dupa o vreme spre aratare, intreband din nou:
- Cine esti tu?
Si-atunci faptura arata catre peretii vii. Omul vazu acum crampeie din propria-i viata. Cum e copil, cum creste, cum iubeste, cum... i se ia, apoi primeste, apoi iarasi i se ia... cum cauta, gaseste, pierde, face si desface, creste si scade, urca si cade... in toate, el se vede asa cum se stia, dar... mai era acolo inca ceva. Un fel de umbra, insotindu-l crescand si scazand, ridicandu-se si incovoindu-se, uneori latindu-se pe pamant, sub el, atunci cand se mai prabusea...

O rasuflare se-auzi, un soi de marait.
In spate, langa foc, pe tronul sau de piatra, Diavolul se lasase mai in fata, asteptand.

Omul privi din nou spre aratare. Vru sa intrebe iar, dar, undeva, adanc, simti asa, ca o pornire, si facu un pas. Si inca unul. Si intinse mana. Si atinse. Mana fapturii, slaba si osoasa... Atinse insa si ramase. Vru mai mult.
- Am zis ca vreau sa vad. Dupa ce-am coborat aici si am trecut stramtoarea, nu imi mai este frica. Vreau sa vad.
Si-atunci... Si-atunci faptura se apropie in clipa, obraza langa obraz, suflandu-i chiar in fata.
Omul privi. Obraz zbarcit, ochi nepatrunsi, chipul sculptat in piatra cenusie. Urat, hidos de-a dreptul, cenusiu...

Iar, maraitul, dinspre tron, iar sfredelul de foc al ochilor uriasului cu coarne...

Omul privi mai mult, fara clipire. Faptura il privea si ea, desi pareau de sticla, fara viata, acei ochi...
Si totusi, sub atingerea aceea rece, era viata. Pielea mainii se incalzea, tinuta in palma Calatorului.
Ramasera asa nenumarate clipe. Si deodata, iar dintr-o pornire, omul ridica cealalta mana si intinse palma pe pieptul osos al acelei aratari.
Si-atunci... ochii de sticla tremurara. Faptura clipi si incet, ca si cum o ceata s-ar ridica de pe o apa, cu fiecare clipire, ceva se zari in ei.
Intai, o limpezire, ca un strop de apa curata, apoi o luminita. Si apoi...
- Ah!
Omul inchise ochii. Vazuse. Vazuse si nu doar, intelesese. Ca si cum vederea si intelegerea impreuna, unite, ii sagetasera inima.
Vazuse. Chipul cel urat si colturos si rece, aratarea cea fara de suflet, care nu avea nimic in ochi, recele, ne-sufletul, era... el insusi. Partea din el ascunsa, ingropata, necunoscuta, nerecunoscuta.

Simti pe-obraz, aproape, rasuflare fierbinte. Apoi o umbra rasucindu-se in jurul lui. Pe urma, foc, si iar un vartej, ca de fum, cu miros greu, inecacios...
Deschise ochii. Privi iara.
In tronul de piatra erau doar fuioare de fum, risipindu-se catre bolti...

In fata lui, ochii  fapturii - acum  cu viata - erau plini de ape. Si adunate mult, curgeau pe obrajii aratarii. Umbra cea gri, faptura cenusie, plangea...
In ochii Calatorului, la fel o apa. Si, printre lacrimi, zambet stramb si slab, dar zambet.
Desprinse palma, lasand mana fapturii, si o ridica pana cuprinse umarul osos. Apoi atinse obrazul cenusiu, mangaind. Pe urma, pletele de sfoara. Si apoi, ridicand amandoua mainile imbratisa incet acea faptura rece.
Si stand asa, chip langa chip, lasa sa iasa lacrimile si oftatul, pana se linisti.

