Muntele Fericirilor

...

sursa foto

Inspirata de comentariile la postarea de ieri (multumesc mult, dragilor!) spun o poveste despre fericire.

In fel si chip, mie mi s-au deschis de multe ori portile spre fericire. Spre multe feluri ale ei, de nuante si culori diferite.

Una a fost Muntele Fericirilor. Locul unde El a rostit despre Fericiri...

Nu visasem la asa ceva. Neam de neamul meu, cum se zice. Nici nu visasem sa fac o excursie afara. Darmite pe Muntele Maslinilor ori pe Tabor?

Multe daruri am primit. Unul, iata, bani din cer. Munciseram mult cu totii, un an inainte, dar nu ne asteptam sa fie si rasplata. Cati nu lucreaza muuuulte ore peste program, neplatiti?
Ei, si la mine a fost o exceptie. Unica (pana acum...). Un mic bonus care a facut sa am curajul de a ma inscrie la un circuit.
Cu mama mea draga, am facut un tur Grecia-Cipru-Israel-Cipru-Grecia in Saptamana Luminata din 2000. De la pornire totul a fost o minune. De cum am trecut de nu-ul pentru viza de Israel, pana la vaporul cu o clasa mai bun primit cadou. Pretul a fost mic, pentru ca am calatorit pe mare si cazarea a costat putin. Am putut merge doua persoane pe pret de una. Minunat!

Ma-ntorc la postarea anterioara, in care era:

30. "Si ce-ati face voi" a spus maestrul multimii, "daca Dumnezeu v-ar vorbi direct in fata si ar spune:

"VA ORDON SA FITI FERICITI IN LUME, ATAT TIMP CAT TRAITI"

Ce ati face atunci?"

Pai, ar fi cam cum ni s-a intamplat noua.

Purtati pe ape, am ajuns in locurile de poveste. La marea Galileei, la Muntele Fericirilor.



sursa foto


Muntele e de fapt un deal cu o biserica frumoasa, luminoasa. Coloane suple, aerisind spatiile si luminad, ziduri frumos impodobite.

Si in spatele zidurilor, muntele deschis, pe care sa zburdam un pic in voie.

Am lasat intreriorul bisericilor si am fugit cu totii, ca nebunii, peste ierburi, printre pomi. Parca daduse iama in noi un duh al copilariei, o nebunie de fericire. Ca si cum am fi fost atinsi de un mag - si poate ca asa si era - am luat-o cu totii prin toate zarile, umpland verdele de oameni aiuriti si imbatati. Am povestit unii altora, pe urma, in autocar, ca “ne luase apa”. Pur si simplu eram ametiti si o senzatie de plutire, de beatitudine ne umpluse acolo. Ne apucaseram sa adunam flori roz, superbe, in ce gaseam: pungi, poale de rochie, camasi, broboade, tot ce nimeriseram. Ca si cum florile alea erau pastratoarele Fericirilor de pe munte.
Si radeam ca nebunii, fara oprire. Si ne privem unii pe altii parca sa ne cuprindem si sa ne pastram pe toti in fotografia momentului, cu starea asta de bine.

Cum o fi fost oare si ce o fi fost acolo, nu stiu!
Eram atatia oameni – cred ca vreo 76 – pe care nu-i stiam de sunt atei, ori credinciosi si in ce credinta. Nu stiam si nu ma interesa asta.
Da’ toti stiam, din vreo sursa, ca asta e Muntele Fericirilor. Si a functionat un mecansim secret in capul nostru. Cei care sunt experti in NLP vor fi stiind ei mai bine ce a fost!
Dar noi, pe munte, stiind – din informatie, nu din formatie- ca asta e Muntele Fericirilor, am luat-o ca atare, ca pe ordinul de care spunea
"... FITI FERICITI IN LUME, ATAT TIMP CAT TRAITI."

Asa ca asta am facut: am fost fericiti. Fantastica putere a mintii, sa creeze si sa lase apoi sa se manifeste!

Felul in care am facut noi a fost diferit de la om la om, dar toti am facut saltul, switch-ul, intrarea in mod “automat” intr-o stare superba. Pe care au tinut-o minte multi, caci am mai povesit pe urma. Mama si zice uneori” Asta e ca pe Muntele Fericirilor”.

Cum e asta oare? Oare nu stim, din adanc, din celule, de la zamislire, cum este fericirea? Oare e un mod firesc de a fi, si noi il cautam ca nebunii, cand el e de fapt “la purtator”?

Eu tind sa cred ca asa e, o avem in noi, fiindca am dat de ea, de fericire, de multe ori. Cum ziceam, in multe feluri. De cele mai multe ori, cand ma las sa fiu, in mod firesc...

Cand ies din forme si ma las sa ma extind, dincolo de ce ma limiteaza. Dincolo de cred si cred ca stiu. Mai departe, in fara gand, in doar simtit, in nebunia iesirii din mine...
Extazul. Ekstasi, ex-stasis.
Iesirea din ce cred ca sunt, spre a gusta macar un pic din Cel Ce Este.
A fi in uimire, ametit de bucurie, rapit in fiintare. Topit in Iubire, nemastiind de mine, de eu... Cufundat in totul... In fara timp, in bucuria fara motiv...

Coborand la “ordin”, la FITI FERICITI, am inteles mai bine cum este asta, in Peru. Acolo unde am gasit bucuria clipei. Felul incare pot sa fiu in lume, nefiind a ei, dar fiind in ea totusi. Cu fiecare clipa, simtind viul, forta vietii, care e enorma si rade tot, orice indoiala, orice tremur, orice clatinare, orice limita, orice “daca”... Este Iubirea in manifestare, umplandu-ne cu fiece respir. Viata miscand prin viata, asta suntem! Cand ne lasam sa traim, nu sa ne inchipuim ca traim, cand traim viata, nu lumea – harta noastra despre realitate - cand suntem bucurosi ca suntem vii, atunci suntem aici, acum, plini, pana peste marginile noastre trupesti, de VIU!

Se poate oricand. Cand merg, cand dorm, cand scriu, cand stau, cand clipesc, cand nu clipesc, cand rad sau plang sau sar si cad si ma lovesc, cand dau la taste la computer.
In miezul pieptului e o deschidere enorma, ca aripi uriase ce pornesc de aici si ating margini unde nu pot vedea. Stiu ca e asa, fiindca simt asta.
Corpul, acest uluitor instrument de putere, de simtit, este cel prin care traim senzatiile fantastice, si el ne spune cum e cand ne strabate, in curenti uriasi, de nestavilit, forta bucuriei. Ori plutirea in extasis. In care chiar nu mai simtim trupul...

Putem simti, doar sa ne “setam” capul compas spre asta si sa lasam apoi corabia pe mana Marelui Corabier. Sau Marele Pescarus. Sau Mana Care A Scris. Sau... cum va veti dori...


Asa ca respectand comanda, ma alatur Celui care pe munte a rostit lumii:

FITI FERICITI!