De cealalta parte...

...

Azi dimineata am sorbit cafeaua, asa cum fac de obicei, in fata calculatorului. Diminetile de-acasa sunt mereu prea scurte, caci ma asteapta munca la birou (uneori ar fi bine sa mai astepteeeee...). Dar imi fac mereu mici sau mari placeri, cu cinci minute pentru mine, cu o cafea buna, muzica, uneori “un peu de chocolat” si un episod dintr-o “dorama” asiatica.

Azi, unul din filmulete avea un el si o ea, intr-o casuta. Se cam certasera aseara, si acum o noua zi le lumina altfel mintile si sufletele.
El a coborat pe scari si a venit in fata usii ei. Aproape de usa, mana s-a intins spre clanta. Usor, a mangaiat manerul, apoi... Un intreg univers de sentimente pe chipul lui. Vedeam in lucirea ochilor, in fiorul cutelor de pe frunte, in tremuratul genelor, atatea... Umerii, rasuflarea, pasul tras usor inapoi, degetele impinse inainte si cazand apoi de pe rotundul metalic. Tacerea lui, in doua minunte mari, prelungi, intinse enorm, iesite din tiparul masurat al ceasului, atat de plina de intelesuri.
(De aia imi plac mie filmele astea! Atat de expresivi, actorii lor, mult mai buni in arta expresiei, mult mai aproape de ce traim... Desigur, sunt uneori exagerari, dar mie asa imi plac, ca stiu sa rada si sa planga asa cum facem noi, in viata... Caci unde sunt masurile, pentru astea?)

Mi-am amintit de alte vremuri. De cat de multe spun usile noastre, puse intre noi... De intrebarea mea de copil, ramasa si azi fara raspuns: “De ce trebuie cheie?”

Mi se parea destul de mult si usa inchisa. Semn ca acum cineva de dincolo vrea sa fie fara altii in jur. Se odihneste, plange sau rade, e dezbracat ori dezbracata de haine, ganduri, sentimente... Nu vrea sa fie vazut ori atins. Ori ii este frig. Ori se teme. Ori nu vrea sa vada sau sa auda.
Ori are de lucrat, in liniste, cufundat in inspir, de unde aduce lumii bogatiile inimii...

Acum, de cealalata parte, cineva care vrea... Sa vada, sa auda, sa atinga, sa spuna, sa iubeasca sau sa urasca, sa mangaie sau sa loveasca pe altcineva. De ce nu deschide usa? De ce nu face miscarea, atat de simpla, trecand de semnul care spune “usa inchisa”?
Asa cum stim din viata, usile sunt facute sa fie inchise si sa fie deschise...

Uneori suntem asa, unul de o parte, altul de cealalta parte a usii. Vedem in filme, ce interesant, cum si el si ea mangaie usa, asculta cu inima bataia inimii celuilalt, si totusi nu indraznesc... in ultima secunda se razgandesc... Si vraja cade, se sparge si se rotogoleste, ca boabele de argint viu, spre colturile decorului. Sansa atingerii se risipeste. Ca si cum ar sti ca “data viitoare” incercarea va fi mai aproape de izbanda. Deschiderea usii ar fi bine primita, pe cand acuma, poate nu... Si asa, intre daca si poate, usa ramane ferecata, si timpul nemilos toaca secunda dupa secunda toata viata noastra, suspendand undeva, depaaaarte, sus, in podul casei, posibila si neimplinita deschidere a usii.

Inca am usi acasa. Asa-i modelul... :) Dar ma gandesc la casa mea, ce va sa fie, si ma tot bate gandul sa-i fac perdele matasoase, prin care sa trec dintr-o odaie intr-alta, si siruri de margele, poate clopotei cristalini, poate pletoase ramuri de flori cataratoare... Sa fie pretexte pentru mangaieri, si loc de intalnire a glasurilor, si joc de trecut in acelasi timp spre ici sau colo...

O sa pastrez, insa, asa, chiar de placere, usa de la intrare. Sa ma joc de-a deschisul usii. Sa ma bucur de primit oaspeti. Sa ascult bataia inimii de dincolo o clipa inainte de a deschide. Sa pun maner care sa adune si sa pastreze mangaieri. Si sa am de ce spune, cu tot dragul:
“Bine ai venit! Intra si bucura-te!”