Incet, simtea acolo, langa pieptul sau, bataia slaba mai intai, apoi din ce in ce mai tare, a inimii celuilalt. Mai statu, asteptand sa creasca acea inima, acea viata.
Si iar se trase inapoi, privind. Si-n fata lui, chipul de piatra incepu sa crape. Linii putine mai intai, apoi mai dese si prelungi, sparsera recele de piatra. De dedesubt, prin crapaturi, ieseau mici raze de lumina. Incet, fiece particica din chip se limpezi, dand la iveala alta aratare.
Si se lumina in celalat, bucata cu bucata, tot ce fusese adunat o viata si ingropat in pestera-din-sub: nerabdarea, asprimea, curiozitatea cu obraznicie, nepasarea, patima, furia, amaraciunea si toate cele care se cer a nu fi aratate vreodata, ca nefiind ingaduite, caci nu sunt omenesti...
Si ramase chipul celuilalt intreg, cu toate, asa cum fusesera ele dintotdeauna. Si trupul fapturii se intremase, capatand culoare si putere, aproape ca al unui om.
Iar Calatorul, dupa ce privi, intinse iara mana, atinse, stranse palma si apoi trase usurel.
- Acuma haidem... ne asteapta lumea...
.
La marginea portii, Pazitorul primi pe amandoi si le facu semn sa treaca inainte. Si-n fata lui, pasind incet, inaintara Calatorul si tovarasul sau de drum. Mergand, pareau sa se apropie din ce in ce mai mult unul de altul...
Iar in privirea Pazitorului se oglindi cumva o clipa din ce avea sa fie mai departe: la gura pesterii avea sa iasa-n lume un singur om, purtand in el si umbra si lumina, intreg si viu, traind de la inceput...

Vocile. La naiba (IV). Poarta din sub.

foto

Si au mers mai departe. Omul si Pazitorul...

In intru, abia vazut, locul se ingusta, se facea mic si se rasucea. Iar omul se cobora tot mai mult, mergand aplecat... Pana cand n-a mai fost de mers in picioare, ci in patru labe. Si pe urma, tarat pe burta si impins din coate, umeri, genunchi, varful degetelor. In fata lui, pazitorul curgea, ca o apa, ca un abur, usor... Omul abia mai putea gasi loc... Si inapoi nu putea sa dea, era deja prea tarziu sa se poata rasuci. Doar sa se tarasca inapoi, cumva... 

In cele din urma, s-a gasit prins intre pietrele pesterii, ca intr-o burta lacoma si tare. Din Pazitor se mai vazu doar o umbra, furisata ca un sarpe, sub pietre, apoi nici miscare nici sunet, nici soapta. Nimic.

Si omul simti cum se strange intr-insul si cum, ca o gheara, il prinde de gat si ii intra pe gura, cumva, catre inima, ca o mana uriasa, spaima. Tamplele ii bubuiau sa plesneasca, ochii nu mai vedeau decat micile luminite ale mult-prea-ntrunericului, trupul se zbatea din ce in ce in mai slab. Nici sa strige nu putea, ca nu mai era loc pentru asta, nici rasuflare.

- Doamne, cum am ajuns aici? Cum am putut? Ce sa fac?

Gandurile se zbateau, dand sa scape si ele, intepand cu ciocul de fier in oasele capului.

Intr-o ultima zabatere, se incorda cu ultimul fir de putere, apoi dadu drumul stransorii launtrice, sfarsit. Ametit, fara aer, se lasa sa cada intr-insul, ca un aluat moale, scapat din framantat...

Si cumva isi vazu, prin launtru, ca o mica si firava libelula albastrie, aiurind prin intuneric, o frantura de gand. Intrebare:

- De ce?

Si atunci, ca o spargere de lumini colorate, lumea se prabusi peste el, facandu-se, ca si dansul,  mica de tot, stransa-ntr-o coaja de nuca. Si rotindu-se, lumea dadu la iveala, in bob de nisip, o picatura de apa. Una singura. Omul, ca intr-un vis, desfacu buzele ca sa soarba. Nu mai avea nimic nicio noima. Doar apa aceea, picatura, era, vie, usor sarata, pe buzele lui. Poate... lacrima?  O simti intrand in gura, lunecand, intreaga, pe gat, apoi mai departe, tropindu-se imprastiat prin tot trupul, ca si cum ar fi baut o cofa intreaga cu apa de izvor. Tot izvorul de ape al lumii...

