Azi, ca in toate zilele, celebram...

...

foto


Despre celebrare am aflat mai de curand... Asa, cam de cand am dat de Osho. Putin mai mult de cincisprezece ani.

Habar n-aveam de ce e aia “sa celebrezi”...
Petrecere, chef, benchetuiala, toate astea mie imi suna a consum, a intro-ducere. Bune bunatati, satisfactii ale trupului, si ceva "emotii bune" - tare bune, dar ceva cu “doar”... Si terminabil, prin insasi disparitia “produsului” consumat si apoi a satisfactiei.

Celebrarea insa... Pentru mine e ceva cu exprimare. Un fel de invers al intro-ducerii, o iesire din launtru a bunatatilor aduse de undeva, inca nu stim de unde, dar din adanc si bun de tot...
Intr-o nebunie de bucurie, cand aduci catre lume ce e mai bun, mai frumos, se face celebrarea... Bucuria de a fi in lume, asa cum esti, frumos si curat, fara frica, stralucitor...

Ei, cum sa faci asta doar o zi anume? A oricarui nume?

Asa ca nu am serbat ieri, in mod special, Ziua Pamantului. Spiritul meu de fronda face din orice o “chestie”... Pe Mama Pamant o sarbatoresc, o celebrez tot timpul. E cu mine si cand voi fi praf in nisipurile ei.
Pe mama mea, Georgeta – sa-mi traiesti, maminita! - o celebrez tot timpul, desi in forme care i se par cam stranii – mai “ciripesc” asa cum ei nu-i place, dar... ce sa-i faci, sunt om cu multe prostii, inca multe...

In ce fel s-a facut, de am ajuns pe lumea asta, doar mamele si tatii stiu. Mama si tata, cei trupesti, au facut ei bine ce au facut, si puuuf! cu mine in lume... Mi-au dat invelis, forma si dragoste.
Mama Pamant si Tata Soare, de cand sunt au tras in forme oameni, si pasari, si flori, si nisip, si mari, si munti... Pe acolo, printre firele impletite de ei, o bobita colorata sunt si eu... Si ma vor tine in palma, ca pe toti copiii acesti lumi, si cand parintii mei “de trup” vor fi iar printre flori si stele...

Asa cum zice traditia vechilor incasi, a nativilor americani, a altor neamuri, tinerii adolescenti pleaca in lume departe de parintii “fizici”, dar mereu iubiti de Pamant si Soare, care cu dragoste hranesc pe orisicine, necantarind, cu cantarul omenesc, de-i bun sau rau...

De la Mama Pamant si de la Soare am aflat ca nu exista iubire neconditionata. Ca asta-i pleonasm, cum zic eu. Ca “mama de copil”.... Ei m-au intors cu fata si cu inima spre Dumnezeu. Spre Iubire.

Iubirea de la ea anume nu are conditii. E prin natura ei insasi neconditionare. E peste tot si in toate, varsandu-se infinit, curat, mult diferit de ce credem si putem cuprinde noi. Cuprinderea aia cu mintea. A, am putea cuprinde cu inimile, dar pentru asta trebuie intai sa ni le descoperim. Adica sa le dez-acoperim cu ce am asternut, de mii de ani, pe ele. Invatati de unii si de altii sa traim, am pierdut firul vietii, traind in lume, nu in viata.
Descoperind inima, invatam din nou a trai. A respira. A iubi. A fi vii.

De ziua asta, alta zi a Mamei, celebrez... Suflu in lume, cat pot sa scot din mine, dragoste si bucurie. Ma uit la lume, in tramvai, si imbratisez cu privirea pe fiecare. Oameni, cu ganduri si vise, fiecare un nod intr-o retea de alte vise, ale altora...
Ma uit la pasari, fluturi, pomi, si nori, si cer... Ma umplu si apoi suflu plinatatea asta, prin simplul si atat de nemarignitul respir...
Doar respirand, privind si bucurandu-ma...

Dansul launtric se poate face usor, cand doar te lasi sa-l faci...
Ca si cum nu ar fi nevoie de miscare, ci doar de amintirea miscarii pline de bucurie...Amintirea insamantata in trup de alte celebrari iti “declanseaza” Dansatorul si te poti bucura, parand, din afara, nemiscat...

Pasul, facut pe pamant, mangaie, daca imi port intentia spre asta. Spre mangaiere si spre multumire pentru darul primit, pentru suport. Suntem suportati, adica sustinuti, din intelesul englezesc al lui “support”... Sus-tinuti de Mama Tierra. Madre de la vida! Tinuti sus, si trup si suflet.

In sublima sa manifestare a Iubirii, Divinul a facut o Mama pentru noi toti. Care ne creste si ne tine pe toti in poala hainei sale.

Iti sarut fata iubita si ma plec in fata netarmuritei tale bunatati, Pachamama!