Astazi, DA...

...

foto

Ti-ai dorit sa lasi lumea asta, atat de ne-buna...
Dar lumea te-a strans in cercurile ei de serpoaica, din ce in ce mai tare...
Sufocat, ai strigat dinauntru, pana cand amarul a tasnit afara si s-a varsat, lasand locul sec si gol...
Aha, ai crezut ca gata, s-a sfarsit... Ca asta-i tot...
Nuuuu... a mai venit pe urma simunul, vantul fierbinte, care a ars deserturile tale, netezind golul si facandu-l tipsie de nisip...
Acum era sfarsitul.
Ai ramas intins la pamant, cu bratele in laturi, cu sufletul deschis catre cer.
Pe nisip, langa tine, corbii venisera sa-ti vegheze ultimele sclipiri ale ochilor. Incet-incet, pierzand orice putere de a privi, ei s-au inchis, lasand sa lunece usor, pe sub pleoapa, ultima picatura de apa din tine, ultima lacrima...

Corbii au fluturat o vreme din aripi, au croncanit ceva pe limba lor si au intors ciocurile spre sud.
In lumina valurita a ferbintelii pamantului, departe, o umbra inainteaza incet prin arsita unui soare enorm, agatat de cer, aproape de pamant, gata sa te prinda in burta lui de foc...

Umbra se apropie, lasand sa se vada conturul unui trup infasurat in fluturari albe. Barbatul inalt, subtire, paseste apasat, lasand piciorul sa se afunde in nisip.
Corbii mai croncane putin si se hotarasc in sfarsit sa-si ia zborul, rotind inca deasupra trupului lungit pe pamant.
Omul se pleaca langa tine si ingenuncheaza langa tampla obosita. Cu miscari usoare, atinge fruntea arsa si isi inchide ochii. Priveste adanc, inauntru. Sub pleoapele lui se alearga fulger povestile tale de acum si de altadata.
O femeie sub flori de cais, zambind, cu mana pe burta rotunjita... Aceeasi femeie, alergand dupa pruncul descult, cu par balai, printre macii campului, razand si prinzand manuta care-i umple inima de bine...
Tanarul asteptand pe poteca, sub luna, parfumul ei, semn ca iata, va veni... Prima arsura si prima lacrima de amar. Primul strigat de victorie. Mainile taind aerul intre voi, alungand intrebari si ganduri si vise... Mersul prin munti, cautand poteca si ocolind stanci ascutite. Pasii pierduti in departari, lasand departe orice drum cunoscut, doar ca sa fuga de lume... Ultima ingenunchere in praf inainte de a te lasa pe mana simunului...

Barbatul scoate dintre faldurile albe, de la piept, un saculet de piele si scutura usor in palma cateva fire de praf alb. Cu grija presara putina pulbere pe pieptul tau, in miezul adancit, langa inima... Priveste un pic in tacere, apoi, murmurand ceva, cu varful degetului deseneaza usor in pulberea alba semne numai de el stiute.
Atinge apoi pleoapele inchise si murmura iar.
Pieptul iti tresare si oftezi prelung. Omul te priveste, cu palma lasata pe umarul tau stang, apoi inchide iar ochii. Cine stie ce vede acum sub pleoape?
Deschide ochii, se uita spre cer si trage albastrul senin peste tine, mantie racoroasa... In inalt, corbii rotesc o ultima data si zboara apoi in departe, croncanind...
Omul desertului priveste fata ta arsa de soare, aseaza palma pe inima ta si spune: DA.

Se ridica apoi usor, adunandu-si faldurile albe in jurul trupului. Priveste un pic in zare, unde se deschid roti cenusii. Vartejul se apropie si acopera cu praf fierbinte toata vederea, adunand desertul in manunchiuri rasucite pana la cer. Suierul umple zarile si vantul impinge soarele inapoi in sus, pe mijlocul boltei, izbavindu-te de pericolul inghitirii in focul urias...
Deodata, vantul cade brusc, ca o uriasa perdea scapata de mainile lui Nut, zeita cerului.
Barbatul in alb s-a pierdut in nisipuri, lasand in urma parfum de mosc...

Sub racoarea albastrului domolit de mana necunoscuta, picuri de apa, adusi poate de vant, cine stie de unde, coboara lin... Deschizi ochii si primesti apa, ca pe o binecuvantare.
Te scoti incet din nisipuri, mangaindu-ti mirat umarul si pieptul. Pielea pastreaza racoarea unei atingeri cu parfum de mosc. In ureche vantul sopteste ceva, un murmur, din care nu intelegi decat "Paseste si mergi inainte. Mergi pe apa. Voi fi cu tine..."

Te ridici ametit si scuturi hainele, in timp ce picioarele se afunda in nisip. Si dintr-o data, in mijlocul linistii, tobele cerului prind sa bubuie. Drrrrum-drrrrruuuum! Aduse din mari nestiute, gramezi negurii umplu albastrul cu panze din care incepe a turna, fara masura, Apa. Apa vietii.

Plesnit peste fata de palmele ude, ramai o clipa uimit de nebunia miracolului. Ploaie in desert!
Lumina intelegerii te fulgera pe data, si prinzi forta care te rasuceste pe loc, facandu-te sa zvarli cat colo zdrentele camasii arse de soare.
Ploaia a putut cuceri desertul.
Ramane sa-ti lasi pasii sa mearga pe ape.

Inviorat de apa care a ti-a umplut golul din suflet, lasi in urma nisipul, alergand catre marea pe care inca nu o vezi. Si cu bratele deschise larg catre zari, strigi din adancuri: DAAAAAA!