Iar apa curgea cu putere prin el, ca prin munte, ca prin deal, ca prin ses... Inspre mare. Il lovi dinauntru - un rau curgand si izbind marginile stancilor... iar asta facu sa il doara.

- Doamne, inca simt...

Si atunci, ca dintr-un miez adanc si tare, un vartej incepu sa roteasca intr-insul, acolo, in pantec,  invartindu-l usor, rasucindu-l, facand sa se lase miscat, unduit, pana ce se trezi lunecand, ca un sarpe. Si lunecand in miscare, ca printr-o piele noua si umeda, se lasa in bratele pietrelor care strangeau, mladiindu-se fara a se sti mladia, rasucindu-se fara a se sti rasuci, lasandu-se fara a fi stiut sa se lase, pana atunci... 

Si cumva, din fata lui, acolo unde parea ca se termina totul, veni adiere usoara. O gura de aer... Il trase incet, spre mai departe, ca o mana care il prinde si-l tine si nu il mai lasa. Iar el luneca inainte, cu gura deschisa, respirand... Si simtind tot, lunecarea prin piatra, rasucirea venita dintr-insul, lasarea cea moale si inaintarea, neasteptata si totusi facuta. Facuta fara sa o fi stiut face, dintr-un viu nestiut pana atunci...

Lunecarea crescu, se facu iar taratul in umeri, coate, genunchi si degete, si simti dintr-o data o margine sub palme. Iar dincolo nu era nimic, doar un larg nestiut... Se prinse de margine si se trase cat putu, lasandu-se sa iasa, oriunde-ar fi fost sa fie asta.

Si luneca, intocmai ca un peste, intr-un caus de piatra, larg si umed, ca intr-o scoica uriasa. Si privind, isi vazu mainile, luminate slab. Inaintea sa, ridicat in picioare, Pazitorul il privea,  asteptand...

Incet, cu blandete, omul se culese, asezandu-se iar, parte cu parte, pe picioare. Pe masura ce se ridica, se simtea pe sine, asezandu-se bucata cu bucata, pe talpi, pe picioare, pe solduri si pantec, apoi pieptul si spinarea si umerii, pe urma gatul si capul. Ochii se asezara ultimii, privind inainte, dincolo de Pazitor, spre ceea ce era o uriasa poarta in piatra pesterii. Poarta de lemn cu drugi uriasi de fier, poarta ca de cetate, cu faclii in dreapta si-n stanga.

Nici nu mai era nevoie sa intrebe.

Doar isi aminti ca trebuia sa ceara, inainte de a incerca sa intre.

.

Vocile. La naiba (III)

.

... Acolo, in prag, e Pazitorul. Fiecare il vede asa cum il poate vedea. 

Pentru Calatorul asta a venit intr-un fel... Intai, ochii. Alungiti, cu ape albastrii-viorii. Cu trupul tot cu luciri stinse, ca aurul vechi, desprinzandu-se usor din intunericul intrarii in pestera. Calatorul stiu de unde il stia. Il vazuse demult, intr-un vis, o vedenie, o inchipurie de trezie. Undeva, in murmur adanc, ii aflase  si numele: Ka. 

Cu o mana intinsa, Pazitorul astepta. Atunci Calatorul stiu ca mai intai se cerea sa ceara. Si ceru sa intre, sa vada, sa inteleaga si sa primeasca. Pasind peste prag, mai facu ceva, ascultand - ca-ntr-o ultima suflare ce ar mai fi putut sa fie - glasul acela adanc, dinauntru. Si se ruga – cui, Doamne, oare cui? – sa poata sa duca ceea ce ar fi fost sa vada, sa inteleaga si sa primeasca.

Intrand, peste prag, doar un pas putu face. In fata, dreapta, deasa si grea, o perdea. Ca o intreaga noapte, doar fara de stele. Si ceru sa vada. Si atunci Pazitorul trase de mantia grea. Nu misca nici un fir, nici macar nu clinti, greutatea aceea intunecata si deasa. Si iara ceru. Iara tragere. Nici...

