Mate de Coca. (14) Stand pe fata Mamei, primavara...

Pachamama!
Mama Pamant... Mama Universala...



Mi-au trebuit foarte multi ani sa ma trezesc. Dar bine ca nu-i cel din urma ceas!

Mama Pamant, atat de generoasa, m-a strans la pieptul sau de atatea ori, si n-am stiut...N-am stiut ca de aici imi venea puterea cand am cazut, caldura cand mi-a fost frig, bucuria cand m-am lasat sa plang, pe fata ei...
Pana-ntr-o zi, cand m-a primit intre pietrele de pe Machu Picchu, si trecand prin stramtoarea lor, am renascut.

Acum stiu ca eram ca insetatul care sta pana la briu in apa, ba chiar pana la umeri, si striga ca i-e sete...

Credeam si vedeam iubirea doar in cioburi... Fara sa am habar macar de cat de mult am fost mereu iubita.
Mereu tinuta cu dragoste netarmurita in palme.

Si vanturile, tot ea mi le-a dat, sa ma faca sa ascult fluierul, strigatul fratilor mei lupi, ursi, jaguari si lei, iepuri si caprioare, fosnetul frunzelor fratilor mei copaci, cantecul marilor acestei lumi...
Si ierburile, tot ea mi le-a dat, sa imi port pasii, sperantele si visele prin ele, sa ma hranesc cu verdele vindecator...
Si florile, bogate in culori din curcubeu, din cer, din stele, aduse pe pamant si puse ca podoaba lumii, sa ne bucure.
Si apele, tot ea ni le-a scos pe unele din sangele ei, ori le-a adus din cer, sa ne ostoiasca setea de viata, sa ne cante printre brazi, sa ne creasca roadele campului, sa ne scalde copiii...
Si semintele arborilor si bobul granelor, crescute de ea in sanul sau, aduse apoi in fruct pe masa noastra...
Si femeile si barbatii nostri leagan intr-insa isi fac, case si cuiburi pe fata ei, hranindu-se unii pe altii cu iubire si dand pamantului trupurile lor, cand se risipesc in cer...
Si povestile de langa foc, cu batranii tesand invataturi spre pruncii satului, tot ea le tine minte, cand noi le mai uitam...

Niciodata nu ne-a parasit, desi atat de mult am ignorat-o. Desi atatea i-am taiat din chip, atat de multe am ciuntit din trupul ei...
Inca puternica, inca vie, inima ei bate in tot: pamant, trunchi de copac, falfait de aripa, piept de faptura vie, susur de ape...

Intre florile tasnite din ramuri firele magice de viu se simt, chiar daca nu se vad.
Primavara ne simtim atinsi de acest magic, dar uitam repede, toropiti de caldura verii, udati de ploile toamnei, inghetati de frigul si zapezile iernii. Uitam si ne credem singuri si abandonati.

Daca invatam sa o vedem si sa o simtim, ne vom trezi la viata si vom fi vii in lume, nu doar umbre ce-si trec timpul crezand ca traiesc...

Cand firul ierbii creste cu puterea noului din aprilie pana in mai, va invit sa faceti, intr-o zi, o intoarcere la sanul Mamei. Culcati pe iarba, sa-i sorbiti misterul viului, cu toti porii. Forta aceasta de primavara va va inunda trupul, apoi mintea, si va va curata de griji, luandu-va poverile si ducandu-le la Greul Pamantului. Va veti ridica usori, puternici, luminosi, copii ai Mamei, hraniti cu iubirea pe care de acum o veti simti cu totul.

Si apoi, asa, hraniti cu Iubire, veti pasi in Frumusete, dezvelind din nou chipul curat si frumos al Mamei Pamant.