La scaldat

...

foto

Sunt in autobuz. Privesc peste drum, ceva mai departe de prima linie de copaci. Copacii, ca si oamenii... Mai ganditori sau mai copilarosi.

In spate, cu multa viata in ei, niste plopi... Mi-au luat ochii. Din toate frunzele tremura, atat de tare tremura... Freamatul se aude prin sticla geamului de autobuz. Fosnet de dragoste, de rasfat, de scaldare pe toate partile in lumina. Tremuratul face sa se intoarca frunzele pe o parte si pe alta, si partea argintie da luci peste luci. Din departarea vederii, toate aceste rasuciri argintiu-verde-iar-argintiu fac sa se nasca in tabloul diminetii un loc de lumina, care te trage cu degete stralucitoare in miezul lui...
Sunt inca departe de centrul orasului, am timp destul. Autobuzul ma duce, n-am decat sa ma las si sa traiesc clipa asa cum vreau.

Si acum vreau lumina.
Ma las sa privesc adanc, adanc de tot, poarta stralucitoare din imaginea diminetii. Inca stam la stop, asa ca inca mai este aici, sub ochii mei.
Tremura si canta frunzele plopilor... Ma prind de cea mai puternica infiorare ce mi-o aduce matasea asta vie si verde, si ma las... Lunecarea se face usor, usor de tot, si hoooop, gata! Sun deja in pom. Haaa, sunt in pom! Ma las intre frunze, sa ma bata peste tot, pe obraji, pe ochi, pe par, peste tot... Ma topesc in bataia frunzelor de plop si ma alunec, usor-usor pe trunchiul nettd, pana jos, pe la radacina, si si mai jos... Curgere deja fireasca acum prin intunericul de sub pamant, in acea lume din vis in care scap de cate ori vreau... Nu neaparat sa scap, ca nu mai conteaza, ci doar sa ma las a ma juca frumos cu timpul dat mie acum.

Ma strecor printre straturile generoase ale pamantului si ploooof! drept in apa. Undeva, in lumea de vis pe care mi-o fac chiar acum, e un lac, in inima de pirrta a muntelui. Verde si brun, cald si rece. Asezata in linste, insula mea.
Oricand, ca si Danut cu turbinca lui, ma asez in ce loc imi place. Mitomana, da... mai bine nu cititi desenul asta, e doar o nascocire, si yo sunt in autobuz, in statie, asteptand sa plece transportul, sa ajung la birou.

Fara sa-mi pese de cine si ce zice, eu desenez mai departe si ma scald deja in lac. Bun si dulce, verde si curat... Sunt acum sub firele de lumina care curg din inalt, printre stanci, mangaind voluptuos fiecare fir de muschi de pe piatra. Miroase verdele asta pana in varful plamanilor si ma infior un pic, e prea tare pentru molia de oras care sunt... Ma lunec prin apa incoace si-ncolo, intru cu capul sub curgerea de apa de pe marginea pietrei, fara nici o opreliste. Aici nu ma sufoc... Aici pot sta sub apa cat vreau. Apa imi curge pe trup, lumina imi curge prin trup... Tin gura deschisa spre soare, sa curga pe dinauntru, pana in talpi, si mai adanc... Liniste, cald, moale, placut... cu racori sclipitoare de stropi, cand si cand. Ma simt bine, ma rasfat si ma rasucesc in apa, plici,plici! lacul e tot al meu, ma intind peste el si il tropai pe tot-tot-tot... Pietrele sar la cearta, ca le-am trezit devreme, yo ma uit la ele de sus sau de jos, intind mana, prind cate una si arunc in lac. Haaaa! Nic-a lui Stefan a Petrei...

Auras, pacuraaaaaas...

Ma trezesc razand cu toata gura, de mi se zguduie burta in palme. O doamna "bine", cu manuta inmanusata peste posetuta fina asezata in poala, se uita la mine. Intrebarea e prea mare sa o tina si ii scapa printre buze, deschizandu-i gura. Dar nu iese, nici macar "oooo!" nu iese, ca e doamna bine...
Ma las cu obrazul in palma, stau cu cotul in pervazul ferestrei de autobuz si mai privesc plopii o vreme pana ce coteste autobuzul si ii pierd din vedere.

Mergem un pic si ajungem iar la stop. Aici e un gardut mic si dupa el un loc de joaca pentru copii. Toboganeeeeee!
.