Atunci intreba:

- Ce sa fac? ce sa dau? ce sa iau?

-Chiar vrei? zise Vocea.

-Vreau!

-Orice ar fi sa fie?

-Ori.

-Bine. Atunci fie. Dar stii ca acum nu vei mai putea da inapoi. Nu vei mai putea inchide ochii. Daca ai cerut sa vezi, vei vedea!

Si perdeaua se lasa trasa cu usurinta. Iar dintre fasiile de lumina, in prima incapere a pesterii, era aia. Partea de lume de care fugise candva. Locul ascuns, dedesubtul, sub-pamantul atat de-ngropat de sa nu fie vreodata luminat... In lumea aceea erau toate adunate: calutul de lemn, cu prima steluta de Craciun ninsa-n palma. Si prima poezie spusa pe o scena, neasteptat, undeva, intr-un sat... si gustul de prune dulci si bune de la buncii povestilor, din casa din margini de lume. Si printre straturi cu bunatati, ascunse ca intre desimi de plapumi de vata, durerile mici si mari, pumnii mici stransi pe gura si pe urechi, palmele peste fata, ghemotocirea si aruncatul la cos, ca pe carpa. Erau toate acolo, cu inca multe altele, venite mai pe urma, odata cu prima tinerete.

Cu rasuflarea stransa pe buze, in fir abia simtit, se intoarse spre Pazitor. Acesta pasi mai departe, spre incaperea aflata si mai in umbra. Acolo, pe strat de lumina presarata pe podea, un cufar. Calatorul se apropie, ridica marginea grea si privi. Incet, una dupa alta, scoase mastile. Mai intai, cele mici, din primii sai ani. Uite, prima! Aia cand i s-a spus ca baietii nu plang niciodata. Si isi desenase un zambet, cu buze rosii si obraji trandafirii. "Baietel balai, vesel, frumos, destept si cuminte. Ia spune tu poezia cu... si aia, si aia..."  Pe urma chipurile cu pot, stiu, vreau, si mai ales unul cu cum-se-cade. Si inca altele... Undeva, pe fundul cufarului, iaca si sulul infasurat, cu sapte noduri innodat.

- Desfa-te, hai, hai odata!

Ha! Ia uite ce era: "Nu poti sa nu poti. TREBUIE." Ha!

Intre peretii pesterii, un ras dogit, scartait, marait...

Calatorul  scrasni si el, a raspuns, si porni mai departe. Pazitorul se intoarse cumva, cu chipul intr-o parte. Privind ca si pasarile, un pic inclinat, cu ochiul sclipind in ape adanci, albastrii-viorii...

Vocea se auzi iar:

- Aici e marginea. Pana aici e povestea.  Mai incolo e ce-ar putea fi, daca ar fi sa vezi, sa intelegi si sa primesti. E sfarsit  si inceput.  S-ar putea sa dai gres. Si sa-ti pierzi nu doar mintile, ci si sufletul.

- Chiar daca.

- Cu orice pret?

- Cu. Nu mai am ce pierde.

Rasul dogit se mari, se inmii, iar peretii pesterii se cutremurara. Undeva, dinspre adancul intunecat, se porni vant rece si umed. 

-Mai mergem? intreba Pazitorul.

Era intaia oara cand ii auzea glasul. Un glas cunoscut, tare cunoscut... Bun. Bun si cald si puternic.

- Mai mergem... 

.

Din nou, in ape magice

.
 Luna plina a acestei nopti imi urca iar in cer un vis:

Candva, s-ajung la Font Màgica.

Acolo unde poti lasa curcubeul sa te inunde...

Reasez aici o poveste inspirata de un Calator:

Impreuna cu cantecul de-atunci, ce s-a intors in amintire...

"Imi amintesc de cateva randuri, scrise mai demult, unui calator, ca vis de raspuns la visul sau... Le astern aici, gandindu-ma ca o sa vad candva La Font Màgica. Si voi fi acolo, in apele ei.

In ape, regasirea...

“În ”Font Màgica” noi suntem- incognito,

Deşi în jur, stau cu sutele - gură-cască

În amintirile tale, iubito,

Ochii-mi vor rămâne sub mască!”

(Tristan)

Gustand inca placerea surprizei si a jocului puterii, strangeai usor degetele ei lungi, simtind pulsul coborat in miezul palmei... te urmase atat de repede, si ochii plini de mirare cautau acum sa patrunda parca prin masca...

I-ai dat drumul usor, si i-ai coborat mana intre stropi. Atingerea a facut ca intreaga ei fiinta sa tresara.... Si-a plecat capul, si a sorbit din argintul viu al apei, apoi, cu buzele ude, si-a ridicat fata spre tine, zambind ciudat... Privirea ochilor se retrasese undeva, adanc inauntru, si un zambet plin de mister inflorea trandafiriul buzelor... Cu mana uda, ti-a atins usor obrazul, chiar langa masca... si-a plimbat incet degetele de-a lugul marginii satinate, si atingerea a fost de gheata si foc, in acelasi timp... Cand a ajuns la buze, ai tresarit, caci din varful degetelor parca ar fi curs spre tot trupul tau fiori, tot foc si gheata...

Ametit, nu stiai ce se intampla...

"Din jocul celui de intinde cursa, te regasesti vanat, dar nu invins..."

Ai lunecat mainile pe spatele ei, tragand-o si lipind-o de tine, cu totul... Un murmur sau un geamat slab te-a facut sa-i dai capul pe spate, sa o poti privi... Din nou privirea aceea, ca din adanc, si zambetul ciudat, misterios... Cu inima batand la portile pieptului tau, ea s-a ridicat usor, abia perceptibil, si cu buze fierbinti ti-a atins buzele, chiar pe marginea de satin a mastii... Apoi s-a mai inaltat un pic, si iara a fulgerat cu o atingere usoara pleoapa dreapta, apoi stanga... Un foc s-a aprins in miezul tau, si ai simtit cum palmele ti se aprind, apoi caldura urca spre umeri si se desface-n piept, dureros... Aproape te-ai clatinat pe picioare, atat de repede si de puternic a fost socul. Ai vrut sa-i tragi mana in jos, dar ea deja era cu palma deschisa pe pieptul tau, strecurata hoteste prin deschizatura camasii. Palma deschisa pulsa fierbinte pe mijlocul pieptului, si foc curgea prin ea, inauntrul tau, imprastiindu-se cu fiece bataie a inimii prin toate fibrele, intorcandu-se infiorat pe toata pielea...

Dorinta de mai-nainte se topise in focul acesta viu, se facuse flacara, mistuind intregul trup.

Petale dulci si parfumate, buzele ei au inceput sa urmareasca marginile mastii, cu mici atingeri fierbinti si prelungi... Au ajuns peste buzele tale si ti-au sorbit dulceata, usor, apoi mai apasat... Ai preluat jocul, facand din clipa ceas prelung, pecetluind recunoasterea, regasirea.

Mana ei a alunecat iar, furis, si ti-a cuprins umarul... apoi celalalta, celalalt umar... si deodata si-a desfacut buzele si a inceput, usor, un cantec... Cu placuta surpindere, l-ai recunoscut... Dansasesi pe muzica lui de atatea ori... Atat de drag, insotitor al atator clipe de dragoste... Trupurile va erau inca infasurate unul in jurul altuia... Ai simit talpa ei uda atingandu-te, imbiindu-te, si coapsele i s-au unduit, impingandu-te usor spre o parte... Pe murmurul ei, ati inceput sa dansati, sub argintul curgator al Mágicei... Din cand in cand va loveati usor de marginile de marmora, si parca aceasta, vie si calda, va impingea inapoi in mijloc, intre sirurile perlate de apa vie... Cantecul ei, cantec de sirena, era ametitor, si dansul din ce in ce mai invartejit... Cateva clipe, a parut ca plutiti undeva, suspendati, deasupra micii insule, ca totul se invarte in jur, si trupurile voastre s-au topit unul in altul.... Privindu-va in ochi, va roteati si pluteati usor, un singur respir, un singur falfait al inimii... Si va iubeati...

Cantecul ei s-a ridicat apoi intr-un sir de armonii din ce in ce mai ample, pana cand a vibrat intr-un strigat si chiar atunci ea ti-a atins din nou pieptul, in dreptul inimii.

De data asta, buzele ei au fost cele care au pecetluit darul iubirii. Trandafiri de foc...

Focul a urcat dinspre inima spre gat, unde ea te-a sarutat iar, apoi spre buze - iar sarut- si a tasnit – lumina orbitoare- prin ochi, pe care i-ai inchis, invins de straluciri...

Culori de curcubeu, lumini si raze de aur cald se revarsau din cer, sub ploaia argintie a fantanii... Cateva clipe, muzicile cerurilor s-au auzit, si imbatat, respirai aerul plin de parfum ciudat, cu o usoara aroma de iasomie si portocal...

Ai deschis ochii si ai privit in albastrul ochilor ei... Doua lacuri, din care picurau usor lacrimi...

- Nu mi-ai cerut sa-mi scot masca, ai zis intr-un tarziu.

Ea a zambit, si ti-a mangaiat din nou obrazul, pe sub conturul matasos al mastii.

- Asa este. Dar eu mi-am scos-o...

Mirat, ai privit-o, asa cum statea zambind sub picurii Mágicei, si deodata ai inteles: Era Ea, insasi Zeita, cu care te iubisesi de atatea ori, pe cand tu, maestrul, plasmuisesi fantana..."

.

Cantec de dupa mana

- Degete mici, licurici, lasati-va aici

Semnele gemene, de bine sa semene...

Puneti incet, aici, langa piept,

Calda floare de alinare,

Si langa geana,

Langa  spranceana,

Cotita usor, arcuind spre nor,

Atingere aromita de dor.

Eu am ascultat si am incercat...

Si am lasat mana, asta, nebuna,

Sa puna incet,

Aici, langa piept,

Calda floare de alinare...

Dar langa geana, chiar  langa spranceana,

Era lac de munte

Cu scantei marunte,

Cu cer instelat si miez luminat,

Si din el venea,

Si mi se turna

Ploaie daurita, ploaie nesfarsita...

Si nu am putut, orisicat am vrut,

Ca sa pun doar mana,

Asta, nebuna...

Ca sa las usor

Urma cea de dor.

Eu am ascultat si am incercat...

Si am atins ochii

Cu sarutat.

.

Vocile (II). Tot la naiba. Ba chiar la naiba cu carti...

Cum spuneam, Calatorii de noapte, cei mai adanci si adancibili, sunt cei care nu mai au nimic de pierdut. Nici macar iluzia marginilor nu-i mai tine... Intr-un fel, se arunca acolo unde cred ei c-ar fi locul de care s-au ferit tot timpul. Locul lor, pe care nu vor sau nu pot sa il stie si pe care nu vor ca altii sa il stie.

Cautarea se face cu curaj, desi multi Calatori poate ca s-au ascuns fricosi toata viata, dincolo de multe masti. C-asa fusesera invatati ca ar fi mai bine, mai sigur, mai...

Unii Calatori insa – putini, ce-i drept, dar din aia putini da' buni - fac scufundarea pentru ca de fapt ei vor sa mearga in sus. Vor sa zboare.  Si tot cauta sa depaseasca legea gravitatiei -  aia care face ca lucrurile grave din viata noastra sa ne tina lipiti de pamant, demontand repejor, inca din adolescenta (ori chiar mai devreme)  starea de om,  si trecandu-ne in categoria taratoare sau cel mult fiinte patrulabice.

Acestia putini da' buni, scotocind dupa locul prin care sa iasa in sus, au descoperit, dupa destula  sau mai putina munca – chestie de sansa si de relatia cu Cine-Face - ca deh, modelul e tot ala vechi, ala de acum mii de ani: ca sa o iei in stanga, mai intai pornesti spre dreapta, ca sa o iei in sus trebuie mai intai sa cobori. Si legea echilibrului spune si mai mult: cu cat vrei sa urci, sa scapi, poate chiar sa zbori, cu atat se cere sa fie mai jos coborarea.

Calatorul nostru din povestea de mai 'nainte era, fara sa stie, unul de-astia. Unul care, ca oricare dintre cei putini da' buni, habar n-avea ca el e asa. Ah, asta e tot farmecul la ei. "Habar -nam"-ul...

Si pricepand el, in nestiinta lui, ca treaba nu mai merge asa si ca eh, da, doar la naiba se mai poate, s-a pornit intr-acolo. Ca asta parea a fi singura cale...

Vedeti  voi, in habarnicia lui, nu stia ca pe acolo fusesera si altii. Si inca nu chiar asa putini. Si ca da, drumul fusese intai in jos, dar pe urma...

Nu stia el, dragutul, cartea asta:

 

foto

Cartea Tarotului, acea  poveste straveche in care se vede fiece pas al Calatoriei Eroului. 

Asa ca a pornit in jos, pe firul apei, acolo, in subteran, in adancurile propriei amintiri, acolo unde e el, numai el si nu se mai poate ascunde.

Mai  inainte insa, ia sa privim un pic drumul:

La inceput, coborarea e lina, apoi se face mai tare,  odata ce strabati invelisurile de stanca, roca dura. Pe urma vine iar pietris – da, poti sa te zgarii si chiar se face asta, doar nu e usor sa umbli prin tine, nu e asa, ca in unt... Suntem tari, ne-am intarit cu trecerea anilor, moliciunea si dulceata copilului e doar acolo, departe, in jos, in campiile verzi din adanc...
Trecem de pietre si vine apa, aia care ne ia si ne duce in jos... Incet, incet...
Incet... spala-te, primeneste-te, nu te du asa, cu noroaie si zoaie, acolo, in locul curat, alb-asternut, verde rasarit, al inceputurilor tale.
Primeneste-te inainte de a te reintalni cu tine, frumosul si bunul si curatul din inceput...

Apa sapa si curata si limpezeste si te duce ca pe un peste, iute si lunecat, bun si curat, pana te scoate pe mal, pe uscat.

Malul din sub, din dedesubt...
Locul bun, locul curat, locul gradinii din care niciodata nu ai fost aruncat.

Ti se curata ochii, ti se varsa privirea in nesfarsit, e lumina alba, curata, si curcubee si soare si miros de... de... tu stii de ce... Fiecare isi are miresmele lui de inceput.

Si apoi, piatra mare si lata si lunga si calda, pe care stai, te lipesti, sa te odinhesti. Si privesti cerul gradinii de minuni, aia in care ar fi fost firesc sa traiesti toata viata, daca nu ar fi venit, la primele tale zambete si manute intinse spre lumea in care te nascusesi, cate o retezare, cate un harrrst! Incet, ai ascuns-o aici, sa nu fie ucisa, sa nu fii ucis...
Fara stii, chiar asta faceai, murind cate putin de cate ori incet, te ingropai.

Si dupa ce ai privit, incet, te-ai  re-obisnuit cu locul tau, al inimii tale, cauti mai departe drumul.

Si drumul merge tot intr-un  adanc, dar in unul si mai ascuns. Acolo unde s-au zavorat trecerile, sa nu intre dusmani, sa nu iasa... ceea ce e inauntru.

Poate chiar naiba, care poate chiar acolo sta.

Aici se cere curaj (si poate nu-l ai, ca de multe ori chiar dupa el ai venit),  blandete multa cu tine, asteptare si dorinta sa iei ce-o veni si mai ales, mai ales, mai ales multa dragoste.
Cu astea in maini, in picioare si in inima, te apropii de intrarea in pestera.

Iar acolo...